Toma Hogea: Actorul păpușar, după umila mea părere, are nevoie de o putere energetică, de o aură aparte, sinceră, curată, luminoasă, pozitivă, magic

Actor, regizor, profesor, scenarist, autor al unei valoroase Istorii a teatrului de animație din România,Toma Hogea este un moldovean hâtru, pus pe glume, mereu atent cu aparițiile sale, elegant, generos, uneori controversat de colegii de breaslă. Cu o activitate îndelungată laTeatrul pentru copii și tineret “Luceafărul”din Iași, cu zeci de roluri în tolba sa, Toma a răspuns provocării mele, “interogatoriul”ce trebuia să aibă loc live, față-n față a fost mutat online dincauza pandemiei ce a declanșat o “epidemie”teatrală fără precedent, atât la nivel de spectacol, cât și la nivel de discuții, interviuri. Să nu vă imaginați că am epuizat întrebările, curiozitatea mea ar mai fi avut de iscodit, dar a trebuit să pun punct pentru a  nu scrie o altă istorie.

Raluca Tulbure: Ești născut la Botoșani, dar trăitor în dulcele târg al Ieșilor, de mulți ani. Care este semnificația acestor două orașe pentru tine și unde ești mai acasă?

Toma Hogea: Acum, mai mult ca niciodată, în această perioadă, atât de dramatică pentru întreaga omenire, perioada pandemiei, amintirile năvălesc peste sufletul meu, cu un ropot asurzitor. Într-adevăr, viața mea s-a derulat, în etape diferite, în cele două orașe: Botoșani și Iași. Anii copilăriei, ai adolescenței, petrecuți în orașul de baștină, Botoșani, au fost cei mai frumoși ani. Am trăit o copilărie reală, plină de/cu jocuri reale, inventate de mine și de prietenele/ partenerele mele de joc, Rodica și Țuca. Din păcate, în perioada anilor 1960-1970, jucăriile nu se găseau în magazine, iar prețurile erau mult prea ,,pipărate” pentru bugetul părinților mei. Am primit o singură jucărie, un băiețel, care avea fața pictată, pe un carton rigid, iar corpul său era umplut cu rumeguș dar, din neatenție sau de spaima unei ploi torențiale, de vară, mi-am abandonat unica jucărie, drept pentru care alta nu am mai primit, niciodată. Această ,,dramă existențială” mi-a schimbat, întru totul, jocul de zi cu zi. Am fost nevoit să-mi construiesc singur păpușile: în primul rând confecționam corpurile, pe care le umpleam cu câlți sau rumeguș, apoi le coseam hainele, în funcție de povestea pe care o inventam și apoi urmau ,,reprezentațiile artistice”, unde spectatorii mei fideli erau prietenele mele, Rodica și Țuca. Acestea sunt primele amintiri - amintiri, poate mult prea vii, pe care le păstrez în suflet și în memoria afectivă. Când spun Botoșani, îmi reamintesc aleile cu castanii bătrâni, care străjuiau drumul ,,golgotei” spre Școala de Muzică; revăd imaginea imensului derdeluș, care domina întreaga stradă a cartierului, iar noi, cu săniile grele, de fier, străbăteam derdelușul din zori și până-n seară. Revăd imaginea Teatrului de Păpuși ,,Vasilache” care mi se părea o clădire monumentală, uriașă, iar atmosfera creată de păpușile din foier era magnifică, îmi tăia respirația și, nu în ultimul rând, actorii păpușari care mă fascinau cu măiestria lor. Orașul Botoșani, a fost, este și va rămâne un tărâm special, un loc iubit și binecuvântat de Bunul Dumnezeu, loc în care s-au născut: Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, un loc care, și astăzi, mai păstrează frânturi din atmosfera de odinioară, cea interbelică. Orașul Iași, m-a ,,adoptat” încă din anul 1980, odată cu transferul meu de la Teatrul ,,Mihai Eminescu” din Botoșani la Teatrul pentru Copii și Tineret ,,Luceafărul”. Târgul Iași, este locul unde mi-am făcut studiile universitare și studiile doctorale, unde m-am dezvoltat, ca artist, ca actor pă-pușar și regizor, unde profesez de aproape 45 de ani. Iași, este locul în care am trăit cei mai frumoși ani, ai tinereții și ai maturității, alături/ împreună cu colegii și prietenii mei de scenă. Acasă este acolo unde sufletul nostru încă, mai există! Acasă e acolo unde ne sunt rădăcinile, acolo unde am iubit prima oară, acolo unde ne-am format ca oameni, acolo unde ne este familia, acolo unde ne sunt mormintele celor dragi, acolo unde amintirile trăiesc prin/cu noi.

R.T.: Care a fost momentul în care ai hotărât că teatrul este ceea ce vrei să faci pentru că știu că ai început cu muzica?

T.H.: Dintotdeauna, mama mea (Mama Leo) și-a dorit ca ,,băietul ei” să fie ,,om cu carte”, drept care, de mic copil, din primul an de școală, mama m-a înscris la Școala de Arte din Botoșani, Secția muzică. Vă mărturisesc, cu sinceritate, că cei doisprezece ani de muzică i-am urmat cu sfințenie, cu supunere totală față de dorința părinților mei de a studia muzică, de a deprinde tainele viorii. În primul rând, școala de muzică,  spre deosebire de celelalte școli, impune un program deosebit de încărcat; în afara orelor teoretice, aveam o mulțime de alte materii de specialitate: instrumnet principal, instrument secundar, teorie și solfegii, orchestră, cor, muzică de cameră, etc. Odată ,,înregimentat” într-o astfel de programă școlară, copilăria este privată de cele mai frumoase jocuri, orele de studiu dedicate instrumentului mi-au schimbat, în totalitate, modul de viață. Asemeni sportivului, care se antrenează ore în șir, zi de zi, la fel, și eu, am renunțat, de cele mai multe ori, la plăcerile jocului și, mi-am dedicat timpul studiului la vioară. În timpul anilor de liceu, în afară de faptul că am fost un spectator fidel a Teatrului ,,Mihai Eminescu” din Botoșani, vizionând fiece spectacol de nenumărate ori, concomitent am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă, secția Teatru, drept pentru care, ,,microbul” scenei, dorința de a deveni actor s-a instaurat definitiv și iremediabil. Înainte  de susținerea examenului de bacalureat, am avut curajul, pentru prima dată (și ultima), de a-mi înfrunta părinții, anunțându-i că nu voi susține examenul de admintere la Conservatorul din Iași, ci voi merge să dau examen, la Facultatea de Teatru. Șoc! Șoc! Șoc! Bieții părinți au fost distruși, nu puteau concepe  faptul că, după doisprezece ani de muzică, după doisprezece ani de studiu zilnic cu chin, cu lacrimi, cu suferințe, cu examene anuale foarte grele, dintr-o dată...am renunțat! Privind lucrurile, retrospectiv, dar cu ochii ,,minții” adultului de astăzi, aș îndrăzni să spun că sâmburele și nucleul artistic/actoricesc a existat dintotdeauna, chiar prin acele ,,forme teatrale”/ jocuri ludice cu/ și fără păpuși, ale copilăriei, prin dorința permanentă de a învăța și de a recita poezii, de a fi văzut și ascultat de ,,publicul” cartierului și, nu în ultimul rând, aplauzele. Adoram momentul final al reprezentațiilor, știind că urmează aplauzele. Da, într-adevăr, actoria a fost acel ,,sâmbure” care a existat înlăuntrul ființei mele dintotdeauna, care mi-a dat sensul vieții de a trăi, de a profesa, de a fi un om împlinit și fericit! 

 

R.T.: Pregătirea muzicală ți-a fost de ajutor ulterior?

T.H.: Bună întrebare, într-adevăr, cei doisprezece ani de muzică mi-au fost de un real folos, ul-terior. În primul rând, cariera de instrumentist îți disciplinează viața, îți ordonează timpul, îți echilibrează temperamentul, îți filtrează sentimentele trăind după ,,reguli” nescrise, formându-ți un bioritm de viață propriu. Dintotdeauna, timpul a fost ,,dușmanul” meu, orele de studiu au fost insuficiente pentru a fi în top, orele de repetiții (ca actor și regizor) au fost prea puține, probabil că sindromul ,,perfecționismului” care mi-a fost toată viața o ,,umbră” a ființei mele mi-a creat un mare disconfort vis a vis de ... timp! În altă ordine de idei, muzica m-a cizelat, m-a sensibilizat, mi-a oferit un bagaj consistent de cultură generală/muzicală, extrem de important pentru evoluția unui actor, mai ales într-un teatru pentru copii și tineret, unde muzica este unul din ,,ingredientele” fundamentale ale artei spectacolului. Studiind muzica, mi-a fost comod ca actor să citesc o partitură muzicală, să imprim în studiouri diverse partituri muzicale, indiferent de complexitatea acestora, iar ca regizor, pregătirea muzicală este extrem de utilă, îmi înlesnește un limbaj comun, profesionist, în colaborările mele, cu compozitorii. Din momentul când lucrez un scenariu, în indicațiile regizorale știu, cu exactitate, ce să propun compozitorului pentru fiece temă muzicală: tonalitatea, ritmul, atmosfera piesei, inclusiv ce instrumente pot fi folosite: vioară, pian, violoncel, nai, oboi, flaut, saxofon, etc. Acest mod de lucru plăcut, reconfortant cu compozitorii îmi crează o stare de lejeritate, de bucurie. Binențeles că tenacitatea mamei mele de a studia muzica, cumulat cu truda, scăldată cu multe lacrimi ale ,,elevului”, mi-a oferit, în carieră, confortul și bucuria jocului pe orice partitură muzicală. Concluzionându-mi gândul, aș spune că numai o mamă poate știi și simți ceea ce este cel mai bine pentru fiul său!

R.T.: Cum a fost începutul și unde?

T.H.: A fost odată ca niciodată...în anul de grație 1977, când m-am angajat la Teatrul ,,Mihai Eminescu” din Botoșani. Pe atunci, teatrul avea o trupă deosebit de valoroasă, cu actori de mare prestigiu, dăruiți scenei, plini de energie și bunătate: Cazimir Tănase, Constantin Cadeschi, Silvia Brădescu, Viorel Baltag, Tamara Popescu, Dan Puric, Despina Marcu, Narcisa Vornicu, actori care m-au primit cu brațele deschise, cu modestie, actori care mi-au îndrumat primii pași pe o scenă profesionistă. Am mărturisit, în multe interviuri, faptul că orice actor, în afară de talent, de o bună pregătire profesională, are nevoie (obligatoriu) de...șansă. Debutul meu s-a produs sub o stea norocoasă: Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, sub bagheta magică a unui renumit pedagog de teatru, regizor Zoe Stanca Anghel, un om de o bunătate rar întâlnită, un om blând, de un calm englezesc, cu umor, un om foarte bine pregătit, un mare profesionist. Scenografia spectacolului era semnată de Diana Popov și Arh. Vladimir Popov, direcția muzi-cală a purtat semnatura compozitorului Edmond Deda. Vorbeam, ceva mai devreme de șansa actorului de a se întâlni în viață, cu textele valoroase, cu regizorii importanți, cu scenografii inventivi, cu compozitori care să-ți valorifice calitățile muzicale, cu rolurile dorite/visate și, nu în ultimul rând, cu actorii/partenerii de scenă care să-ți prețuiască talentul, munca și, nicidecum, să-ți distrugă aripile începutului de drum. A fost un debut/un spectacol pe care îl port, și astăzi, în adâncul sufletului, maniera lucrului ,,familiar” cu calm și bunătate mi-a marcat debutul scenic, iar  sentimentul ,,primei iubiri”, nu poate fi uitat! Da, Jeff este primul rol, prima iubire, primul examen cu publicul pe o scenă profesionistă, primul succes, încununat de aplauzele publicului. Șansa de a fi distribuit alături de actorii seniori ai trupei, de tinerii debutanți (actrița Tamara Popescu, în rolul de debut, Corina), șansa de a fi distribuit de o regizoare de marcă, Zoe Stanca Anghel, m-au făcut să înțeleg cât de importantă este șansa în viața actorului. Debutul meu, pe scena botoșăneană, mi-a dat curajul necesar, mi-a conferit încredere, în propriile-mi forțe, mi-a dat aripile necesare zborului, neîntrerupt, de aproape 45 de ani. Prima iubire (chiar, și cea  scenică) NU se uită niciodată!

R.T.: De ce ai ales Teatrul pentru Copii?

T.H.: Pe principiul că în viață, nimic nu este întâmplător. În timp ce eram angajat la Teatrul ,,Mihai Eminescu” din Botoșani, regizorul Eugen Traian Bordușanu mi-a propus o colaborare cu Teatrul de Păpuși ,,Vasilache, pentru spectaco-lul Albă ca Zăpada și cei șapte pitici, scenografia fiind semnată de Mihaela Pițigoi (spectacol de debut). Atunci, a fost pentru prima dată, când am trecut pragul teatrului de păpuși ca profesionist și am descoperit munca sisifică a actorului păpușar din spatele  paravanului sau din trapă. Regizorul spectacolului mi-a propus rolul Prințului (ca actor), având-o ca parteneră de scenă pe actrița Gabriela Nestorică (în rolul Albei ca Zăpada), toate celelalte personaje fiind cu păpuși. Pentru mine, impactul cu scena teatrului de păpuși a fost un cumul de trăiri: în primul rând, munca actorilor păpușari din acel spectacol (cu păpușile tip wayang) mi se părea ceva imposibil de realizat; apoi, nenumăratele ore de repetiții, de cele multe ori până spre miezul nopții, cu păpușile în fața oglinzii, era ceva de neînțeles pentru mine, urmat de efortul fizic și psihic a păpușarului, cu multă transpirație pentru fiece nouă mișcare deprinsă a păpușii și, nu în ultimul rând, disponibilitatea actorilor, ,,ușurința” cu care reușeau să însuflețească păpușile și să-și modeleze glasurile în funcție de personajul pe care îl interpretau, fiecare actor-păpușar având de interpretat cel puțin, câte două personaje. Pe principiul că, în viață nimic nu este întâmplător, doi ani mai târziu (în anul 1980) doamna Natalia Dănăilă, directorul Teatrului pentru Copii și Tineret din Iași, îmi făcea propunerea de a mă alătura trupei. În urma vizionării mai multor spectacole care m-au fascinat, am decis să părăsesc familia (fiind, totuși, singur la părinți, mama mea mi-a acceptat foarte greu decizia luată), orașul natal, prietenii și colegii din trupa Teatrului ,,Mihai Eminescu”. Atunci erau vremuri grele: orașele erau închise, începuse perioada autofinanțării- care a durat aproape zece ani, cumplită perioadă-  și totuși, în ,,nebunia” vârstei, am lăsat tot confortul locului natal, venind la Iași. Pentru orice actor, tentația ar fi fost mare; eram singurul tânăr, june prim a trupei.  Odată cu venirea mea în trupă. s-au montat foarte multe spectacole noi, dar voi povesti totul, la momentul potrivit. Diversitatea repertoriului teatrului, originalitatea montărilor, colaborările teatrului cu regizorii, scenografii, compozitorii și coregrafii de elită, din țară, rolurile importante/principale( multe la număr), au fost câteva dintre argumentele care m-au determinat să iau decizia de a rămâne, pentru totdeauna, în trupa ieșeană. Astăzi( după 45 de ani), vin și vă mărturisesc, cu sinceritate și cu emoția timpului trecut că, a fost o decizie înțeleaptă, chiar dacă aveam vârsta de 23 de ani.

R.T.:Toma, îți mai plac poveștile? Dacă ai fi copilul de azi, ce ți-ar place să vezi la teatru? Ce s-a schimbat față de copilul care ai fost?

T.H.: Complexă întrebare, evident că-mi plac poveștile! Demonstrează acest lucru, faptul că, în paralel cu activitatea din teatru, ani de zile, am ,,păstorit” emisiunea ,,Îngerașul meu”, povestea de seară pentru copii de la Radio ,,Trinitas ” din Iași. Au fost ani în care am redescoperit parfumul poveștilor, seară de seară, și, mai mult decât atât, m-am redescoperit, pe mine, ca actor, fiind ,,obligat” să interpretez nenumărate personaje, asta implicând sentimente, caractere și glasuri foarte diferite în aceeași poveste. Împreună cu actrița Camelia Poenaru, construiam scenariile, regia, interpretarea personajelor, ilustrația muzicală și, de cele mai multe ori, montajul imprimărilor. Au fost multe nopți nedormite, în care reușeam să finalizăm imprimările, ziua fiind, binențeles, ocupați cu repetițiile și spectacolele teatrului dar numai așa am reușit să lăsăm ,,moștenire” radioului, sute și sute de povești care, și astăzi, mai sunt redifuzate. Raluca, îmi primul rând, nu mi-aș dori să fiu copilul de azi, dar, într-un scenariu utopic, mi-aș dori să mă reîntorc la copilul și copilăria de odinioară. Copilul de azi, înainte de a învăța să meargă, să articuleze primele cuvinte, descoperă imaginile colorate de pe telefonul părinților, tableta și jocurile aferente tehnologiei. Totul este schimbat, totul este altfel pentru copiii generației de azi, spre deosebire de anii copilăriei mele; nimic nu se aseamănă cu...nimic! Lucrurile sunt atât de diferite, încât aproape că-mi este greu să redau, prin cuvinte, marile transformări petrecute în timp. Sunt un om, un artist total deschis noutăților, provocărilor, dar făcute cu sens, cu măsură, cu echilibru, cu o susținere logică. Totul s-a schimbat în viața și evoluția unui copil, față de copilul de odinioară: condițiile de trai (hrană, vestimentație, jucăriile robotizate, dar atât de râvnite de orice copil, noua tehnologie - calculator, internet, fb), ritmul alert a vieții, programele școlare, relațiile interumane între părinți-copii, educatori-copii....absolut totul! Și totuși, spectacolul de teatru pentru copii, contrar acestei revoluții novatoare ,,impusă” de timp, păstrează componentele de bază din spectacolul de odinioară. Binențeles că, lucrurile au evoluat enorm, în sensul cel mai bun, valoric și este normal, este firesc, ca micul spectator de azi să-și dorească, să aspire, să redescopere la teatru, spectacolele care să însumeze toate așteptările și toate aspirațiile sale. Dacă, în anii copilăriei mele, mersul la teatrul de păpuși era un moment plin de sacralitate - aproape că nu respiram în sala de spectacol, de emoția energetică a sălii, a actorilor și, nu în ul-timul rând, a păpușilor-, astăzi, copilul ajunge la teatru însoțit, fie de educator sau părinți, așteaptând să descopere pe scenă personajele, imaginile și efectele cu care este familiarizat din galeria desenelor animate super tehnologizate. Făcând un exercițiu de imaginație, dacă aș fi copilul de azi, categoric că mi-aș dori să descopăr la teatru un spectacol modern dar, la fel de categoric, nu mi-aș dori să reîntâlnesc stilistica și maniera de interpretare a anilor 60/70; în schimb, categoric, mi-aș dori, măcar ipotetic, să revăd în sala de spectacol copiii de odinioară, copiii care știau să respecte și să prețuiască actul artistic, copiii care priveau cu interes și cu emoție spectacolul, copiii care reușeau să se bucure de poveste și, nicidecum copiii de astăzi, care, în sala de spectacol, sunt cu ochii ațintiți, mai tot timpul, pe telefon, butonând diverse jocuri, în timp ce pe scenă există o poveste, există mister, există emoție, există actori, totul cumulat într-un spectacol teatral! Gândul meu (măcar, ipotetic) este acela ca, într-o bună zi, TEATRUL să redevină ,,Templul” de odinioară, nu doar o simplă locație de divertisment! TEATRUL mileniului trei, cred că, ar trebui să fie spațiul ambiental, cu toate dotările tehnice, unde publicul de toate vârstele să aibă bucuria unui reprezentații moderne, dar să fim deschiși pentru a primi stropul de sacrali-tate, dăruit, cu atâta generozitate de actorii păpușari.

R.T.: Ce-i trebuie unui actor păpușar în plus față de un actor de dramatic?

T.H.: Actorul, înainte de toate, este OM, cu temperamentul și inteligența sa, cu experiența de viață, cu sensibilitatea sa, indiferent de profilul teatrului. Nu voi spune nimic nou, prin faptul că orice actor, înainte de toate, are nevoie de talent; celelalte calități pot fi dobândite în timp, cu muncă, multă muncă. Într-adevăr, actorii din teatrele pentru copii și tineret sunt (sau, ar trebui să fie) înzestrați cu mult mai multe abilități, spre deosebire de actorul din teatrul de dramă. Orice actor păpușar are (sau, ar trebui să aibă) calitățile actorului de dramă plus multe alte ,,ingrediente” necesare exercitării profesiei. Încă din anii de studiu, din facultate, descoperim faptul că, studenții Secției de Actorie, Păpuși și Marionete au aceeași programă școlară cu colegii Secției de Dramă; în schimb, studenții păpușari, au mult mai multe materii: în afară de cursurile, săptămânale de actorie, există, încă, două materii, de specialitate, extrem de importante- cursul de mânuire păpuși și cursul de mânuire marionete. Acest detaliu, extrem de important, denotă faptul că programa analitică a studentului Secției de păpuși și marionete este cu mult mai complexă față de cea a studentul Secției de dramă. Încă de la admitere, viitorul student păpușar trebuie să demonstreze faptul că are calitățile necesare pentru specializarea dorită. Studentul păpușar, la examenul de licență, are de susținut trei probe practice: spectacolul pentru actorie, spectacolul cu păpuși și cel cu marionete, spre deosebire de studentul de la dramă care are de susținut o singură probă: spectacolul de actorie. Actorul păpușar, spre deosebire de actorul de dramă, necesită un cumul de calități: talentul (calitate ,,obligatorie” oricărui actor), spontaneitate, o sensibilitate aparte, față de personajele specifice teatrului pentru copii, starea ludică, plăcerea totală a păpușarului pentru joc, pentru improvizație, muzicalitate, ușurința  de a interpreta și de a improviza orice piesă muzicală, muzica fiind ,,ingredientul” fundamental în  spectacolul pentru copii, plastica corporală, fără de care, actorul nu ar reuși să ,,jongleze” cu disponibilitatea și agilitatea personajelor specifice acestui profil. În altă ordine de idei, improvizația este un ,,mod de viață”, modul de a profesa al actorului păpușar. Orice păpușă sau element animat necesită răbdare din partea actorului păpușar pentru a-și descoperi păpușa. Timbrul/glasul actorului păpușar, spre deosebire de actorul de dramă, necesită o disponibilitate totală, o ușurință de a ,,pune în pagină” orice tipologie de personaj, de la Zână până la Vrăjitoare, o paletă extrem de diversificată, de grea, luând în calcul faptul că, există spectacole în care actorul/actrița are de interpretat mai multe personaje, în cadrul aceleași reprezentații. Actorul păpușar, după umila mea părere, are nevoie de o putere energetică, de o aură, aparte, sinceră, curată, luminoasă, pozitivă, magică! Actorul păpușar, prin natura textelor dramatice, a personajelor create ani de-a rândul capătă un anumit ,,tipar” de comportament, de atitudine, de relaționare cu semenii, nu numai pe scenă, ci și, în viața de zi cu zi. Actorul păpușar, spre deosebire de actorul de dramă, este micul/ marele ,,magician” care reușește să însuflețească orice element, orice obiect, orice păpușă, înnobilându-le!

R.T.:Tu ca actor dai păpușii o parte din sufletul tău, dar ea îți dă ceva la schimb?

T.H.: Din momentul când ai decis să mergi pe acest drum, al teatrului pentru copii, opțiunea actorului devine un ,,jurământ” față de păpuși! Cred că una din calitățile (obligatorii) a actorului păpușar ar fi altruismul; alfel nu poți funcționa corect, onest cu personajul, cu păpușa care, privindu-te în ochi, cu ușoară ,,obrăznicie”, așteaptă, de la păpușar...totul! Evident că, orice element animat, orice păpușă pentru a exista necesită suflet, mult suflet din partea actorului dar... fără jumătăți de măsură. Păpușile, prin candoarea lor, prin gingășia și fragilitatea lor m-au fascinat, atât în copilărie cât și, ulterior, pe scenă. Actorul păpușar are menirea ,,divină” de a însufleți acel obiect, acea păpușă ,,moartă” și, oricât de frumoasă ar fi o păpușă, fără sufletul, fără emoția și energia actorului păpușar, EA nu există ! Nu întâmplător vorbeam, ceva mai devreme despre altruism, din momentul când actorul și-a preluat păpușa, el, devine ,,părintele” spiritual. Niciodată nu  am așteptat să fiu răsplătit ! ,,Răsplata” unei păpuși vine din felul cum te privește, din felul cum te mângăie, cu mânuțele ei mici și delicate, din sfioșenie și supunere, din respectul care ți-l ,,impune” și, dintr-o iubire reciprocă, necondiționată. Mai mult de atât cred că nu e posibil! De cele multe ori, noi oamenii nu reușim să ne ridicăm la acuratețea și puritatea unei păpuși!

R.T.: Ce le-ai spune la început de drum studenților boboci, despre meseria de actor mânuitor-păpuși?

T.H.: Calitatea de profesor universitar am avut-o vreo 10 de ani la Catedra de Actorie Păpuși și Marionete și vreo 15 ani la Catedra Canto (Actorie și Mișcare scenică). A fost o etapă a vieții frumoasă, poate datorită faptului că, ador să lucrez cu tinerii; mi-a făcut plăcere să împărtășesc studenților din experiența mea, și, cu reală modestie, îndrăznesc să afirm faptul că am reușit, de fiecare dată, să mi-i apropii, să fim ,,colegi”, să fim prieteni. Din prima zi de curs, am ,,impus” o sinceritate totală, deschisă, reciprocă pentru o bună comunicare. Este bine știut faptul că, studenții la început de drum, sunt confuzi, iar mulți dintre ei- introvertiți, așteptând din partea profesorului căile de ,,acces”, de comunicare. Cu atât mai mult, pentru studenții secției de Actorie Păpuși și Marionete ar fi de preferat, mai ales la început, îngăduință, toleranță, răbdare și sinceritate din partea profesorului îndrumător. Cred că sinceritatea mi-a fost un bun aliat în lucrul cu studenții; e nevoie de multă, multă îngăduință pentru a putea ,,defrișa” mrejele  începutului, tarele fiecăruia, dar totul trebuie făcut cu sinceritate și cu onestitate. Întotdeauna, le-am mărturisit  studenților, din prima zi, deschis, tranșant, realitatea, drumul greu și anevoios al artei păpușărești, minciuna și menajamentele nu-și aveau sensul. Studentul trebuie să afle, de la bun început, despre frumusețea artei păpușărești, despre satisfacțiile acestei profesii, atât de nobile, dar și despre truda epuizantă a actorului păpușar, până la atingerea succesului deplin. Consider că studentul care nu este pregătit psihic și fizic, care nu are calitățile și abilitățile necesare pentru a deveni un bun actor păpușar nu merită sacrificiul inutil, doar, pentru o diplomă. A renunța la timpul potrivit mi se pare mult mai corect față de el însuși și de viitorul său. De reținut pentru orice tânăr /student, aspirant la statutul de actor păpușar ar fi: sinceritatea, tenacitatea, consecvența, perseverența, dorința de a descoperi zi de zi lucruri noi și, nu în ultimul rând, respectul și iubirea pentru partenerul de scenă, pentru păpușă, pentru publicul său.

R.T.: E greu, e ușor să lucrezi cu copiii?

T.H.: Aș fi ipocrit să afirm faptul că lucrul cu copiii este ușor. Nu este ușor, dar este plăcut. Am avut șansa ca și, în afara scenei să lucrez mult cu copii, în diferite perioade, în diverse proiecte. Îmi amintesc, cu plăcere și bucurie perioada, imediat după Revoluție, când am fost cooptat în proiectul ,, Art Scool” (Terapie prin artă – Program spon-sorizat de UNITER) pentru Casa de Copii Bucium din Iași, unde împreună cu colega și prietena mea, actrița Cristina Anca Ciubotaru, am lucrat cu copiii preșcolari și școlari mici. A fost o experiență grea, de patru-cinci ani, dar plăcută, emoționantă până la lacrimi. Lucrul/terapia prin artă cu copiii abandonați ne-a pus în fața unor noi ,,reguli” ale jocului, decât cele știute. În primul rând, limbajul, atitudinea, gesturile, timbrul vocal, reacțiile și jocurile inventate, privirile lor, făceau ca munca noastră să devină mult mai grea, iar sentimentele noastre foarte greu de stăpânit. Începutul proiectului a fost extrem de greoi, până în momentul în care am reușit să-i convingem pe copii că, noi, suntem prietenii lor și dorim să-i integrăm în jocul nostru (timp de un an de zile). Ulterior, sufletele lor s-au deschis total în fața noastră și au,,înflorit”, devenind ,,dependenți” de prezența noastră, de jocul nostru comun. După cinci ani (finalizarea pro-iectului), despărțirea a fost de-a dreptul dramatică, între timp deveniserăm prietenii lor de joc, confidenții lor și, mai mult decât atât, pentru unii dintre ei...,,părinții” lor! Într-devăr, mulți dintre ei ne strigau cu apelativul: mama și tati! O felie de viață, reală, trăită intens, într-un spațiu ,,special”, într-un nou experiment al lucrului cu copiii! Un alt proiect a fost ,,Mă joc cum vreau” în cadrul unui mare spațiu comercial din Iași unde ani de zile, în fiecare wekend, am avut bucuria de a întâlni și de a cunoaște zeci și sute de copii, care  erau integrați în jocurile pe care le  propuneam. Serile de vineri și sâmbătă se derulau jocurile ,,constructive”, educative (ex: cel mai frumos desen, teatru de păpuși, mânuire la paravan etc.), iar în serile de duminică, aveau loc ,,spectacole” cu muzică, acrobație, dans, poezie, pantomimă, fiecare copil având posibilitatea să își etaleze talentul, în fața publicului. Această terapie, acest mod de diverstisment a fost foarte bine primit de copii, de părinții acestora și, nu în ultimul rând, de publicul ,,format ” în timp. Mi-am permis să vă mărturisec aceste experiențe de lucru cu copiii, experiențe de viață, dinafara scenei, care mi-au marcat mult activitatea profesională și care m-au ,,obligat” să -mi diversific metodele și stilul de lucru cu copiii. Copiii sunt și rămân o sursă inepuizabilă de energie, de bunătate, de sinceritate, de bucurie, de lumină, de iubire sinceră și, nu acceptă nici un compromis (spre deosebire de maturi). În teatru, copiii/spectatorii noștri fideli sunt barometrul sincerității, vis a vis de actorii care trudesc în spectacol, de aceea nu este ușor să le gestionezi stările, sentimentele și emoțiile acestora, dar aplauzele din finalul reprezentației răsplătesc truda și măiestria actorilor.

R.T: Ce a determinat saltul de la actor la regizor?

T.H.: Cariera artistică mi-am clădit-o din mai multe etape. Au existat  momente când am trăit senzația că tot ceea ce realizam era mult prea puțin sau momente când am simțit nevoia unei schimbări, al unui suflu nou, unui nou drum, unei noi forme de exprimare artistică dar, mult mai complexă. Așa se face că, după douăzeci de ani de scenă, după zeci și zeci de roluri  (de cele mai multe ori principale), lucrând cu mulți regizori și acumulând  cunoștințe și experiență scenică, în toamna anului 2000 am simțit că e momentul potrivit pentru o schimbarea dorită, că e momentul de a trece într-o nouă etapă a vieții mele artistice. Prima montare a fost spectacolul Baltagul de Mihail Sadoveanu, la Teatrul ,,Luceafărul” din Iași, scenografia Rodica Arghir (Teatrul Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași). Acum afirm cu convingere că a fost un mare act de curaj: în primul rând, curajul abordării unui text clasic, care presupune multă inventivitate pentru o transpunere scenică, pentru repertoriul unui teatru pentru copii și tineret, iar în al doilea rând faptul că, la începutul carierei mele artistice, am jucat în spectacolul Baltagul, în rolul lui Gheorghiță, într-o montare de referință a doamnei Natalia Dănăilă și a scenografei Axente Marfa. Dorința de autodepășire, dorința de a regândi acest text celebru într-o cheie modernă, dar credibilă și bine susținută regizoral, a fost unul dintre ,,examenele” grele din cariera de regizor. Mărturiseam, ceva mai devreme, despre dorința, plăcerea și bucuria de a lucra cu actorii, în deosebi, cu cei tineri. Este vorba de acea plăcere de a dărui din cunoștințele și ,,secretele” profesionale (nescrise). Consider că, tot ceea ce acumulasem în timp merita dăruit cu generozitate tinerei generații.

R.T.: Ce fel de actor ești vis a vis de un regizor?

T.H.: În momentul în care am descins în Teatrul pentru Copii și Tineret din Iași, erau doi regizori: Natalia Dănăilă (directorul teatrului) și domnul Constantin Brehnescu, și foarte mulți ani spectacolele teatrului au fost montate doar de ei. Școala în materie de regie a doamnei Natalia Dănăilă impunea o disciplină de fier, o rigurozitate absolută, seriozitate și multe, multe ore de repetiții. În acea perioadă nu exista: ,,nu pot”,,,nu știu”, ,,nu vreau”, ,,sunt obosit” , etc.... Așa am ,,crescut” în acest stil/mod de lucru, așa am fost format, cu o ,,educație spartană”! Personal, nu regret nimic; am preluat din școala Domniei Sale lucrurile fundamentale: punctualitatea, seriozitatea, modul amănunțit de documentare pentru caietul de regie și, de ce nu?! perfecționismul. Ulterior, mai ales după 1990, teatrul a colaborat cu mulți regizori din țară: Niki Scarlat, Bogdan Ulmu, Eduard Covali, Cezarina Udrescu, Mihai Lungeanu, Sabin Popescu, Ion Ciobotaru, Ion Sapdaru, Cristian Pepino, Oana Leahu, ș.a. Pentru mine a fost o revelație, o școală fiece întâlnire, descoperind noi stiluri de lucru, noi limbaje scenice. Nu am acceptat niciodată ,,milităria din pod” doar ca un instrument de supunere a păpușarului în fața ideilor și gândurilor regizorale. Întotdeauna, am acordat respectul cuvenit regizorului, mi-am însușit statutul de partener în proiect, dar nu am acceptat să fiu doar un simplu executant. Fiecare actor trebuie să-și valorifice propria personalitate, temperamentul său, spontaneitatea și bucuria/plăcerea jocului scenic. Am fost genul de actor care nu am acceptat niciodată jumătățile de măsură sau lucrurile nefinalizate, pe principiul  ,, lăsați că, după premieră o să fie, mult mai bine”!

R.T.: Care este postura cea mai importantă sau cea care-ți place cel mai mult- când ești actor sau când ești regizor?

T.H.: Sincer să fiu, nu mi-am pus niciodată această întrebare; doar am profesat, ca actor (peste 40 de ani), ca regizor, deja, de vreo 20 de ani! Am avut șansa de a-mi hrăni sufletul, toată viața, din bucuriile scenei, fie ca actor, fie ca regizor, și totuși emoțiile trăite sunt complet diferite. Ca actor, trăiești la intensitate maximă pentru personaj, alături de partenerii de scenă, în timp ce, ca regizor, trăirile și emoțiile unei premiere sunt enorme, având în vedere că porți în suflet emoțiile fiecărui actor/interpret, iar responsabilitatea produsului scenic, ca regizor, îți aparține, în totalitate. Trăirile și sentimentele creației, actor-regizor sunt total diferite: actorul se lasă ,,pradă” regizorului, așteaptă să fie coordonat scenic, așteaptă schițele scenografului pentru a-și descoperi costumul sau păpușa, așteaptă partitura muzicală și, nu în ultimul rând, coregraful care să-i schițeze mișcarea scenică.  Regizorul este cel care își compune, singur, în caietul de regie toate componentele actului artistic, astfel încât, actorul să fie degrevat de stres, să-și poată focusa întreaga energie rolului/personajului său. Munca de creație, ca actor și ca regizor, aduce satisfacții nebănuite: actorul se redescoperă în fiece nou personaj, în timp ce regizorul, în teatrul de animație, încearcă să re/descopere, să deschidă noi orizonturi scenice, noi porți ,,fermecate”, astfel încât actorii să poată fi coordonați de mâna ,,magică” a regizorului! Numai cu adevăr, cu sinceritate, cu emoție, cu respect, cu multă muncă și iubire am răzbit prin ,,hățișurile” artei, ca actor și ca regizor. Ambele ipostaze, le iubesc și le prețuiesc deopotrivă!

R.T.: Dintre spectacolele pe care le-ai regizat, care ți-au dat cea mai mare satisfacție?

T.H.: Această întrebare, mă duce cu gândul la momentul delicat, când o mamă este întrebată: ,,Pe care copil îl iubești cel mai mult?” Evident că, orice mamă își iubește toți copiii, deopotrivă, oricât de mulți ar avea. Fiecare spectacol, pentru mine, a fost un nou început, un nou drum des-coperit, după o temeinică documentare, după un studiu profund, înarmându-mă cu o dramatizare bine pusă în pagină, cu zile și săptămâni de muncă cu scenograful și, ulterior, cu compozitorul. Dintotdeauna, pentru fiece nou proiect consider că cel mai important lucru rămâne echipa de realizatori, drept pentru care, niciodată nu mi-am permis să ratez și după o îndelungă analiză a gândurilor și ideilor proprii am luat  decizia finală. Orice montare aduce cu sine ceva nou, ca dramaturgie, ca stilistică, ca spațiu de joc (scenă), ca buget, ca instituție, ca trupă de actori, drept  care tu, ca regizor îți construiești un buget realist și, ulterior, îți formezi echipa de realizatori. Odată cu fiece spectacol regizat, am încercat să ating și să explorez noi genuri literare diferite, pentru toate categoriile de public, începând cu cei mici, preșcolarii, și terminând cu cei mari: liceenii. Fiecare spectacol mi-a adus dramul de satisfacție, de bucurie, de emoție, de împlinire profesională : Baltagul de Mihail Sadoveanu, Raza de soare de Al.T.Popescu, Capra Fram, ursul polar de Cezar Petrescu ( Teatrul pentru Copii și Tineret ,,Vasilache”, Botoșani), Take, Ianche și Cadâr de V. I. Popa (Teatrul ,,Bacovia”, Secția pentru Copii și Tineret, Bacău),  Flautul fermecat de W.A.Mozart (Teatrul Republican ,,Licirici”,Chișinău și la Teatrul ,,Toma Caragiu”, Secția pentru Copii și Tineret ,,Imaginario”, Ploiești),  Fata moșului și fata babei de Ion Creangă (Teatrul ,,AI.Davila”, Secția pentru Copii și Tineret ,,Așchiuță”, Pitești), Tinerețe fără bătrâne-țe și viață fără de moarte de P. Ispirescu, Magazinul cu jucării de Al. T. Popescu și Cartea cu Apolodor de Gellu Naum (Teatrul pentru Copii și Tineret ,,Merlin”, Timișoara), Degețica de H.Cr. Andersen (Teatrul ,,Căluțul de mare”, Constanța), Harap Alb (Teatrul Municipal ,,Guguță”, Chișinău). Unul dintre spectacolele pentru care am trăit, într-adevăr, o multitudine de stări, de sentimente, de emoții, fiind vorba de o premieră absolută, a fost spectacolul Alegerea de MM.LL. Regele Mihai și Regina Ana, montat la ,,Ateneul Național” din Iași. A fost o montare grea, cu un text, de o valoare inestimabilă; a fost o muncă elaborată, cu mari temeri și cu o responsabilitate enormă. Sincer să fiu, când mi s-a propus acest proiect, în primul moment, am avut senzația că este doar o ,,glumă”, dar ulterior, când mi-am revenit din emoția momentului, am realizat ce ,,examen” greu avea să urmeze. În altă ordine de idei, această provocare mi-a dat o energie ,,magică”, mi-a oferit resurse nebănuite de muncă, având în vedere că spectacolul a fost o super producție. Am avut în distribuție actori de la: Teatrul Național ,,Vasile Alecsandri”, de la  Teatrul pentru Copii și Tineret ,,Luceafărul”, Iași, de la ,, Ateneul Național” Iași, spectacolul a avut muzică life, cu instrumentiștii Filarmonicii ,,Moldova” Iași, cântăreți și balerini ai ,,Operei Naționale”  Iași. Cu modestie, vă mărturisesc că a fost un moment unic (cel puțin până în prezent),  un spectacol elitist în care s-au întâlnit toate componentele artistice: proză(de mare rafinament), actori, orchestră life, balerini și cântăreți! Consider că spectacolul Alegerea a fost o nouă etapă a vieții mele în materie de regie; a fost un prag înalt, care mi-a luminat gândurile și sufletul, mi-a dat aripi pentru a merge mai departe prin ,,hățișurile” artei scenice!

R.T.: Dintre rolurile interpretate care ar intra într-un top 5?

T.H.: Uauuu, serios, numai, cinci roluri? Încerc, mă gândesc, cuget! Vorbeam, la un moment dat, despre șansa actorului. Într-adevăr, am fost un actor cu mari șanse: mi s-au oferit partituri dramatice multe,  atât din literatura clasică, cât și din literatura universală, în montări deosebite, unele chiar de excepție. Încerc, să nu mai prelungesc suspansul! Prima iubire rămâne prima iubire, cea mai puternică, cea mai profundă, unică și cu ,,repercursiuni” pentru tot restul vieții: rolul Jeff din Jocul de-a vacanța. Vreme de douăzeci de ani, m-am ,,distrat” cu toate partiturile, posibile de Prinț; am așteptat să depășesc pragul vârstei de 40 de ani ca să pot explora alte partituri, alt gen de personaje. Dacă tot vorbeam despre prinți, în spectacolul Prinț și cerșetor de Mark Twain, am jucat rolul prințului Edward, alături de actrița Cristina Anca Ciubotaru, regia Natalia Dănăilă, scenografia: Axente Marfa; a fost un spectacol memorabil, modern, avangardist, rafinat, cu un univers scenografic deosebit, un decor funcțional, mobil care se metamorfoza, în funcție de spațiul de joc: curtea palatului sau curtea gunoaielor. Spectacolul a fost remarcat pe plan național, obținând Premiul ATM, pentru ,,Cel mai bun spectacol pentru copii”(1984). Acest personaj, prințul Eduard, pe care l-am jucat, aproape 15 ani, mi-a oferit mari satisfacții și, a fost imboldul de a merge mai departe, imbold, atât de necesar la începutul unei cariere artistice. Personajul Nică din spectacolul Amintiri din copilărie de Ion Creangă, regia: Constantin Brehnescu- premiera a avut loc în seara zilei de 17 decembrie 1989, când la Timișoara, deja, începuse revoluția și oamenii erau împușcați pe străzi. În târgul Ieșilor încă, domnea liniștea- în teatru nu se ,,știa” nimic; premiera a avut loc seara, ora 18, cu o sală arhiplină. Personajul Nică  mi-a marcat mult cariera artistică; l-am adorat, l-am jucat cu multă dezinvoltură și bucurie, poate mult prea multă pentru pragul vârstei de 33 de ani. Personajul Nică, m-a ,,obligat” să retrăiesc, la intensitate maximă, anii copilăriei, cu bucuria și dezinvoltura unui copil, cu exuberanța vârstei (personajului), cu umorul situațiilor și cu bucuria absolută de a-i avea în sală pe părinții mei. A fost prima și ultima dată când l-am văzut pe tatăl meu cu ochii scăldați în lacrimi, la finalul reprezentației și, a fost prima și ultima dată când doamna Natalia Dănăilă m-a îmbrățișat și m-a felicitat- gesturi atât de calde ce nu îi erau, deloc, familiare. Personajul Choubert din spectacolul Victimele datoriei de Eugène Ionesco, regia: studenta Cezarina Udrescu (spectacol de licență), a fost un moment de ,,schimbare de direcție” în viața mea: dintr-o dată, am descoperit o stradă nouă, cu noi reguli de ,,circulație”! Pornind de la valoarea și consistența textului, urmate de complexitatea lucrului temeinic făcut, la masă, pe fiece replică, pe fiece nuanță (era o premieră, pentru mine, acest mod de lucru) a urmat o pregătire fizică, apoi am descins în scenă cu sentimentul lucrului bine făcut. Spectacolul s-a jucat pe hexagonul din mijlocul sălii, într-o formulă scenografică ultra modernă, formulă propusă de scenografa Laura Mancaș, în care decorul reprezenta o arcadă imensă, cu o înălțime de șapte-opt metri, arcadă care a fost escalada-tă, pe interior și exterior, de zeci de ori, de personajul Choubert, concomitent cu textul și muzica! A fost greu dar, extraordinar de incitant, de provocator, de înălțător, la propriu și, la figurat. Muzica spectacolului, compusă de Dorina Crișan-Rusu, a fost divină și a completat, s-a integrat /armonizat, perfect, cu ,,nebunia” textului, și a personajelor. Personajul Choubert, m-a înălțat în ,,graficul” valoric, mi-a dat aripi, mi-a ,,certificat” puterea de muncă, rezistența fizică și psihică, mi-a dat un nou sens. Personajul Gufi din Țara lui Gufi de Matei Vișniec, regia și scenografia: Mihai Lungeanu, a fost o producție mare, complexă, cu toți actorii trupei; a ,,revoluționat” spațiul scenic, desfășurându-ne peste tot: scenă, mijlocul sălii de spectacol și toate culoarele aferente. Personajul Gufi, a fost o reală provocare pentru mine, întrucât datele personajului nu se regăseau, nicicum, în lăuntrul meu: duritatea, agresivitatea, violența, nebunia, toate aceste ,,calități” la un loc, într-o trăire paranoică. Mi- a fost greu, foarte greu!

R.T.: Aș vrea să ne referim puțin la spectacolul pe care l-ai pus la Bacău, la Secția de Păpuși Take, Ianke și Cadâr. Îmi amintesc că, am discutat subiectul când ne-am întâlnit, anul trecut, la Festivalul de la Ploiești. Să pui un text atât de cunoscut, la animație, fără animație, nu a fost ca un salt fără plasă?

T.H.: Spectacolul Take, Ianke și Cadâr montat cu actorii păpușari, l-am perceput ca pe un ,,examen” atât pentru mine, în calitate de regizor cât și, pentru trupă. În momentul când am primit această ofertă, am fost mai mult decât surprins, vis a vis de text, dar și pentru că treceam, pentru prima dată, pragul teatrului ,,Bacovia”, în postura de regizor. Aveam totuși un mic ,,avantaj”: cunoșteam, destul de bine, trupa/ potențialul artistic. Mărturisesc că, am cerut un timp de reflecție, moment în care a început o ,,luptă” înlăuntrul sufletului, cu gândurile și propriile-mi  emoții, cu spaimele și temerile mele, încercând să descopăr posibilele căi de acces, legate de text și, mai mult decât atât, de trupă. De la bun început am știut că textul nu poate fi montat nicicum cu păpuși sau elemente de animație și, de comun acord cu managerul teatrului, am decis că spectacolul poate marca un nou drum pentru trupă, o nouă formulă origială/ modernă din punct de vedere scenografic dar, păstrând valoarea și ,,parfumul” textului, și un nou stil de joc (realist) pentru actorii trupei. Caietul de regie a fost astfel conceput încât am păstrat ,,esența” textului original (doar, 80 pagini), cu dramatismul și umorul specific, astfel încât actorii să aibă parte de o muncă plăcută, nicidecum o trudă sisifică. Este bine cunoscut faptul că actorii din teatrele de animație nu au în exercițiul zilnic montări cu zeci și zeci de pagini de text, motiv pentru care, am fost extrem de atent și am încercat să lucrez minuțios pe text, păstrând cu sfințenie relațiile dintre personaje și, mai mult decât atât, mesajul textului, atât de actual zilelelor noastre. Nu a fost ușor, dar orice lucru de valoare prinde viață muncind, mult, foarte mult, după multe nopți nedormite datorită gândurilor ,,negre” spulberate, repede de gândurile pozitive. Acest ,,experiment”, de a monta un text care, inițial, se pretează cel mai bine pe scena unui teatru de dramă, nu este o premieră; multe teatru au montat texte de asemenea anvergură. Prin 1985 s-a montat Chirița în Iași în regia Bogdan Ulmu la Teatrul de Copii și Tineret ,,Luceafărul”, numai cu actori, fără păpuși, fără elemente de animație, într-o perioadă neagră a teatrului, perioada autofinanțării.  În rolul  principal actrița Simona Agachi (rol, pentru care a primit ,,Premiu de interpretare” la Fes-tivalul Național de la Focșani). Într-adevăr, această montare a fost un mare act de curaj pentru actorii păpușari ieșeni, întrucât publicul avea ca reper pe inegalabilul actor Miluță Gheorghiu (în rolul Chiriței) de la Teatrul Național. Acest lucru, nu ne-a speriat, ne-a mobilizat, drept pentru care a fost un spectacol de mare succes ce s-a jucat mai bine de 15 stagiuni. Când mi s-a propus Take, Ianke și Cadâr la Teatrul ,,Bacovia”, preț de câteva clipe, mi-am reamintit că orice este posibil atunci când ești corect și onest cu tine însuți, cu gândurile tale și, mai ales  cu trupa căreia te adresezi. Actorii trupei de animație băcăoane au demonstrat, cu prisosință, că orice este posibil, dacă ai o energie bună, pozitivă, dacă îți dorești cu toată ființa și te lași ,,pradă” experimentului, cu riscul multor nopți nedormite. Faptul că acest spectacol cu actorii secției de animație se joacă permanent cu casa închisă, este cel mai elocvent răspuns noii provocări: deci se poate ,,sări” de la orice înălțime, dacă cunoști tehnica necesară și dacă într-adevăr aspiri spre acel ,,ceva”mult mai înalt !

 

R.T.: Care este în opinia ta, starea actuală a teatrului de animație, fără să ținem cont de situația creată de pandemie?

T.H.: După umila mea părere, teatrul de animație, după ani de zile de căutări, de experimente, de suișuri și coborîșuri, acum este într-o ascensiune vizibilă. Este bine cunoscut faptul că, cel puțin după Revoluție, atât în teatrul de dramă, cât și,  mai ales, în teatrul de animație, cu toții am simțit nevoia unei schimbări ,,obligatorii” chiar, cu riscul de a eșua. Au fost stagiuni în care am ,,evadat” din canoanele clasice, încercând să eliminăm ceea ce știam să facem, cel mai bine –arta păpușărească. Această nouă amprentă cred că este, de fapt, un rezultat a școlilor de teatru. Dacă am realiza, cu atenție, o radiografie corectă, am constata că, în fiecare teatru de animație, predomină, de fapt, maniera și stilul școlilor de teatru din acea zonă, a profesorilor care au predat cursul de arta mânuirii păpușilor și marionetelor. Îmi permit să fac această afirmație prin natura faptului că am predat ani de zile la Universitatea de Arte de la Iași, dar, mai mult decât atât, ca regizor, montând în țară, în toate zonele geografice, am descoperit actori păpușari (mă refer, în special, la tânăra generație) cu diferite stadii de pregătire. Până la urmă, știți cum se spune, cum îi formăm așa îi avem! În ultimul deceniu, trupele s-au revigorat cu forțe proaspete, tânăra generație luând locul generațiilor de început. Se simte energia faină a tinerilor, se simte dorința tinerilor păpușari de a fi provocați; sunt foarte deschiși experimentelor, au o frumusețe a prospețimii și, sunt exact ceea ce teatrul de animație, de astăzi, are nevoie. În calitate de (în)jurat la multe festivalurile de gen, din țară și străinătate, am avut, de multe ori, șansa de a cunoaște foarte bine toate trupele, de a evalua producțiile acestora și, astfel, mi-am construit o imagine clară a teatrului de animație din prezent. Talent există, mult, mult de tot, în toate teatrele, deopotrivă; repertoriu există, cu spectacole pentru toate categoriile de vârstă, pentru cei mici, dar și spectacole de seară pentru tineri și adulți, într-un melanj reușit de idei, în exprimările scenice. Mare îmi este bucuria, atunci când descopăr actori păpușari - și nu mă refer la cei talentați, ci la păpușarul care reușește să-și îmbine talentul cu adevărul, cu emoția, cu sensibilitatea, concomitent cu propria-i respirație, până la o contopire absolută, astfel se naște MAGIA! Cred cu toată ființa în tânăra generație de actori păpușari, în viziunile managerilor (mulți dintre ei, tineri), în spectacolul de azi și de mâine, în ,,elixirul” tinereții fără bătrânețe al teatrului de animație!

R.T.: Sinceră să fiu, nu împărtășesc în totalitate părerea ta, optimismul tău și cred că animația românească e suferindă, dar nu neapărat din motive financiare, și poate o dezbatere mai largă s-ar impune. Dar să mergem mai departe! Ai făcut film, scrii scenarii, pui în scenă, joci, ai fost profesor.  Care dintre aceste ,,ocupații” îți sunt mai dragi?

T.H.: Acest cumul de ,,ocupații” mi-au dat sens vieții, mi-au îmbogățit sufletul, m-au spiritualizat, m-au energizat, m-au călit, m-au format! Există diferențe majore: fiecare ,,ocupație” presupune un anume stil de lucru, tehnici diferite, un limbaj diferit, calități diferite, fiecare pe specificul său. Experiența mea cinematografică a fost pe principiul o dată și bine! Am avut șansa incredibilă, pentru un tânăr actor din provincie, să primesc, pur și simplu, rolul principal în filmul ,,ÎNCREDEREA” , regia Tudor Mărăscu  (1984). A fost, poate, una din cele mai frumoase perioade artistice din viața mea, având ca parteneri de platou mari, mari actori: Victor Rebenciuc, Damian Crâșmaru, Dana Dogaru, Irina Petrescu, Vasile Nițulescu, Anton Tauf, Ileana Predescu...Și astăzi retrăiesc aceleași emoții, doar, amintindu-mi...! Nu a fost ușor dar, atât de plăcut încât nopțile devenite zile de filmare  îmi dădeau o forță nebănuită iar, într-o asemenea distribuție, nu am avut dreptul de a greși. Am avut, doar, o singură șansă; aceea de a fi împreună, cu ei,cu maeștrii. Bunul Dumnezeu a fost generos cu tânărul actor păpușar din târgul Ieșilor! Cât despre scenarii, am mărturisit, ceva mai devreme, despre perioada Radioului ,,Trinitas”, unde am scris sute de scenarii, dar, pe principiul că, nimic nu este întâmplător în viață, acele scenarii mi-au format condeiul pentru ceea ce urma să se întâmple, ulterior: doctoratul și lucrările de specialitate. Munca cu tinerii studenți a fost culoarul meu de lumină, de bucurie, de visare, de speranțe, care m-a energizat, m-a împlinit, iar satisfacțiile au fost pe măsura implicării și a dăruirii mele totale. Ce poate fi mai minunat decât reîntâlnirea cu fostii studenți și șansa de a lucra împreună, în diferite montări din țară?! Consider că munca unui regizor este aidoma muncii profesorului de la clasă, numai că, în noua situație dată, regizorul își desfășoară munca împreună cu actorii profesioniști, și nu cu studenți. Toate aceste ,,ocupații” au apărut în viața mea, la timpul și momentul potrivit: mi-au dat rostul cuvenit, m-au pregătit pentru viitor, mi-au sporit zestrea sufletească și mi-au conturat profilul meu artistic de astăzi!

R.T.: Cum ți-a venit ideea de a scrie Istoria teatrului de animație din România? Un proiect de mare anvergură, un alt salt mortal care presupun că a însemnat trudă, timp, fonduri, nopți nedormite, piedici. Interesant este că, până la tine, nu s-a gândit nici un critic sau istoric specializat să se ocupe serios de mișcarea de animație. Cum vezi acum, când privești în urmă experiența asta inedită pentru tine?

T.H.: Gândul de a scrie Istoria teatrului de animație din România (cu un ,,bonus”a celor două teatre, de dincolo de Prut: Teatrul Republican ,,Licurici” și Teatrul Municipal ,,Guguță”) cred că este lucrul cel mai bun, cel mai solid și cel mai înțelep gest de recunoștință pentru breasla păpușărească. Într-adevăr, a fost o muncă titanică (timp de cinci ani), care a necesitat un efort deosebit: fizic, psihic și (mai ales financiar). Singurul om/prieten, pe umărul căruia mi-am plâns momentele de disperare, de deznădejde, a fost regizoarea Maria Mierluț, care întotdeauna și-a găsit răgazul de a-mi asculta orice problemă, de a avea cu cuvânt de încurajare; a fost omul care mi-a dat speranța și energia necesară de a mă ridica și de a merge mai departe. Aș putea scrie oricând o carte numai despre cât de dificilă și cât de anevoioasă a fost elaborarea acestei lucrări, dar, cu siguranța, nu ar trezi nici un interes cititorilor. Deplasările făcute în fiece teatru din România (19 teatre plus cele două din Republica Moldova) pentru culegerea materialelor documentare și pentru interviurile live cu maeștrii păpușari au necesitat ani de zile de ,,navetă”. Până aici totul a fost bine și frumos; în schimb, capitolul documentare, mă refer la o arhivă profesionistă a fiecărui teatru (așa, cum visam să fie), care să cuprindă afișele, caietele program și fotografiile document, a fost cea mai mare problemă, ceva de neimaginat. Există teatre în țară, care nu mi-au fost de ajutor, nici măcar cu un afiș, un program de spectcol sau o fotografie; drept care documentarea a fost făcută prin viu grai, din casă în casă, intervievând actorii păpușari, membrii fondatori! Cel mai important lucru este faptul că divinitatea mi-a dat gândul cel bun, energia necesară, sănătatea, puterea de muncă și speranța că, într-o bună zi, lucrarea va deveni realitate. Bugetul personal a avut mult, mult de suferit pentru a-mi împlini acest gând, pentru ca lucrarea să poată fi finalizată într-o prezentare și o editare de lux. Cu sinceritate, vă mărturisesc că, fără sprijinul financiar (foarte generos) a teatrului, ,,Luceafărul” din Iași, fără susținerea morală a managerului Ioan Holban și a directorului artistic Oltița Cîntec, acest proiect nu ar fi fost posibil, drept pentru care, încă o dată le mulțumesc. Personal, sunt fericit, împlinit -și pentru faptul că lucrarea a trezit interes la nivel național, fiind nominalizată la premiile UNITER, iar această apreciere a fost gestul suprem de recunoaștere și de mulțumire! Împreună, noi ieșenii, am reușit, poate, cel mai frumos gest de recunoștință pentru ARTA PĂPUȘĂREASCĂ, pentru MAEȘTRII PĂPUȘARI!

R.T.: Dacă ar fi să alegi acum un titlu ca să-l pui în scenă, care ar fi acela?

T.H.: Răspunsul e simplu. De ani de zile există pe masa mea de lucru un text, o dramatizare care așteaptă să ajungă într-un teatru, în mâinile unui secretar literar, care să fie dispus să accepte oferta. Este vorba de Pasărea albastră de Maurice Maeterlinck, un text demn de a se regăsi pe afișul oricărui teatru de animație, un gând regizoral care așteaptă, de ceva timp să fie transpus scenic. Nu este o lucrare ușoară, este un spectacol care necesită o distribuție mare, un spațiu de joc pe măsura amplitudinii textului, un buget generos și o trupă de actori păpușari, deschiși pentru un spectacol mare, cu actori, cu păpuși, cu elemente de animație, cu pantomimă și multă muzică. Sensibilitatea și rafinamentul textului impune un anume stil de joc, o viziune regizorală solidă, o concepție scenografică bine și ingenios elaborată, o muzică cu inflexiuni și armonii celeste. Toate aceste ,,ingrediente” pot da naștere unui spectacol elitist! Așteptăm provocarea...!!!

R.T.: Ți-ai fi dorit să fii actor în București?

T.H.: Este prima dată când fac acestă mărturisire. La începutul carierei artistice, după ce am jucat în filmul de lung metraj Încrederea, mi s-a făcut o propunere - am avut șansa de a ajunge în București-, nu spui cine... persoană importantă ! În acel moment, când tinerețea își spunea cuvântul, nu am știut să evaluez și să gestionez oferta, drept care, după finalizarea filmărilor, m-am reîntors, victorios, la Iași. Astăzi, gândind cu maturitatea vârstei, cu certitudine că am ratat multe șanse de a ,,recidiva” în cinematografie, dar ca actor în oricare teatru pentru copii din București, nu cred că aș fi avut șansele care mi s-au oferit la Iași- aici am jucat tot ceea ce-și poate dori orice actor, poate chiar mult mai mult! Șansele ,,ratate” din capitală mi-au adus la Iași un imens confort de a creea, de a deveni un artist împlinit: teatru, universitate, doctorat, televi-ziune, radio! Ciudate sunt căile vieții și, de multe ori de neînțeles! Dar nu regret nimic și sunt fericit, împlinit și mulțumit sufletește, de ceea ce am reușit să ofer publicului meu în dulcele târg al Iașilor și nu numai.

R.T.: Ultima mea întrebare este una ,,clasică”: dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?

T.H.: Simplu: mi-aș dori să mă reîntorc, în copilărie, în tinerețe, dintr-un singur motiv: să mai pot juca..., în reluare, JOCUL DE-A VIAȚA CU PĂPUȘI din TEATRU !!!