Portret de actor: Constantin Rauțchi

Două înregistrări de la TeatruTV de pe TVR3 cu Hagi Tudose și Unchiul Vanea mi l-au adus în memorie pe Constantin Rauțchi. Și, ca-ntr-un film alb negru alcătuit din flash back-uri , am căutat să fac un scenariu, o schiță de portret al unui actor pe nedrept uitat și prea devreme plecat.  Poate unii și-l amintesc ca pe unul dintre cei mai buni Hagi Tudose care au existat, poate din filme.

            Imaginea care, mie mi-a rămas întipărită în memorie pentru totdeauna este cea din Zbor deasupra unui cuib de cuci, ultimul său spectacol, unde face un rol obsedant, alcătuit din tăceri, gesturi, mimică și...nemișcare. L-am asociat cu un Isus pe cruce și, deși imaginea s-a distilat, odată cu trecerea anilor, mă impresionează și acum. Judecând după atâta timp, văzându-l și în alte roluri, îmi dau seama că imaginea asta strânge în ea personalitatea puternică a unui actor cu un talent uriaș, care a trăit retras, discret și care nu a avut parte de partiturile pe care le-ar fi meritat, un chip chinuit, un destin aproape tragic, frânt la 50 de ani. Este imaginea unui boem cu suflet mare, cum nu au fost mulți la vremea aceea.

Dar, Constantin Rauțchi a avut în spate o carieră începută în 1954 pe scena Teatrului Național din București, student fiind, cu rolul lui Robinson din Fata fără zestre de Nikolai Ostrovski, spectacol regizat de Sică Alexandrescu și terminată în 1984, cu spectacolul mai sus amintit, în total vreo 80 de roluri în teatru, vreo 30 de filme și  câteva înregistrări la televiziune, la radio.

“Tăcut, îngândurat, adunat în durerile lui, din care viața nu-i îngăduie să iasă decât arar și numai pe scenă, Rauțchi a fost prin excelență Actorul. Poate chiar Actorul unui alt timp, mai puțin riguros, mai puțin practic și eficient, dar, poate ceva mai răbdător cu bucuria de viață a omului, atunci când boema îi ține loc de casă, de masă, de familie. (...) N- a jucat mult nu pentru că n-ar fi  putut, mai ales în tinerețe, ci pentru că n-a vrut să joace orice și oricum. (...) Rauțchi a știut întotdeauna cât valorează, și, pe cât era de modest ca om pe atât de justificat orgolios ca artist”, scria Victor Parhon în 1984, la moartea actorului.

S-a născut la 22 mai 1934 la București, într-o familie de origine ucraineană. Povestea lui de viață ar putea fi un subiect de film. Tatăl său, profesor la o școală de meserii din Ucraina, fusese ridicat de “ciornaia mașina”, înca din anii treizeci, când în Uniunea Sovietică s-au făcut cele mai sălbatice arestări din istoria omenirii. Rauțchi tatăl a dispărut într-o noapte și nu s-amai știut nimic de el. Când nemții au început să se retragă, mama lui Costache a fugit în România împreuna cu cei trei băieți. Ajunsă la București, s-a angajat femeie de serviciu la Ambasada Sovietică. Unul dintre frații lui Constantin Rauțchi a lucrat în armată, altul a devenit șofer.

A făcut parte din generația 56, numită „de aur”, alături de Amza Pellea, Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici, Silvia Popovici, Silviu Stănculescu, Draga Olteanu Matei, Dumitru Rucăreanu, Sanda Toma, etc. și care la absolvire a plecat la Craiova, la Teatrul Național. Până să plece la Craiova, Constantin Rauțchi a mai jucat la Naționalul bucureștean în Regele Lear (al doilea vestitor), într-o piesă de Mioara Cremene, în Doctor fără voie, în Apus de soare (vameșul Chiracolea), în Ziariștii (Viișoru), Steaua fără nume (un țăran), dar și în diverse producții al Institutului.

Despre anii de studenție, Dumitru Rucăreanu spunea: ,,Eram săraci, dar eram tineri, optimiști, cam inconștienți, nu prea știam noi ce timpuri trăim și mai ales nu bănuiam ce grozăvii comuniste ni se pregăteau. Mâncam fericiți la cantina, unde desertul nostru mult iubit era <<crepul>>... Mai ții minte? Erau un fel de prăjituri pătrate, înalte de două degete, făcute din griș cu apa și niscai zahăr. Semănau la culoare cu talpa de crep a pantofilor ce se purtaupeatunci. Cantina noastră se afla la subsolul de la cinematograful Patria. Cum zic, am avut parte de niște superbi ani de studenție, deși timpurile aveau cerul destul de întunecat. "

            La Craiova a interpretat o serie de roluri: Bărbierul din Sevilla (Bartolo), Bunbury sau Ce înseamnă să fii onest( valetul Lan), Tragedia optimistă (marinarul răgușit),  Gâlcevile din Chioggia (Fortunato), Hamlet (actorul). Revine la Teatrul Național din București interpretează roluri mari sau mici cu o dedicare totală. Printre rolurile sale memorabile sunt Cercul de cretă caucazian (Azdak), Patima roșie (Șbilț), Oameni și șoareci (negrul),  Regele Lear (bufonul), rolul titular din  Hagi Tudose. La Teatrul Nottara, a jucat, alături de Ileana Predescu, în piesa Scaunele.

În filme a avut roluri de mică întindere, dintre acestea am aminti doar câteva : Alo? Ați greșit numărul,  Bădăranii (slujitor), Celebrul 702 , Lupeni 29, Titanic vals ( un funcționar la primărie), Străinul, Răscoala , Neamul Șoimăreștilor (Ilun, omul de încredere al lui Temir Bey), Ciprian Porumbescu (pușcăriașul din celula lui Ciprian Porumbescu), Dincolo de nisipuri (lemnarul Petre Dună), Prin cenușa imperiului (prizonier român), Osînda (găzarul Iordan), etc. Criticul Victor Parhon spunea despre rolurile lui Rauțchi din filme că au fost „mici bijuterii, căpătând, prin forța expresivității sale, nu o pregnanță deosebită, ci una de neuitat”.

Colegul și prietenul său, Dumitru Furdui îi face un portret în cartea sa de amintiri Teatrul în comunism:             “Rauțchi a avut cele mai mari șanse de a ajunge un al doilea Bălțățeanu, cu mult înaintea colegilor săi, George Constantin sau Rebengiuc. Ca și profesorul său, el deținea acel dar de a atrage și subjuga atenția publicului prin simpla sa prezență. Vocea lui Rauțchi, voce de bariton-bas cu un timbru extrem de plăcut, se deosebea de a tuturor celorlalți prin duritatea și intensitatea ei, de te și mirai cum dintr-un astfel de trup scheletic poate ieși o asemenea voce. E clar însă că Rauțchi n-a făcut cariera pe care ar fi trebuit să o facă și pe care o preconizau mulți, și asta din cauza lui. La o asemenea constituție fragilă, el ar fi trebuit să se îngrijească, să ducă o viață mai chibzuită, dar asta a fost ultima sa preocupare. Bea imens și nu mânca mai nimic.”

Silvia Popovici, colegă de facultate și de teatru, parteneră în multe spectacole spunea despre el : ,,A fost cel care a experimentat pe propria lui piele ce înseamnă singurătatea, sau disperarea, sau spaimele, parcă pentru a ne arăta că împlinirea noastră nu se poate realiza dacă ne instalăm în singuratate sau disperare.
Avea nevoie ca să-și hrănească uriașul talent de o viață pe care puțini au avut curajul să o ducă. Până în ultimele sale zile a rămas un copil mare, pe care buna lui mamă, când îl pedepsea pentru vreo poznă, îi cerea să-și pună cravata"

Pentru a contura și mai bine personalitatea lui Constantin Rauțchi am cercetat presa de specialitate din care am spicuit frânturi care să-i ilustreze cariera. Criticul B Elvin scria despre rolul pe care Rauțchi l-a  avut în Scaunele, la Teatrul Nottara: „pe bătrân l-a interpretat Rauțchi, actor original, inventiv, scoțând la iveală, în primul rând, vanitatea și meschinăria iluziilor care l-au însoțit o viață întreagă, îngâmfările, suspinele, egoismul, dorința de a se elibera de o inferioritate socială. Jocul său a avut ceva din costumul bălțat al unui bufon tragic, lipsit de un rege căruia să-i slujească, să-i agrementeze plictisul, să-l urască și să i se opună”. Silviu Gal remarca rolul Flașnetarului din Surorile Boga: „Se cuvine să menționăm la loc de cinste și pe Constantin Rauțchi care a făcut dintr-o apariție, un personaj plin de pitoresc și autenticitate.” Referitor la rolișorul din Orfeu în infern, tot B Elvin preciza că „a știut să facă dintr-un rol episodic o prezență artistică.” Despre rolul Azdak din Cercul de cretă caucazian, criticul B Elvin spunea: “Constantin Rauțchi a făcut o creație originală, reliefând, pe drumul unei variate game de intenții, caracterul acestui om, care, sub aparența abrutizării morale, ascunde un revoltat setos de justiție.(...) Actorul a sugerat cu artă multitudinea de nuanțe din care este alcătuit portretul lui Azdak.(...) Ce actor s-ar putea mândri că a realizat desăvârșit, fără nicio lacună, un astfel de rol?”. În spectacolul Domnișoara Nastasia, Rauțchi are parte de un rol episodic, despre care Ion Cazaban scria: “O siluetă emoționantă”. Legat de apariția lui Rauțchi în Tragedia optimistă, Mira Iosif scria: “realizează un rol antologic în Marinarul răgușit. (...) Gestul, mișcarea, vocea, privirea fac la un loc un portret desăvârșit al omului irecuperabil, caz total de alienare”. În Regele Lear, Constantin Rauțchi l-a jucat pe Bufon, despre care aceiași Mira Iosif scria:  „Singurul care nu râde niciodată este Bufonul și chipul plin de o tristețe dostoievschiană a lui Rauțchi, privirea care îndurerează, glasul spart și răgușit, cutele chinuite ale gurii exprimă mai mult decât glumele, snoavele și îndeobște tot textul său elaborat”.

Spuneam la începutul articolului că idea acestui portret mi-a venit după ce am văzut la Teatrul Tv două spectacole cu Constantin Rauțchi. Primul a fost o înregistrare de la Teatrul Național cu Hagi Tudose, în care Rauțchi face marele rol al carierei sale. Chipul brăzdat de riduri, tristețea de pe față, mersul de om bătrân căruia parcă îi e greu să și trăiască sunt primele lucruri care impresionează. Știința de rosti replicile, aproape monosilabic, atenția și grija la gesturi, la mers, reacțiile aproape telurice, crearea unei lumi proprii, plină de himere în care banul este atoputernic, distrugător, toate acestea îți dau senzația un personajul conturat de Rauțchi este unul  mistic, venit de departe, dar de o omenească fragilitate. Al doilea spectacol  transmis de TVR a fost o înregistrare din 1968 cu Unchiul Vanea. Ivan Petrovici Voinițchi, un alt chip, fără cute și riduri, care degaja o liniște aparentă, o tristețe incomensurabilă, resemnare, acceptare a vieții așa cum e.

Constantin Rauțchi, un actor, o viață, un destin.