Mărturisesc că am așteptat cu nerăbdare premiera online a spectacolului Pattern de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. V-ați imaginat vreodată că poate exista blind date între un actor și un regizor care nu au lucrat niciodată împreună? Dacă nu ar fi fost pandemia, multe lucruri nu s-ar fi întâmplat! Nu voi intra în amănuntele etapelor de creație sau la cum s-a realizat spectacolul, la discuțiile, probabil interminabile, dintre Daniel Chirilă (autorul textului) și actorul Daniel Beșleagă. Vreau să vorbesc despre altceva! Despre miracolul ( nu e vorbă mare!) vocii actorului care m-a țintuit în fotoliu, în întunericul camerei mele. Pe bună dreptate o să vă întrebați: oare nu a mai auzit doamna asta voci bune de teatru? Ce a avut atât de deosebit Daniel Beșleagă? Cu siguranță că am auzit! Am multe repere pe care le recunosc și după șoapte, dar, fără să jignesc pe cineva, avem câțiva actori care nu se aud nici cu lavaliere, nu au dicție. Este o consecință a lipsei orelor de tehnica vorbirii din școală.
La începutul spectacolului Pattern , timp de câteva minute bune, se aude o voce, care vine de undeva, încărcată de căldură, rostind monologul calm, cu o dicție impecabilă. Apoi, singur pe scena aproape goală, ce se luminează treptat, datorită unor ghirlande de becuri împrăștiate pe jos, timp de 80 de minute, actorul ne spune o poveste. Un fel de puzzle alcătuit din cioburi din amintirile lui, ale dramaturgului despre dispariția/ moartea/ plecarea tatălui, despre orfelinat. Amintiri extrem de dureroase, pe care nu le țipi, ci le scoți încet din cuibarele inimii. Un telefon anunță moartea tatălui într-un azil și urna devine însoțitor, ascultător, martor. Actorul este în continuă mișcare, trece de la un microfon la altul, dispuse în adâncimea scenei. În afara vocii sale care spune gradat povestea, când cu emfază, când cu tristețe, când tânguit, cu inflexiuni dintre cele mai diverse, Daniel Beșleagă are ca elemente ajutătoare puțină recuzită (o mătură, un făraș, un scaun, o masă). Sigur că de la pod, apar niște paralelipipede cu fotografii, doar ca să întregească atmosfera.
Interpretarea actorului este simplă, denotă o anumită sfială, sobră, fără gesturi teatrale și îți dă impresia că asculți confesiunea unui prieten, care ți se destăinuie. Camera surprinde treptat chipul uni om încărunțit cu barbă, gesturile lui, pașii uneori nehotărâți, apoi, se mută pe sala goală, un martor mut. Pe tot parcursul acestui monolog, muzica cu accente electronice (Paul Ovidiu Coșovanu) însoțește tăcerile sau pauzele lui Daniel Beșleagă.”Vocea umană” clară, limpede, te ține, te prinde și m-a urmărit ceva timp, gândindu-mă nu numai la ea, ci și la piesa, la autor.
Un actor pe o scenă aproape goală care iese din neant și apoi, dispare în liniștea unei săli care ar fi trebuit să trepideze de apaluze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu