Dana Bonțidean: “Am avut libertatea de a alege, de a crede și de a face totul așa cum cred de cuviință”

 

Pe Dana Bonțidean, actriță a Tetrului Puck din Cluj-Napoca, artist independent, o cunosc de mulți ani. Am urmărit-o constant, i-am admirat calitățile de artist păpușar, dar și de actor, încrâncenarea de a supraviețui cu teatrul ei independent. Încet, dar sigur și-a creat drumul ei, și-a pus amprenta proprie în tot ce a făcut și face, experimentează, sondează, încearcă, luptă și… învinge personaje, sisteme, bugete. Un om simplu, vesel, deschis, preocupat până la devoțiune de meserie, care iubește copiii și animăluțele, mama grijulie, acesta ar putea fi un scurt portret al Danei. Portretul complet, în ceea ce urmează.

 

 Raluca Tulbure: Când și cum au trecut cei 30 de ani de când te joci cu păpuși?

Dana Bonțidean: Nu m-am împiedicat de ”timp”, conștientă fiind că trecerea lui mă ajută să evaluez, să aflu lucruri noi despre oameni și felul în care funcționează lumea, să fiu mereu în contact cu cei din jurul meu care vin și pleacă, fiecare lăsându-și o amprentă în viața mea și multe amintiri frumoase care-mi vor rămâne în memorie. Sigur, au existat și perioade de rutină în viața mea personală și profesională, acțiuni repetitive și zilnice care mi-au abătut atenția de la trecerea timpului, dar nu am ignorat niciodată micile bucurii de care am avut parte, lucrurile cu adevărat importante. Am avut libertatea de a alege, de a crede și de a face totul așa cum cred de cuviință. Altfel spus, am trecut prin timp, am ales cu cine să mi-l petrec și am îmbătrânit jucându-mă cu păpuși în cel mai plăcut, încântător, delicat și frumos mod.

 R.T.: A fost dragoste la prima vedere?

D.B.: A fost o dragoste de ceea ce simțeam și trăiam, un impuls nebunesc de a-mi găsi drumul în viață, sensul existenței mele, vocația. Îmi doream să fac teatru, dar adevărata dragoste a venit încet și s-a transformat în dragoste la prima și ultima vedere. Mai exact, când ea, Păpușa, această  ființă miraculoasă, cu puteri magice, m-a dorit la fel de mult pe cât o doream eu.

R.T.: Ai lucrat cu regizori importanți (Aureliu Manea, Kovács Ildikó, Maria Mierluț, Mona Marian), ce ai învățat de la fiecare dintre ei?

D.B.: Am învățat să am încredere, să sper, să am răbdare, să știu a mă bucura, să pierd, să iubesc până la cele veșnice scena, dar, mai ales, publicul.

R.T.: Care ar fi definiția teatrului în opinia ta?

D.B.: Teatrul este omagierea cuvântului, emoției și revelației, într-un  gest suprem de sinceritate.

R.T.: Ce calități ar trebui să aibă un păpușar față de un actor dramatic?

D.B.: Pe lângă abilitățile pe care trebuie să le dețină un actor: atenție, bunătate, creativitate, determinare, disciplină, forță, carismă, sensibilitate, voință, imaginație, răbdare, curaj etc, una singură este esențială: modestia. Actorul păpușar trebuie să fie într-atât de modest încât să își dedice toată puterea, dragostea și energia Păpușii. Să nu o așeze niciodată pe planul doi, ea este actorul principal al acestui gen artistic.

R.T.: Ai lucrat mulți ani la Teatrul Puck, ai făcut o pauză, ai revenit, ești unul dintre actorii de bază, cu experiență.  Ce a reprezentat și ce reprezintă Teatrul Puck pentru tine?

D.B.: Un început de drum, drumul meu în viață, care de fapt mi-a urmat visul de a face teatru. O cale de a-mi descoperi, îmbunătăți și dezvolta, pe lăngă talentul natural, abilitățile și aptitudinile, multă practică și perseverență în munca cu Păpușa. Teatrul de Păpuși Puck a avut grijă să-mi contureze drumul. Îmi amintesc că drumul acesta a trecut mai întâi prin foaierul teatrului, unde, în fața unei oglinzi, cu păpușa în mână, făceam studiu individual obligatoriu. Nu era o oglindă obișnuită. La finalul fiecărui studiu mă priveam în ea, bucuroasă că am descoperit mișcări noi la Păpușă, iar imaginea din oglindă mă asigura că acesta este drumul cel bun. Teatrul de Păpuși Puck mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu cei mai buni actori păpușari, cu cei mai renumiți regizori. Ei mi-au încredințat roluri importante, complexe, iar rezultatele au fost pe măsură. Același teatru mi-a oferit turnee în țară și în străinătate, participări la numeroase festivaluri naționale și internaționale, cinci premii de interpretare. A fost un drum lung, aș spune fără obstacole, o perioadă minunată, am obținut tot ce mi-am dorit și propus și l-am slujit cu credință douăzeci și cinci de ani. În anul 2013 mi-am urmat instinctul și am luat-o pe alt drum.

 R.T.: La un moment dat, ai luat „vacanță” de la teatrul de stat și ți-ai creat propria ta companie, AnimaArt. Nu ți-a fost ușor, dar ai rezistat. Cu ce ⹂balauri” a trebuit să te lupți?

D.B.: Artiștii independenți se împart în două feluri: cei care nu au mai „încăput” și cei care nu „au mai putut”- în ambele situații există o problemă. Există o mare diferență între domeniul artistic și domeniul de afaceri, atunci când activezi în privat. Binențeles că, în plan artistic, se umblă cu o delicatețe falsă, infantile, în antiteză, poate ironic, sub denumirea de independent…față de ce, cine? Automat există o falsă problemă de legitimitate, pornind de la acest cuvânt; adică acei artiști sunt niște răzvrătiți/dizidenți ai sistemului ?; niște evadați dintre zidurile instituțiilor de stat unde docil, în schimbul casei (scenei) și mesei, trebuiau să se supună/transforme în funcționari artistici/ prestatori de servicii publice, normați ca orice lucrător la stat. Astfel, evadați sau repudiați (că or fi făcut ei ceva...), rămași pe drumuri ca niște maidanezi, acei artiști parcă își pierd pedigriul (chiar dacă au diplomele școlilor de artă). neavând o legitimație de stat în buzunar și ajung să fie în bătaia timpurilor, virușilor, nesiguranței zilei de mâine, a “oaselor” ce pică de la administrații, guvernanți. Astfel, acești privați ce nu produc capital bancar nu primesc grantul sistemului. Un artist independent va fi mereu mai motivat, creativ, idealist, perseverent, polivalent, competitiv, mai dăruit profesiei - va fi mult mai conștient de misiunea existenței sale.  Lipsa cortinei ce separă la final scena de sală, în spectacolul independent, implica mai multă sinceritate și preocupare a actorului de ajunge în sufletele spectatorilor. Pur și simplu, în teatrul independent nu este loc de impostură, căci nu vei ocupa niciodată un post la ”recomandarea” unei rude, prieten, politician, ci doar la recomandarea talentului, muncii, seriozității propii, validată de singura comisie abilitată cu adevărat să confirme dacă locul ți-e pe scenă, publicul. Astfel fiind peisajul, vă puteți da singuri răspunsul ce eforturi implică existența acestora profesională, ce nu poate funcționa decât după aceleași coordonate ce țin de timp și spațiu, materialitate și spiritualitate, suflet și dăruire. Spectacolele implică decoruri, dotări tehnice, spații de repetiții, croitori, sculptori, pictori, scenografi, regizori, actori, mijloace de deplasare, rezumând costuri ce sunt suportate doar din vânzarea de bilete și talent, nu din bugete locale sau ministeriale, fără a mai fi nevoie de un personal administrativ, condică și directori puși politic. De aceea, noi, actorii independenți ne simțim recunoscatori numai față de public, căruia îi mulțumim!

R.T.:  Scrii, adaptezi, regizezi, joci. Care dintre aceste coordinate îți sunt mai aproape?

D.B.: Jocul cu păpușa rămâne miracolul din povestea mea, chiar dacă, uneori , mă exaspera și îmi rupea mâna. Pe locul doi, aș spune scrisul, adaptarea, iar la urmă regia.

R.T.: Care este etapa care îți place cel mai mult atunci când te apuci de un spectacol?

D.B.: La mine lucrurile funcționează în felul următor: povestea mă alege pe mine, mă gândesc cum pot să o adaptez acestor vremuri și aleg echipa: actorii și scenograful cu care aș vrea să lucrez. Apoi încep să scriu, mă ajută mult să știu pentru cine scriu și scriu mult la început și revin și corectez și vizualizez scenele, iar când termin de scris în mintea mea spectacolul a prins contur. Etapa aceasta îmi place cel mai mult, chiar dacă durează câteva luni bune, poate și un an. În momentul în care primesc de la scenograf decorul, păpușile, recuzita încep lucrul la scenă cu actorii și construiesc spectacolul.

 R.T.: Te-am văzut în două spectacole ale Teatrului Național “Lucian Blaga”, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali , puse în scenă de regizorul tău de suflet, Mona Marian. Ai lucrat cu ea și la Teatrul Puck, unde ți-a fost și director. Ce crezi că a creat o legătură  atât de profundă între voi două?

D.B.: Mona Marian rămâne regizorul meu de suflet. Zece ani a durat călătoria noastră și datorită ei drumul meu teatral a ajuns până la Marele Canion, în Statele Unite. Mi-a oferit experiențe și trăiri inedite care m-au ajutat să prețuiesc dincolo de persoana mea, cuvântul, păpușa și partenerii de scenă, toți uniți în jurul aceleiași idei, aceluiași stil, toți împărtășind credința ei, îndrăzneala și siguranța cu care construia spectacolele prin toate modalitățile de teatru posibile. A fi în prezența Monei la repetiții însemna că te afli în fața unui experiment. Pasiunea pentru repetiții și căutări stârnea în mine impulsuri nebănuite, nu oboseam niciodată, mă zbăteam să-i descifrez vorbele, jocul, acțiunea, ritualul în sine. Îmi amintesc că după patru ore de repetiție, fără pauză, la spectacolul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, m-am prăbușit sub calul alb, pe care trebuia să-l susțin pe umeri, cu Făt-Frumos cu tot. Dar m-am ridicat în genunchi și am continuat lucrul pănă la sfârșit. Cred că asta a apreciat Mona la mine, pe lângă talentul meu, rezistența, determinarea, curajul, loialitatea, încrederea oarbă în persoana ei. Ne-am respectat, încurajat, bucurat și-am avut grijă una de alta până la sfârșit, înainte să plece, cu o jumătate de oră, ne-am luat rămas bun și ne-am îmbrățișat.

R.T.: Crezi că îi lipsește ceva teatrului de păpuși?

D.B.: Mai multă comunicare, toleranță și încredere între departamentele de teatru. Iar, în ceea ce privește departamentul artistic, mai multă motivație, răbdare și determinare din partea tinerei generații de păpușari.

R.T.: E vreo diferență între începuturile tale și perioada actuală în teatrul pentru copii?

D.B.: Suntem parte a unei lumi rapide, parcă timpul nu mai are timp. Te simți neputincios că nu-ți ajunge timpul, chiar dacă există credință, chemare, voință, Azi există și o grabă de a face teatru. Să construiești un spectacol cu papusi, să ai forma unui text, să-l interpretezi , să mânuiești păpușa, cere timp, răbdare, rezistență. Din păcate, actul artistic a ajuns într-o etapă a industrializării din una a manufacturării; nu mai este un meșteșug, ci o industrie, primează numărul spectacolelor nu densitatea, forma, nu detaliile., port o nostalgie după acel sentiment de grup, de echipă, de „mână regizorală” care să te ajute să te descoperi, după acel timp al reflecției, studiului, analizei… cu siguranță și, noi cei rămași, suntem datori cu dispariția.

R.T.: Roluri preferate din cele peste 80 jucate?

D.B.: Suzzette din Uriașul Periferilerigerimini, regia Maria Mierluț; Mezzettino din Trilogia lui Gozzi, regia Mona Marian; Apolodor din spectacolul Apolodor, regia Mona Marian; Soacra din Ochiul Soacrei, regia Bogdan Ulmu;Vrăjitoarea din Hansel și Gretel, regia Varga Viorica; Motanul din Motanul Vrăjitoarei, regia Decebal Marin; Nif și Nuf din Cei Trei Purcelui, regia proprie; Pinocchio din spectacolul Pinocchio, ambele în regie proprie.

R.T.: Cât de greu ți-a fost să împletești viața profesională cu cea personală? Există o rețetă de succes?

D.B.: Am încercat să păstrez un echilibru între viața personală și cea profesională, astfel încât cele două să se susțină și să se completeze reciproc.

R.T.: Dacă ai avea puteri magice ce ai face?

D.B.: Un Teatru.