Viața unui actor este efemeră, la fel ca cea a unui fluture. Ce se poate face ca el să nu intre în uitare? Trebuie ca cineva să se gândească să pună pe hârtie gândurile, impresiile, rolurile, viețile trăite, să se documenteze, să cerceteze, să răscolească arhive, fotografii, ziare, reviste, să întrebe cunoscuții, colegii, familia, dar, mai ales, să-l iscodească pe Personaj (dacă timpul are răbdare), să-l descoase, să încerce să-l înțeleagă, să-l “citească”, să-l intuiască. Să-l iubească!
Plutonierul Căpșună, Păcală, Ionuț Jder, Gogu a lu Pupăză vă spune ceva? Sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute roluri de film, pe lângă alte zeci, dublate sau triplate cu roluri în teatru, televiziune și radio semnate de Sebastian Papaiani. Lui i-a dedicat Annie Muscă o carte biografică, apărută la Editura Terra din Focșani în 2019 și intitulată Sebastian Papaiani. De la început până la sfârșit. 350 pagini de text, peste 100 de pagini de fotografii, teatrografia și filmografia complete, 331 de note de subsol, pe scurt o documentare amănunțită, confesiuni ale actorului începute prin 2014, toate creionează portretul actorului și omului Sebastian Papaiani a cărui popularitate datorată talentului, umorului sănătos, caracterului jovial, naturaleții, inventivității, dezinvolturii a fost extrem de mare. Legat de acest aspect, Bică, cum îl alintau prietenii, mărturisea într-un interviu:” În general, spectatorul tinde să te identifice pe tine, actor, cu tipul de rol pe care îl interpretezi. Când joci eroi din istorie, de aventuri sau personaje foarte umane, te poți bucura de o popularitate avantajoasă. Când nu, este foarte neplăcut.”
Actor de comedie prin excelență, poate și pentru că nici un regizor nu i-a încercat potențialul dramatic, Sebastian Papaiani a făcut peste 60 de filme, vreo 57 de roluri în teatru. Cariera lui a început la Sibiu prin anii 60, a continuat 30 de ani la Teatrul Giulești și, după pensionare, s-a plimbat prin mai multe teatre. Referitor la apetența sa pentru comedie, Papaiani spunea:” regizori vor comedie...dar e foarte greu sa faci lumea să râdă... trebuie să păstrezi măsura în actorie, ca exagerările să nu ducă la ridicol... toată viața am fugit de asta...”
Annie Muscă și-a structurat cartea pe capitole, începând cu copilăria petrecută la Pitești, într-o mahala, într-o “curte de-a valma” sau “grădină cu chiriași de tot felul” (unde s-a născut dintr-un tată aromân și mamă grecoaică), cu povestea pierderii fraților gemeni în cutremurul din 1940, prieteniile trainice din copilărie, anii de școală, ascunzătoarea pe sub scaunele și picioarele spectatorilor în sala cinematografului Acvila ( ce poartă astazi numele actorului), cu pasiunea imensă pentru sport de la box la rugby sau fotbal. Poveștile despre familia paternă sau maternă, ce par desprinse dintr-o carte, duioșia cu care își amintește de părinți, tatăl cinefil și spectator, recunoscut pentru superstițiile lui, care a apucat să-și vadă fiul pe scenă sau pe ecran se împletesc cu anecdote. Bică a iubit nespus circul, copil fiind nu-i scăpa nicio trupă. “Era fermecat de jocul lor. Atunci a simțit că se înnoda ceva înlăuntrul lui”.
“Eu am ales actoria, nu ea pe mine” răspundea Sebastian Papaiani clasicei întrebări, iar teatrul l-a atras din copilărie, când vedea spectacole la Pitești: trupa Cărăbuș cu Constantin Tănase sau actori de talia lui Birlic, Marietta Sadova, Marioara Zimniceanu, George Vraca, teatrul Alhambra, dar și cu actorii de la Pitești- Colea Răutu, Corado Negreanu, Jeny Florescu, Ana Cristi. Ion Lucian a fost unul dintre cei care “a văzut candoarea din zâmbetul tânărului Papaiani”. Amintirile din studenție, colegii din clasa lui Beate Fredanov, “o profesoară și un om cum rar întâlnești, deși în aparență era foarte severă”, iubirile tinereții, perioada petrecută la Sibiu, apoi, venirea la București, la Teatrul Giulești/Odeon, spectacole, roluri mai mari sau mai mici toate sunt punctate în carte.
“Ca actor, dorești să joci atât timp cât mai există lumină în tine” sau “să mă lase să mai joc teatru cât mă mai lasă polițiștii să conduc mașina” spunea actorul cu obidă când a fost scos la pensie. A mai jucat la alte teatre, a făcut telenovele ca să-și ostoiască dorul de a juca, de a fi viu. Cortina a căzut când juca Oblomov la Bulandra fără să fi avut șansa de a juca pe Cyrano de Bergerac sau Don Quijotte la care visa.
Cinematografia l-a iubit pe Sebastian Papaiani, oferindu-i notorietate, popularitate. ”Cert este că Papaiani nu a trecut neobservat, fie că a fost protagonist, fie că a jucat în plan secund. În partituri minore, el era omul potrivit pentru orice regizor”, scrie Annie Muscă. Confesându-se, actorul mărturisea: “Atât de tare iubeam filmul, încât deveneam inconștienți când intram într-un proiect. Ni s-a întâmplat să dormim pe ziare în avion doar ca să ajungem rapid undeva prin țară pentru filmări. Stăteam nemâncați, ne făceam de multe ori singuri cascadoriile, nu făceam prea multe mofturi la roluri. Treceam și peste cenzură”. A debutat în 1963, în Partea ta de vină, apoi rolurile au venit în valuri, făcea și trei filme pe an, s-a identificat cu Păcală, a fot preferatul lui Geo Saizescu, a avut milioane de spectatori. Contextul politic, cenzura făcea ca din punct de vedere calitativ peliculele românești să se înscrie pe o anumită linie, discutabilă, marele public însă aprecia umorul comediilor și multe dintre personajele interpretate de Sebastian Papaiani au rămas în memoria noastră afectivă ca BD-urile, Toate pânzele sus (film tv), seria Toamna și Iarna bobocilor. După 1989, a cochetat și el cu telenovelele, gen hulit de unii, dar care a fost extrem de popular.
Annie Muscă (ea a mai scris și despre Tudor Vornicu, Ion Miclea, Dan Puican, Pantelie Țuțuleasa, Dan Mihăescu) și-a luat Personajul, cum îl numește pe Papaiani, de braț și a pornit la drum prin viața artistică și personală, descoperindu-ne actorul și omul: „De fiecare dată când l-am întâlnit, scrie autoarea, Papaiani mi-a amintit de el însuși. Nu-l vedeam nici pe Căpșună, nici pe Alecu, nici pe Oarcă, nici măcar pe Păcală.” Autoarea nu se mulțumește doar să consemneze gândurile lui Papaiani, ci face conexiuni, dă informații, face note de subsol consistente, documentate. Se vorbește despre iubirile lui Bică, despre activitatea de profesor la Universitatea Hyperion, despre radio, despre reclame, nimic nu este trecut cu vederea, nici casa de la Gruiu, nici momentele de prietenie cu Ștefan Iordache, vecinul său. Autoarea biografiei amintește într-un capitol special de premiile și distincțiile primite, nu foarte multe și ajunge la ultimele clipe din viață, marcate de suferință.
Extrem de consistente sunt fișele cu piesele de teatru, filmele, activitatea tv și radio, un adevărat instrument de documentare pentru cei interesați. Este evidentă prețuirea autoarei pentru Personaj:„Papaiani îți aducea pofta de viață. El era, pur și simplu. Dacă pe scenă detesta să se joace pe sine, cum o fac alți actori, în viață detesta să se autofalsifice. Era de o naturalețe care trecea toate pragurile. Radia. Avea o aură pe care puțini o au…”
Sebastian Papaiani. De la început până la șfârșit este o carte care povestește despre un actor, un om rămas în conștința românului. Cred că sunt mulți alți actori care ar merita o carte și care așteaptă cuminți la rând să apară autorul și astfel, efemeritatea artei și a meseriei să învingă uitarea.
Annie Muscă- Sebastian Papaiani. De la început până la șfârșit. Editura Terra, Focșani, 2019.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu