Portretul regizoarei Mona Marian (Chirilă) nu va respecta legile stricte impuse de subiect, ci va fi un portret sentimental, creionat din tușe și linii deschise, luminoase, cu atingeri fine și referiri profesionale, mai ales legate de activitatea în teatrele de animație.
Despre Mona mi-e greu să vorbesc la timpul trecut. Nu pot vorbi decât cu emoție, cu lacrimi, dar și cu prietenie. O prietenie care a început brusc și a crescut în decursul anilor. Devenise un obicei să fiu la Cluj, în juriul festivalului organizat de Teatrul Puck, pe vremea când Mona era directoare. Eram o echipă, spre disperarea unor colegi care și-ar fi dorit o schimbare, dar era dorința Monei. Să fim împreună, să depănăm amintiri, să judecăm ce vedeam, să bem un pahar de vin, într-un cuvânt să fim ca o familie. Ne făceam treaba cu conștiinciozitate, ne consolidam prieteniile, Clujul îmi devenise familiar, învățasem să fug la Teatrul Național sau la Teatrul Maghiar pentru a vedea spectacole, să găsesc timp pentru Grădina Botanică. Născută la Cugir, absolventă a IATC, secția regie (la clasa Cătălinei Buzoianu), Mona Marian a debutat la Constanța, pentru a lucra la București, Cluj- Napoca, Timișoara, Oradea, Tg. Mureș, Sibiu, etc, atât în teatrul dramatic cât și în cel cel de animație.
A creat o serie de spectacole de referință, a fost conferențiar asistent dr. la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul Universității Babeș-Bolyia, director de teatru, mamă a trei copii. Reușea să canalizeze energiile noastr, ale tuturor, dar mai ales ale actorilor cu care lucra, își iubea studenții, pentru că avea un har pedagogic neobișnuit. Sensibilitatea ei cu totul ieșită din comun transpărea în mai toate spectacolele, care erau pline de poezie, dar și de luciditate, de adevăr, creativitate, fără artificii.
Lucrarea de diplomă a susținut-o pe Matca, un text de Marin Sorescu, care a conturat o parte din trăsăturile personalității viitoare a Monei Marian: stimularea creativității actorului, limpezimea gândirii regizorale, coerența. Debutul pe o scenă profesionistă a avut loc la Teatrul Țăndărică, cu spectacolul Cartea cu jucării, o adaptare după Tudor Arghezi de Doina Papp, despre care Corina Șuteu scria: “Desenul acțiunii e geometric, riguros în ciuda textului care nu propane o structură epică clară”. A urmat, pe aceiași scenă, Steaua lui Arlechino, care a condus-o pe Mona pe calea Commediei dell’ Arte, un gen pe care l-a iubit cu patimă, l-a studiat, l-a cultivat, l-a predat la facultate. Oana Cristea Georgescu spunea: „O privire asupra spectacologiei Monei Marian ne convinge de creativitatea cu care a tratat genul asumându-şi experimentul scenic construit pe comedia dell'arte”.
Mona Marian îl definea ca "teatru combinatoriu în care actorii nu fac doar improvizaţia, ci sunt şi regizorii scenelor în care teatrul se face pe sine". Urma Commediei dell’ Arte o descoperim fie în folosirea măștii sau a imporvizațiilor, fie prin adaptarea citirii textului clasic sau prin soluții vizuale și muzicale specifice genului în multe puneri în scenă.
Carlo Gozzi sau Carlo Goldoni au fost autorii preferați: Dragostea celor trei portocale, Secretul magic, Regele Cerb, Vrăjitorul și Corbul (unul dintre cele mai premiate spectacole în festivaluri naționale și internaționale). Legat de festivaluri, Mona Marian a fost recompensată cu premii importante, fiind o “campioană. Le-a primit cu modestie, nu se lăuda cu ele, se ambiționa să experimenteze și alte zone.
A lucrat mai mult în domeniul animației, la Constanța: Scufița Roșie după Ch.Perrault, Capra cu trei iezi după Ion Creangă, Fetita cu chibrituri după H.Ch.Andersen, Făt-Frumos din lacrimă după M.Eminescu, Păstorița și hornarul de H.Ch.Andersen, Ivan Turbincă, după Ion Creangă, Prafurile vrăjitoarei, scenariu propriu, Pitt și Muf de Al.T.Popescu sau la Cluj Napoca: Cartea cu Apollodor, Camera oglizilor, multe alte titluri care se adaugă celor menționate mai sus. A regizat și spectacole după texte de Matei Vișniec, Femeia ca un câmp de luptă, Angajare de clown, Istoria comunismului povestită bolnavilor mintali (Teatrul Național din Cluj), scenariul propriu, Caragiale cu scene din Ubu, D’ale carnavalului sau Femeia nisipurilor (rămas neterminat), etc. Tot, Oana Cristea Georgescu conchide într-un articol: „Toate spectacolele sale cultivă o imagine barocă, luxurantă, traversată de câteva motive ce recognoscibile în spectacolele sale: păpuşa sau obiectul animat, actorul cu mască, jocul cu constrastul de dimensiune al personajelor împrumutate din teatrul de animaţie”.
Mărturisesc că i-am văzut mare parte dintre spectacolele ei, care erau luminoase, vesele, la limita dinre râs și plâns, cu scenografii ingeniose, funcționale (colaborarea ei de lungă durată cu Gina Tărășescu Jianu a dat naștere unei trainice și statornice prietenii, “ne înțelegeam din priviri”), cu păpuși care-ți rămâneau în memorie (am acasă, un desen înrămat cu Apollodor), bine executate tehnic,expresive. Totul: text, imagine, muzică, platică era gândit până în cel mai mic detaliu și respira a poezie. Poetica spectacolelor Monei Marian, fie de copii sau de adulți, este una dintre caracteristicele personalității ei. Păstrarea tradiției genului era un crez pentru Mona Marian. “Tradiția conservă, certifică tehnologii, forme, sensuri, dar, tot în lumina aceasta, ea poate să fie și permisivă; dincolo de actul de conservare și înghețare a anumitor lucruri, a anumitor elemente, are și posibilitatea eliberării de ele.”
Mă opresc aici cu statistica spectacolelor Monei, nu pentru că nu ar fi importantă, ci pentru că acest portet mi-l doresc mai cald, mai sentimental, așa cum era ea.
Cum era Mona? O femeie puternică, luptătoare, bătăioasă, serioasă, prietenoasă, glumeață, haioasă, foarte timidă, mamă până în străfundul sufletului. Însă, pe scena teatrului românesc, Monei i-a fost scris să joace unul dintre cele mai tragice „personaje”. Viața i-a oferit “roluri” dramatice, suferințe greu de imaginat și de îndurat: un accident de mașină, în care ea a fost cea mai lovită, dar s-a redresat, a revenit cu și mai mare forță și ambiție, a lucrat, s-a zbătut cu birocrația sistemului, s-a bucurat de viață, de prieteni, a simțit ce înseamnă solidaritatea de breaslă, s-a născut a doua oară. Destinul a mai lovit o dată, cu și mai multă putere, doborând-o încetul cu încetul. A ars în viață ca o flacără și a fost stinsă dintr-o suflare a destinului. Odată cu plecarea ei, povestea mea de iubire cu Clujul s-a terminat brusc. Dar, mi-au rămas amintirile, prieteniile consolidate datorită ei, spectacolele pe care le-am mai revăzut online, albumul Teatrului Puck, care mi-a readus-o în memorie.
Vreau să cred că prietena mea Mona este o stea. De multe ori, când mă apucă dorul mă uit pe cer, mă îmaginez asemenea Profesorului Miroiu care o caută pe Mona lui. Dacă găsesc o stea care sclipește, cred că e Mona care îmi face cu ochiul, șoptindu-mi încet: „Mi-e dor de voi, mi-e dor de teatru, mi-e dor de viața mea”. Și, nouă, de tine!
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu