Întoarcerea lui Miller

 Am recunoscut, de multe ori, că sunt pasionată de biografiile personalităților literare, artistice pentru că ele îmi oferă posibilitatea de a pătrunde, de a cunoaște, de a afla, de a sonda viața lor, de a le înțelege opera.

Am așteptat cu nerăbdare apariția memoriilor lui Arthur Miller- Întoarceri în timp, publicate pentru prima dată, în limba română la Editura Centrului Cultural Lumina, în condiții grafice deosebite. Aproape 1000 de pagini, cu ilustrații, în care celebrul dramaturg și eseist american descrie, cu mult umor și pasiune, crâmpeie din viața lui, din copilăria și adolescența sa, vorbește despre educația primită, despre formarea opiniilor politice, despre succesele și căderile literare, despre diversitatea  oamenilor pe care i-a întâlnit, celebri sau obscuri. Arthur Miller a împărțit biografia sa, bogată, densă, complexă, în opt capitole lungi, care fac un du-te vino prin viața lui, amestecând evenimentele, oamenii cu faze anecdotice care dau ritm, evitând monotonia multor autobiografii, dar, în același timp folosește ironia subtilă.

Autor al unor piese mult jucate și în România (Vedere de pe pod, După cădere, Toți fiii mei, Moartea unui comis voiajor, Vrăjitoarele din Salem), memoriile sale ne scot la iveală incredibilul său destin uman și literar. Laureat al Premiul Pulitzer, Arthur Miller a încercat în dramele sale sociale să sondeze relațiile umane, alienarea în contextul unei Americi aflate în derivă. Mulți critici susțin că Miller este un continuator al lui Ibsen, pe care, de alftel, îl admira mult. A scris 22 de piese de teatru, numeroase scenarii de film, eseuri, povestiri scurte. Poate că cel mai cunoscut fapt din viața sa particulară și care a creat scandal a fost căsătoria sa cu celebra Marylin Monroe.

Născut în 1915, crescut în Harlem-ul anilor 20-30, și-a format concepțiile politice de stânga în vremea Marii Crize Economice ( apartenența la marxism), s-a căsătorit prin 1940 cu o catolică din Ohio, a avut diferite joburi cu jumătate de normă.  În anii 50 a obținut o victorie morală împotriva McCarthism-ului, spre sfârșitul vieții a devenit președinte al PEN Clubului Internațional, luptând pentru libertatea de expresie a  scriitorilor și, făcând dintr-un obscur club literar o adevărată forță pentru libertatea de expresie la nivel internațional. 

“Cartea nu este o încercare de a scrie istorie, fie și pentru faptul că m-am străduit să mă limitez la simpla mea înțelegere a ceea ce au reprezentat deceniile cruciale ale acestui secol și să reduc la minimum judecățile savant post factum, care nu ar fi făcut decât să umbrească propria m ea evoluție, precum și, presupun, pe a altora.” Miller ne prezintă cu umor ”câteva din culorile memoriei, cel puțin nuanțele pe care timpul nu le-a șters, căci sunt convins că am uitat cea mai mare parte din ce am văzut, am visat, am gândit.”

 Atunci când vorbește despre familia sa de origine polono- evreiască, despre misterul nedezlegat al Bibliei, despre controversele adolescenței, este cât se poate de obiectiv și descrie cu detalii și umor. Mama era o femeie frumoasă căreia îî plăcea să citească și, un amănunt interesant: ”persoana pe care o invidiază însă în secret, lucru evident după disprețul pe care îl manifestă, este Madame Lupescu, amanta evreică a regelui Carol al României - și nu doar amanta, ci și creierul lui, după crede ea.” Tatălui său îi plăcea să meargă la teatru; fratele Kermit, frumușelul familiei, era o persoană pe care era bine s-o ai prin preajmă.

Vorbind despre o serie de problem legate de creație pe care le-a avut prin anii 50, dar și de căsnicia lui Marilyn Monroe, Miller povestește cum s-a apucat de psihanaliză însă nu a continuat, pentru că simțea că-i dăunează creativității sale. Dar și, pentru că: “nu mă pot abține să nu suspectez că psihanaliza este o formă de alienare folosită nu numai pentru substitui Marxismul sau orice formă de activism social”.

Multe pasaje din carte sunt dedicate Marii Crize Economice, așa cum a perceput-o el și familia lui, războiului din Vietnam, unor evenimente de ordin social și politic, personalităților cu care s-a întâlnit și cărora le face portrete bine conturate: Laurence Olivier (partenerul lui Marilyn Monroe în Prințul și ballerina, când gurile rele spuneau că au avut și o aventură), Elia Kazan („era un om  scund și îndesat, care mergea pe vărfuri, avea o energie drăcească și știa să fie atent la ceea ce scriitorul sau actorii încercau să-i spună”), Lee și Paula Strasberg, John Huston, Clark Gable, John F. Kennedy și Mihail Gorbaciov.  Miller încearcă să înțeleagă unele evenimente odată cu noi, să le explice, le judecă sau se lasă judecat, ostilitatea intelectualității americane față de el fiind de lungă durată, după care a urmat perioada de laude. Mulți cronicari dramatici nu analizau piesa, ci căutau prototipul uman care a stat la baza personajului. Legat de cronicarii teatrali, Miller face o comparație interesantă între cei britanici și cei americani. Primii își expun prejudecățile în mod obișnuit, își dau cărțile pe fată, nu sunt deținătorii adevărului absolut. Cei din a doua categorie, tributari unui singur ziar mare (The New York Times), au parti-pris-uri.

Prima călătorie în Europa (anii 40 „locul unde se gândea sau, cel puțin, așa aveai tendința să-ți imaginezi”) a fost șocantă. În Franța,”totul era de un vandalism, o furie și o ură atât de înspăimântătoare, încât semăna frică în sufletul omului.” Vercors, romancier și eseist francez, i-a prezentat pe Louis Aragon, Elsa Triolet, Camus, Sartre, Mauriac. Italia nu l-a dezamăgit la fel de tare, a făcut cunoștiință cu neorealismul filmelor lui Rossellini. ”Energia italiană era ca iarba care prindea rădăcini oriunde, în orice condiții”. Sigur că au mai fost și alte călătorii, alte impresii.

Despre piesele sale și impactul lor asupra publicului vorbește mult, obiectiv, analizând modul în care au fost puse în scenă, jucate. Prima sa piesă, The Man Who All the Luck , scrisă în 1941, a luat două premii Hopwood. Ignorată de critic, piesa a fost un eșe, însă Miller crede că în altă epocă ar fi avut altă soartă. Miller era convins că piesele sale sunt un punct important în dramaturgia americană, dar că America nu l-a înțeles pe deplin.

Dintr-o biografie atât de stufoasă e greu să selectezi,  pentru că tot ți se pare important și pentru că cititorul e cel care alege ce i se pare interesant. În final, voi face referire la un moment crucial din viața lui Miller și care l-a făcut subiectul preferat de bârfă: căsătoria cu Marilyn Monroe. Actrița l-a vrăjit, „era o perfecțiune care stârnea dorința de a o apăra”. Odată ce Monroe întră în scenă, în viața lui Miller, stilul lui de a povesti devine mai evaziv. Vorbește deschis despre vulnerabilitatea celebrei blonde, despre „teama de a fi părăsită”, despre cei patru ani de  căsnicie, cu urcușuri și multe coborâșuri, despre finalul poveștii de iubire, datorat și imensului val de interes public și media.

Memoriile lui Arthur Miller sunt scrise cu acuratețe, sunt vii, pline de miez, trecând de la piese, la repetiții, la cronicari, la actori, cu multe referințe din copilărie, la înclinațiile lui politice,etc. O carte ce trebuie citită pe îndelete pentru a putea înțelege creația unuia dintre cei mai importanți dramaturgi americani.

Arthur Miller- Întoarceri în timp. Memorii. Traducere din limba engleză de  Dan Mateecu, Ioana Stamatescu, Marian Mierlă, Fabiola Popa. Editura Centrului Cultural Lumina, 2020. 999 pg.