joi, 1 iunie 2017

Liviu Berehoi: ‚Confortul e opusul neliniștii artistice’.



Liviu Berehoi este unul dintre păpușarii cei mai ‘internaționali’ai noștri. După ani buni petrecuți pe scena Tearului Țăndărică, unde a întruchipat zeci de personaje care de care mai atractive și ofertante, mai ales la ‘secția’marionete, unde a debutat și ca regizor, destinul, experiența, talentul  i-au oferit o șansă care s-a numit Teatrul Marionnette de Genève. Povestea unui păpușar spusă, nu la gura sobei, ci usor, pe calculator.
Raluca Tulbure: Când și cum ți-ai dat seama ca teatrul este ceea ce-ți dorești? Care sunt primele amintiri pe care le ai legate de teatru?
Liviu Berehoi: Am crescut în culisele scenei. Părinții mei erau artiști! Mă fascina, înainte de toate, metamorfoza ce se petrecea dincolo de ușa cabinelor, transformarea care te pregătește pentru spectacol. Pe la 5 ani cântam arii celebre în spectacole ocazionale susținute de copiii salariaților Operetei. La 7 ani am semnat primul contract ca "profesionist" la Teatrul Tăndărică pentru spectacolul "A fugit un tren" de Gianni Rodari iar la 10 ani  am fost înlocuit. Nu mai intram în personaj, fizic...Am revenit după 12 ani! Purtam "microbul" teatrului.
R.T: Ești de acord cu termenul generic de teatru de animație sau îl preferi pe cel clasic de teatru de păpuși și marionete?
L.B: Am încercat să înțeleg logica schimbării și vreau să cred că am reușit. Generic, binomul teatru – animație, însumează activitățile specifice celor doi termeni. Subiectiv vorbind, prefer binomul "Centru de animație".  Pentru public însa, mai ales, publicul infantil, "Teatrul de păpuși" spune mult mai multe.
R.T: Între marionete și păpuși de orice fel de tip, ce preferi?
L.B: Îmi plac toate tipurile de păpuși și marionete iar în spectacolele la care am colaborat  n-au lipsit provocările. Dar măiestria, ca să nu zic perfecțiunea, se câștigă în timp iar viața e prea scurta... Am mers pe "firul" marionetei!
R.T: Ce diferență este între copilul care ai fost și cel de azi?
L.B: De înălțime...
R.T: Deci, pot traduce că ai rămas cu un suflet de copil! Ești un actor “international”, ai plecat la un moment dat din România pentru a juca in străinătate, la Geneva. Cât a contat experiența ta de la Țăndărică?
L.B: Acel "la un moment dat" s-a petrecut dupa 1989 când porțile s-au deschis și puteam în sfârșit călători liber. Mi-am luat, la propriu, marionetele la spinare și am străbătut lumea. Acolo am întâlnit alte și alte marionete. Am fost cum se spune "în locul potrivit la momentul potrivit"! Dar asta nu s-ar fi petrecut fără muncă, competiție, confirmare și reconfirmare, emoții... Experiența Țăndărică a fost temelia și eșafodajul carierei mele internaționale.

R.T: Ce diferențe sunt între un păpușar român și unul elvețian, să zicem?
L.B: Păpușarul elvețian nu există deoarece nu există școli specifice. Există actori care din dorința de a-și îmbogăți mijloacele de exprimare, și deci șansele unui contract, participă la diverse stagii propuse de unele companii de teatru. Teatrele profesioniste de păpuși care dispun de subvenții, săli si, mai ales, de posibilitatea de a invita școli și grădinițe în timpul programului școlar au ca angajați permanenți directorul, secretara, administratorul, tehnicianul. Actorii lucrează pe contract din prima zi de repetiții până în ultima zi de spectacole. Depinde doar de ei perspectiva unui alt contract. Competiția e acerbă! Există și companii de teatru cu 1, 2, 3 păpușari care fac de toate și, în general, fără posibilitatea financiară de a angaja alți colaboratori. Păpușarul român are șansa studiilor superioare  si un numar mare de teatre de păpuși profesioniste unde se poate angaja.
R.T: Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față de un actor de dramatic?
L.B: La Geneva am condus de-a lungul timpului stagii de "Arta mânuirii marionetei". Multe erau adresate exclusiv actorilor profesioniști. Cu câteva frumoase excepții, nu tehnica era ceea ce le lipsea, ci capacitatea de a se investi în altceva decât în propria persoana, încrederea că se pot exprima și altfel decât cu expresia feței și atitudinii corporale. Le-aș numi calități altruiste.

R.T: Interesantă observație! De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?
L.B: In mod direct: Zola - marionete si Brândușa Silvestru – păpuși. Indirect: Generatia de aur a Tetrului de papusi si marionete Țăndărică, alături de care am ucenicit ani buni. Începând cu geniul Margaretei Niculescu, continuând cu talentul regizorilor artistici Ștefan Lenkisch și Irina Niculescu, precum și al scenografilor de excepție Ella Conovici și Mioara Buescu .
R.T: Ai cochetat și cu regia. În pielea cărui “personaj” te simți mai confortabil: cel de actor sau cel de director de scenă?
L:B: Ca actor, confortabil nu am reușit să mă simt nici după două sute de reprezentații... iar cu regia am "cochetat" din doua motive. Mai întâi, să-mi pun în scenă propriile idei, mai apoi, să înțeleg din postura lui ce vrea un regizor de la mine pentru a încerca să anticipez dorințele acestuia. Confortul e opusul neliniștii artistice.
R.T: Ce fel de actor ești? Unul care ascultă regizorul sau unul care intervine, se revoltă? Dar ca regizor ești un “dictator” sau un „tolerant”?
L.B: Relația interpret - regizor sau invers, nu este una conflictuală, de care pe care, dar nici de supunere oarbă și ,deci pasivă. Ascult regizorul pentru că el este cel care aduce ideea și dirijează tot ceea ce există mobil sau imobil pe scenă. El poartă resposabilitatea întregului. Ca actor, în căutarea personajului, încerc să descopăr mai întâi posibilitățile "native" ale obiectului numit marionetă, limitele și calitățile ei, improvizând, schimbând, jucându-mă. Uneori, chiar cu riscul de a enerva regizorul.  Iar ca regizor sunt așa cum aș dori să fie el cu mine.
R.T: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?
L.B: Etapa căutărilor și a marilor descoperiri, când totul e deschis, liber ți posibil!
R.T: E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?
L.B: Pe vremea cand eram prospat tătic, mă revoltau prețurile, uneori chiar mai scumpe, pentru o fustiță de 20 cm, comparativ cu o ditamai fustă "adultă" de 100 cm. Mă gândeam, desigur, doar la cantitatea materialului. Nu luam în calcul manopera și mai ales valoarea lucrării. Mult mai târziu, în calitate de bunic, am pus în scenă primul meu spectacol pentru "bebe", adică pentru copii de la 1 la 3 ani. Am înțeles că nu există nici cea mai mică diferență la nivelul exigențelor.  
R.T: Ce fel de povești îi trebuie copilului de azi: cele clasice, adaptate sau cu subiecte din viața de zi cu zi?

 L.B: În România există înă teatrele de repertoriu. Ideal ar fi ca acest repertoriu să fie cît mai variat.
R.T: Tu mai crezi în povești?
L.B: Viața însăși e o poveste. Și cred în ea cu tot dinadinsu.
R.T: Într-un top 5 care ar fi spectacolele tale pe care le-ai nominaliza?
 L.B: Conferintă despre o posibilă istorie a teatrului de animație,Vasilache și Marioara, Gulliver în țara piticilor(Teatrul Țăndărică), Le petit chaperon rouge (Scufita roșie), Grand Père (Théâtre des marionnettes de Genève)
R.T: Ai avut idoli sau modele?
L.B: Idoli, nu. Modele, da: Zola - marionetistul și Horațiu Mălăele - actorul
R.T: Care crezi că ar trebui să fie condiția actorului în zilele noastre?
L.B: Independența! Fără libertate, nu există mișcare! Fără risc, nu există câștig!
R.T: Teatrul pentru copii mai are oare funcția de educație și modelare a viitorului spectator de teatru?
L.B: Orice organ care își pierde funcția, moare...
R.T: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?
L.B: Răspunsurile corecte la cât mai multe întrebări. De ce fac spectacolul? Cui se adresează spectacolul? Cu cine și cu ce fac spectacolul? 
R.T: Dacă ar fi să alegi un moment din turneele pe care le-ai făcut ce ai alege? Au și ele farmecul lor.
L.B: Prima descindere la Paris. Anul de grație 1979... Mă plimbam pe străzi cu satisfacția visului împlinit și cu o plăcută senzație de libertate.
R.T: După atâția ani de carieră care ar fi sfaturile lui Liviu Berehoi către ”fiii” săi, începători într-ale meseriei?
L.B: Să creadă că un obiect inert poate prinde viață prin mâinile lor, cu dăruire, talent și pasiune. La unul din exercițiile de mânuire am pus pe două fire un ciocan de tâmplărie. Ce a urmat a fost spectacol... Păpușa este un instrument. Virtuozitatea, pentru a fi atinsă și menținută, cere efort. Dar mai ales perseverență!
R.T:E nevoie de talent, de șansă, de muncă sau de ce în meseria asta?
L.B:Dacă munca depinde de noi, cu talentul ne naștem iar șansa ne-o dă Dumnezeu! 
R.T: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai merge pe același drum sau ai apuca-o în altă direcție?
L.B: Mai mult ca sigur, pe același drum, dar în altă direcție. Întreaga viață am căutat locuri noi. Altfel, poate că aș fi fost și astăzi în Teatrul Tăndărică...
R.T: Care crezi că este rolul premiilor în viața unui actor-regizor? Te întreb asta pentru că ultimul premiu pe care l-ai luat a fost cel acordat de UNITER.
L.B: Nu am fost un răsfățat al premiilor. Poate a fost mai bine pentru mine, pentru că altfel mi s-ar fi urcat la cap. Cele primite m-au bucurat și onorat. Dar mai ales mi-au jalonat parcursul, confirmând că sunt pe drumul bun. Premiul special pentru teatrul de marionete acordat de UNITER este încoronarea carierei mele artistice.
O carieră frumoasă care continuă, la fel ca și povestea pe care am încercat să o spun ajutată de un ‚vrăjitor’nu din Oz, ci de pe aici, de pe la noi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu