A început maratonul teatrelor independente Bucharest Fringe, ajuns la ediția cu numărul 10. O ediție aniversară în plină pandemie realizată online. “De la ediție la ediție, festivalul a câștigat tot mai multă forță și recunoaștere, devenind o componentă importantă a vieții artistice contemporane. Anul acesta cuvintele cheie sunt ”experimental”, ”inovator”, “neconvențional”. Suntem în momentul în care discuțiile, polemicile legate de situația disperată, de altfel, a teatrelor independente au luat amploare. Poate că acest maraton ar putea prinde puteri magice ca să demonstreze că sectorul independent este un reper, o forță, are adepți, a creat de-a lungul timpului un trend. Poate fi un fel de ro alert pentru cei care ar trebui să le întindă o mână de ajutor în timpurile grele pe care le trăim, Teatrul este muncă, o muncă grea, istovitoare, chinuitoare, plină de sacrificii, chiar dacă din afară pare floare la ureche.
În a doua zi de festival am urmărit spectacolul Dincolo de salcâmi prezentat de Teatrul dell’ Anima. Este o adaptare după cartea Lenei Constante -Evadarea tăcută, apărută după 1990 la Paris. Lena Constante, a fost o foarte cunoscută artistă plastică, folcloristă, autoare de memorii și a lucrat la Teatrul de păpuși Țăndărică, o perioadă, fiind apropiată de Lucrețiu Pătrășcanu, a cărui soție a fost una dintre întemeietoarele teatrului sus menționat. Este unul dintre acuzații din procesul Pătrășcanu și este condamnată de regimul comunist la 12 ani de închisoare. La rejudecarea procesului Lena Constante a fost achitată. Jurnalul celor 3000 de zile petrecute în închisoare, obligată fiind să meargă 18 ore din 24 prin celulă, să nu aibă contact uman cu nimeni, să facă foamea este o mărturie cutremurătoare a unei femei puternice, rămasă cu mintea întreagă. “Vreau să vorbesc de starea de detenție, ca atare. Cu perfecta cunoaștere a faptelor. Viața de toate zilele într-o celula” cât o cămăra în care visa și „evada” inventând povești, o piesă de teatru în versuri, schița în minte desene. Corpul meu nu putea să fie decât aici. Eu puteam să fiu oriunde. El nu avea nici măcar loc să-și miște picioarele dureroase. Eu îmi voi face să crească aripi. Aripi de pasăre. Aripi de vânt. Aripi de stele. și am să evadez…”.
Evadarea tăcută este o mărturie cutremurătoare, o lecție de viață, de curaj, de supraviețuire și care i-a sugerat Anei Crăciun Lambru ideea unui spectacol. O acțiune temerară de a sintetiza o scriere atât de densă, de greu de digerat într-un spectacol de teatru. Am văzut multe dintre realizările Anei Crăciun Lambru și am constatat cum a crescut de la un spectacol la altul. Dincolo de salcâmi e un spectacol profund în care regizoarea îmbină textul cu teatrul de umbre, cu teatrul de păpuși, cu proiecțiile video. Sunt accesorii simple care punctează, potențează discursul fără a-l încărca. Spectacolul îți oferă posibilitatea de a medita, de a cerceta, de a înțelege faptele, de a face asociații cu cărți sau filme, de a afla despre vremuri tulburi. Există în montarea Teatrului dell’ Anima un echilibru simplu între mijloacele folosite, muzică (Cari Tibor), scenografie (Çilem Türköz) unde predomină tonurile de gri șoricesc și jocul actorilor (Daniela Ruxandra Mihai și Ciprian Chiricheș). Sunt tineri și destul de cruzi, dar au forța (mai ales ea) de a face față unui text atât de special. Amândoi joacă dell ' anima
mai multe roluri, mânuiesc la vedere siluete pentru umbre sau păpuși mici, momente care prelungesc ideea poveștii.
Dincolo de salcâmi nu e un spectacol pentru toată lumea, asta e clar. “Cuvintele cer timp. Nu pot spune totul dintr-odată. Cum să exprim această spaimă? Mi-ar trebui un cuvânt unic. Un cuvânt de sinteză. Un cuvânt lovitură de ciomag. Un cuvânt lovitură de trăznet… Atâtea cuvinte și nimic nu e spus încă. Cum să spui disperarea? Revolta? Durerea fizică a inimii?”, scria Lena Constante, iar spectacolul este un gest de reverență pentru curajul unei femei în fața suferinței umane. “Evadarea” prin artă, salvarea prin artă este un mesaj peste timp de care ar trebui să ținem cont. “Teatrul este locul în care moravurile societății întâlnesc o oglindă și locul în care regăsim echilibrul sufletului, iar povestea Lenei Constante își are locul pe scenă. Cunoscându-ne trecutul, ne putem proteja viitorul. ” – Ana Crăciun Lambru, regizor.
PS. Fotografiile sunt luate de pe site-ul teatrului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu