Laurențiu Budău: “… această profesie este o lecție nesfârșită de umilință și dăruire”

  

Nu s-a visat actor din fragedă pruncie, dar a devenit actor păpușar. Apoi, a făcut un pas către regie și, de aici până la a scrie piese de teatru nu a fost decât un al doilea pas. Poate nu în ordinea asta. Să stai de vorbă cu Laurențiu Budău, chiar și de la distanță, a fost extrem de plăcut. Plin de umor, pus pe șagă, s-a antrenat în jocul întrebare-răspuns, descoperind astfel, o persoană îndrăgostită iremediabil de meseria sa.

Raluca Tulbure: Ești actor al Teatrului Municipal “Bacovia”, secția animație, de peste 34 de ani, regizor, dramaturg.  Te-aș ruga să-mi spui care este povestea ta de dragoste cu teatrul.                                                                                                  

Laurențiu Budău: O, asta e o nebunie totală și nu seamănă deloc cu cele consacrate ale majorității actorilor care, încă de la vârste fragede, dădeau pe spate rudele și cunoscuții cu talentul care le ieșea prin pamperși și făceau să lăcrimeze vitele sterpe de pe islazul comunal. Nu, nimic din toate aceste prevestiri aureolate. Adevărul e că, până la terminarea liceului, n-am recitat decât o singură poezea (și aia în clasa întâi, la Serbarea Abecedarului, de fapt, o strofă despre litera F) cu care m-am făcut total de râs-plâns. În rest, nu-mi plăcea teatrul de nicio culoare, iar când era vorba despre teatrul de televiziune părăseam iute incinta, că, pe atunci, nu exista posibilitatea să schimbi canalele ca acum, că nu funcționa decât un singur post și un singur ”actor principal”. Teatrul radiofonic îl mai înghițeam eu cumva-cumva printre noduri, dar n-aș avea curajul să afirm că mă dădeam tocmai în bărci după el. Printr-a șasea am început să bâjbâi că ”atunci când voi fi mare” o să mă fac actor, musai de cinema, iar printr-a șaptea am completat formula cu ”actor de cinema și regizor”. Nu știu de unde veneau nazurile astea teribile în necoapta căpățâna mea de plod, căci în familia noastră nu fuseseră pân-atunci decât mândri răzeși, țărani cooperatori obedienți ce prășeau și culegeau porumbul, fasolea și varza, și simpli muncitori care băteau toată ziulica cu voioșie cuie strâmbe în scânduri drepte ori dădeau sictiriți cu bidineaua în răspărul hectarelor de tablă ruginită. Chiar și cartierul din orașul dunărean în care locuiam era unul rău famat și nu prea dispus jindului după astfel de cariere meteorice care depășeau bunul-simț. Mai toți colegii mei din clasă voiau să se facă vânzători de alimentară sau de aprozar, iar aiurelile mele despre luminosul viitor îi amuzau teribil, de altfel ca și pe bieții profesori. Cert este că-mi intrase în tărtăcuță că musai ăsta o să-mi fie destinul și vrând-nevrând o să-și facă instantaneu mendrele cu existența mea, ca și cum ar fi o lovitură zdravănă de rangă în cap care te rezolvă total, așa că n-am depus nici măcar cel mai mic efort ca să pun, cât de cât, câte o cărămidă la împlinirea acestui măreț deziderat. Cu aceeași inconștiență crasă am plecat la București în ”86, la terminarea liceului, să dau examen de admitere la IATC, cu toate că nu mă pregătisem cu absolut nimic, nici măcar cu teribilul dosar de înscriere care în componența sa era un examen, de multe ori, insurmontabil... În sinea mea eram ferm convins că membrii comisiei de admitere, doar văzându-mi aureola de care mă credeam etern înconjurat, îmi vor fi adresat nesfârșite ploconeli și poftiri rugăcioase ca să mă declar deja primul admis la secția de actorie. Noroc că, atunci când am intrat în curtea institutului cu pricina și am văzut puzderia de mii de concurenți fițoși veniți să se înscrie, mi-a căzut subit pâcla de pe ochi și am făcut cale întoarsă acasă, cu coada între picioare. M-am angajat resemnat pe unul dintre șantierele patriei, urmând să continui tradiția muncitorească a familiei și să mă joc toată viața cu electricitatea în trei faze. În curând, am plecat în armată la o unitate de tunuri antitanc. M-am căsătorit, am ajuns tătic, mi-am schimbat locul de muncă, de data asta la o hidrocentrală aflată în construcție în Vrancea. Am crezut că mă lecuisem total, dar nu, chinurile mele de glorie eternă nu se sfârșiseră încă...

R.T.: Cum ai ajuns student la Institutul de stat al artelor din Chișinău, secția teatru de păpuși?

L.B.: După faza cu hidrocentrala, la începutul anului 1990, am găsit un anunț în ziarul local al Bacăului despre un post de electrician-scenă vacant la Teatrul de Animație alias Teatrul Licurici. Pe atunci nu știam, dar era doar un anunț pus la hoha de directorul de atunci al teatrului, cu rol de sperietoare pentru iluministul instituției, care o luase razna și nu mai răspundea la comenzi. Ar mai fi nevoie de încă zece pagini ca să povestesc cum am reușit să fiu angajat, dar rezum. Cert e că vara acelui an m-a prins cu acte în regulă la teatrul de păpuși, cu toate că timp de aproape doi ani, în afara faptului că am schimbat două becuri arse și un întrerupător defect, activitatea mea în domeniul tehnic era ca și inexistentă. În schimb, speriat de o iminentă concediere, m-am implicat voluntar în tot ceea ce însemna scena, începând cu măturatul și spălatul acesteia (vă jur, e o întreagă știință), montarea cabinetului negru și decorului, mici înlocuiri în spectacolele existente, mici activități de secretariat-literar, precum și ajutoare la mânuire. Urmăream cu nesaț toate spectacolele aflate în repertoriu, dar mai ales pe maeștri păpușilor la paravan (Corneliu Dobrescu, Coca Solomon, Jorj Munteanu), pentru că, pe atunci, păpușile de tip wayang și cele bi-ba-bo erau în gloria lor maximă. Cert este că pe lângă toate aceste activități, timp de un an, cu toate că nu eram încadrat ca actor-mânuitor pe schemă, am jucat și în trei premiere roluri destul de substanțiale...În 1991, a apărut pe neașteptate, la Bacău, Victor Ștefaniuc, care căuta tineri dispuși să studieze în Republica Moldova tainele păpușeriei. Motivația lui era una foarte simplă, tristă și emoționantă. Scopul urmărit era acela ca, în contact zilnic cu studenții români, studenții păpușari basarabeni să-și îmbunătățească și să-și perfecționeze exprimarea în limba română. Lucru care s-a și întâmplat pe parcursul celor patru ani de studii petrecuți acolo. De la Bacău, am plecat să susținem examenele de admitere la Institutul de Arte de la Chișinău, doi băieți și două fete, iar de la Constanța, un băiat. Inițial grupa era compusă din 20 de studenți, 15 basarabeni și 5 români, dar datorită faptului că primii doi ani de studii erau eliminatorii, am rămas în final, la absolvire, doar 12. După umila mea știință, a fost un experiment notabil care și-a atins ținta, fiind prima și ultima dată când un grup de tineri din România (1991-1995) au studiat la respectiva instituție.

R.T.: Care au fost regulile de bază pe care ți le-ai însușit de la profesorii tăi, Victor Ștefaniuc și Veniamin Apostol, personalități artistice cunoscute dincolo de Prut?

L.B.: Victor Ștefaniuc – ”Teatrul de păpuși nu este o joacă, este o știință multiplicată de creativitate. În teatrul de păpuși trebuie să guverneze PĂPUȘA.” Veniamin Apostol – ”Regia de teatru este drumul parcurs din punctul A în punctul B.”

R.T.: Actor și regizor. Cum se împacă cele două activități? Încerci să fii regizor când joci? Când regizezi te gândești și la postura de actor?

L.B.: Bună întrebare. Orice actor este, vrând-nevrând, regizorul propriului rol, dacă mai este și regizorul spectacolului în care și joacă, asta e cu totul altă poveste. Nimeni din lumea asta n-a reușit, în spectacolele regizate în care este și interpret, să se detașeze total. Deh, nu putem să fim cu toții Sergiu Nicolaescu... Ha-ha! Acum sunt actor, acum sunt regizor. E o întreagă rupere de creier care are ceva în comun cu paradoxul măgarului lui Buridan, fiind soră bună cu schizofrenia. Personal, nu recomand această situație deși, fortuit de împrejurări, am experimentat-o de nenumărate ori.

R.T.: Bănuiesc că ai fost de mai multe ori in situația de dramaturg, actor și regizor? Dacă memoria nu mă înșală, eu am văzut  Serenadă pentru Cervantes, pentru adulți și, la copii ceva, dar pe moment nu-mi amintesc.

L.B.: Țin să amintesc și de spectacolul Ivan Turbincă, care în 2003 a luat premiul I la Festivalul recitalurilor păpușărești de la Botoșani și care s-a bucurat în Teatrul azi de o frumoasă cronică din partea ta. Dar "revenons à nos moutons", când te afli în cele trei situații, lucrurile se complică și mai mult și problema trebuie gestionată cu multă prudență. Din toată afacerea, iese cel mai mult în câștig dramaturgul și asta nu cred că e un lucru rău, deoarece scriitura are cele mai multe șanse să reziste probei nemiloase a timpului.

R.T.: Cum este să joci pentru copii? Ai nevoie de calități în plus? Ce le-ai spune tinerilor care vor să fie păpușari?

L.B.: Am văzut o sumedenie de actori de dramă atât de stresați când trebuiau să joace în spectacolele pentru copii, multora dintre ei părându-le înjositor acest lucru... În orice caz, nu trebuie subestimată puterea de înțelegere a vârstelor mici. Abordarea spectatorilor trebuie făcută cu delicatețe, evitându-se pe cât posibil expunerea unor aspecte extreme ale vieții. Nu trebuie abuzat nici de puterea de rezistență a copiilor, find preferate spectacolele care să dureze cât o oră de curs. Marea majoritate a tinerilor din ziua de azi se fac păpușari de nevoie, fiind respinși de actoria de dramă și caută să se folosească de toate tertipurile posibile pentru a ajunge acolo unde jinduiesc cu adevărat. Dacă totuși există tineri care, de bunăvoie și în cunoștință de cauză, vor să devină păpușari, țin să le amintesc că această profesie nu este despre faimă, vizibilitate sau bani ci o lecție nesfârșită de umilință și dăruire.

R.T.: Ai lucrat în multe teatre din țară, (de stat sau independente), ai și o pagină de Facebook, intitulată Ordinul păpușarilor, cum ai caracteriza starea actuală a teatrului de animație?

L.B.: În mod organic, teatrul de animație din România, ca și cel de pretutindeni, are suișurile și decăderile sale. Unele erau teatrele de top acum 30 de ani în urmă și altele sunt acum. S-a volatilizat arta marionetei. Dispar clădirile în care au funcționat teatrele de păpuși, iar trupele sunt îngrămădite cu forcepsul în teatrele dramatice. Coabitarea este, în majoritatea cazurilor, dureroasă și conflictuală. Regizorii credibili îi poți număra pe degetele de la o mână, cu scenografii stăm ceva mai bine, în schimb există o criză majoră a făuritorilor de păpuși. Ce poate face un violonist fără vioară? Să explice muzica?! La capitolul texte originale pentru teatrul de păpuși, procentul se apropie de zero. Ne place să montăm la nesfârșit Scufița Roșie și Capra cu trei iezi, uitând că mai există sute de mii de povești cu mult mai interesante. Ne dispar maeștrii și sunt înlocuiți cu ”ceva de genu”... Facem o droaie de festivaluri în care iar apărem cu iapa sură și zicem că e cal pur-sânge arab.

R.T.: Ai și o bogată activitate de dramaturg:60 de piese originale atât pentru teatrele de copii, cât și pentru cele dramatice, publicate în volume colective, reviste literare. De ce crezi că literatura dramatică pentru copii este ocolită de scriitori?

L.B.: Dacă aș fi fost pus să aleg cine să devin, Shakespeare sau Carlo Collodi, aș fi preferat să fiu cel din urmă. Ca să fii recunoscut în dramaturgie, ai nevoie de talent, ca să fii recunoscut în literatura adresată copiilor, e nevoie de ceva geniu. Și o spun cu mâna pe inimă. Să scrii pentru copii e foarte dificil, de asta nu se aruncă prea mulți, pentru că nu prea reușesc să o scoată la capăt.

R.T.: Dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?

L.B.: Aș clădi cel mai modern teatru de păpuși din lume, în Bacău, dar sunt profund conștient că, în această viață, lucrurile minunate se fac prin oameni și pentru oameni. Trebuie să existe doar voință.

R.T.: Exită o întrebare pe care nu ți-am pus-o dar ai avea un răspuns de dat, dacă ți-aș adresa-o?

L.B.: Mi-am amintit de o celebră replică a unei necelebre contabile de teatru. ”Ce liniște ar fi în teatru, dacă n-ar exista actorii.” Chiar așa! Eu cred că există destin și te lovește ca o lovitură zdravănă de rangă drept în moalele capului, când te aștepți cel mai puțin, și trebuie să-l urmezi exact ca un păstrăv care înoată contra curentului. Nu am ales, ci am fost ales. Mie așa mi s-a întâmplat. Încă aud voci: Constantin Pușcuță, Grigore Rusu, Veniamin Apostol, Victor Ștefaniuc, Calistrat Costin. Să intri în teatru pe post de tehnician–scenă și peste patru ani să câștigi concursul de regizor artistic al instituției este ceva, nu? Să mai spună cineva că nu trebuie să credem în semne. (Râde mucalit)

Centenar NIna Cassian

 

 

Teatrul Național Radiofonic pentru Copii a sărbătorit centenarul nașterii scriitoarei Nina Cassian (1924-2014) cu premiera piesei Nică fără frică. In afară de poezie, memorialistică, dramatizări, traduceri, compoziții muzicale, pictură, Nina Cassian s-a făcut remarcată și prin scrieri pentru copii, dintre care amintesc câteva:  Prințul Miorlau, Botgros, cățel fricos, Chipuri hazlii pentru copii, Aventurile lui Trompișor, Uite-l este…uite-l nu este, etc. Scrisă în 1950, piesa Nică fără frică, ca și Ninigra și Aligru, a fost montată în multe teatre pentru copii pentru frumusețea și limpezimea scriiturii, pentru poezia, sensibilitatea și melodicitatea  cu care poeta s-a apropiat de lumea celor mici.

Nică fără frică este un basm în versuri, care are structura tradiționala a basmului, simplă, cu răsturnări de situații previzibile, dar spectaculoase, realizate prin forța cuvântului, vorbind despre curaj și inocență. Nina Cassian s-a jucat cu cuvintele, cu rimele, textul curgând lin, ca o apă curgătoare. Nică ne învață cum să ne învingem fricile, să fim îndrăzneți, curajoși, optimiști, oferindu-ne “soluții” despre cum trebuie trăită copilăria.

Diana Maria Mihailopol ne-a propus o versiune alertă, care scoate în evidență virtuțile textului, cu siguranță fiind atrasă de povestea în sine. Aventurile  lui Nică – fuga din Ţara lui Namilă-mpărat, întâlnirea cu poporul de boabe şi hârciogul, întâmplările din Oceanul lui Caracatiţă-mpărat şi cele din Ţara Barbă-Coţilor – se construiesc din scene dinamice, “ Nică fără frică a reprezentat un act de curaj pentru Nina Cassian, un fel de fugă de cenzura vremii (desi, o perioadă a fost o preferată a regimului communist), iar identitatea personajului principal nu însemna un nume inspirat din folclor, sau mai târziu din suita de nume proprii întâlnită în poeziile patriotice, ci începutul silabelor din numele și prenumele poetei, unite, ca două bucăți de inimi amorțite și apoi alăturate. Există și în Nică fără frică o serie de trimiteri la diferite tipologii reprezentative din istorie și din peisajele sociale ale vremurilor. În varianta pe care am construit-o eu, am apelat la metafore sonore, la muzici care au însemnat schimbarea unor mentalități în diferite perioade. A ieșit un basm hippie, nu atât pentru copii mari, ci mai ales pentru copiii mari de la 50 de ani în sus. Copiii și adolescenții de astăzi vor descoperi o evoluție a timpului prin filtrul simbolului și al greutății cuvântului în poezie”, spunea regizoarea.

Spectacolul radiofonic începe cu o înregistrare din Fonoteca de Aur a poeziei Din copilărie. O parte dintr-o pasăre, citită de Nina Cassian. Intrăm încet-încet în lumea lui Nică, ghidați de timbrul inconfundabil al Rodicăi Mandache. Distribuția alcătuită de Diana Maria Mihailopol este numeroasă, formată din actori cunoscuți, din diverse generații); împreună crează o atmosferă plină de emoție. O coloană sonoră adecvată, un colaj de diverse stiluri muzicale, semnată de regizorul musical Andrei Miricescu și regizorul tehnic Mirela Georgescu,  a completat reușita unei lecturi savuroase a unui text “clasic” al literaturii pentru cei mici.

Înregistrarea mi-a adus aminte de cartea Ninei Cassian, cu  ilustrațiile lui Perahim, care a stat pe noptiera mea, ani și ani, apoi de o altă înregistrare, cea din 1964, de montarea de la Teatrul Țăndărică din anii 70 și,  ascultând versiunea nouă, am redevenit pentru o clipă, copilul care stătea cu urechea lipită de “cutia cu sunete”.

Teatrul Național Radiofonic pentru copii- Nică fără frică de Nina Cassian. Adaptarea radiofonică și regia artistică: Diana Maria Mihailopol. Regia de montaj: Florin Bădic. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Andrei Miricescu. Regia tehnică: inginer Mirela Georgescu. Redactor şi coordonator de proiect: Irina Soare. Distribuția: Ana Bianca Popescu, Rodica Mandache, Artur Vișan, Marius Manole, Marian Râlea, Catinca Radu, Ioan Batinaș, Paul Chiribuță, Mihai Gruia Sandu, Cezar Antal, Ana Maria Bălescu, Cristina Constantinescu, Eric Deliu, Alin Aronovici, Sabrina Iașchevici, Violeta Berbiuc, Radu Dumitrache. Data premierei: 7 -8 decembrie 2024.

 

 

Un pariu câștigat

 

 

Compania de Teatru Synchret împreună cu Universitatea ce Arte “George Enescu” din Iași și-au unit forțele pentru realizarea unui proiect extrem de ambițios și de curajos, dar în același timp riscant, propus de regizorul și profesorul  Ciprian Huțanu: Majordomul. Scenariul are la bază romanul Rămășițele zilei al lui Kazuo Ishiguro- romancier, nuvelist, scenarist britanic, de origine japoneză, laureat al Premiul Nobel pentru literatură (2017), care a devenit celebru și datorită filmului cu același nume, regizat  de James Ivory, în 1993, având în rolurile principale pe Anthony Hopkins și Emma Thompson. Spectacolul este un proiect de cercetare care “să servească nu doar ca o etapă superioară în creația noastră, ci și ca un ghid pentru studenți. Este esențial ca studenții să ne observe în activitate, chiar când suntem cadre didactice”, declara Ciprian Huțanu, referindu-se la faptul că distribuția este formată din profesori de la Facultatea de teatru. 

Obișnuit cu provocările, Ciprian Huțanu a gândit pentru teatrul de păpuși multe texte clasice, iar romanul lui Ishiguro a reprezentat o mare provocare, nu numai datorită complexității problematicii dar și al „luptei” cu filmul.  Povestea majordomului Stevens care și-a dedicat și sacrificat întreaga viață lucrând pentru lordul Darlington, stăpânul unul vast domeniu, l-a atras pe regizor prin complexitatea și profunzimea poveștii, prin oportunitatea de a face un scurt portret al societății britanice din perioada interbelică, cu schimbări semnificative, privind evoluția clasei de mijloc și declinul aristocrației.  Scenariul atinge o mare parte din problematica romanului, cum ar fi: loialitatea, simțul datoriei, regretul de a nu-și fi trăit viața, problema propriei identități, iubirea, lipsa de comunicare, trecerea timpului, nostalgia după vremurile apuse.  

Personajul majordomului este o  păpușă bunraku, singura din spectacol,  cu tije și gabit, mânuită de trei actori (Raluca Bujoreanu-Huțanu, Anca Ciofu, Giuseppe Torboli).  Te lași captivat de poveste, dar este interesant să le urmărești mișcările precise, calculate matematic, elegante, concentrarea, coordonarea perfectă, atenția distributivă, mimica (fața este pudrată în alb), machiajul, transferul de la o stare la alta, de la mânuitor la păpușă. Interpreții sunt costumați ca și personajele (frac, mănuși albe sau negre, papion) pentru ca identificarea să fie perfectă. În opinia mea, performerul spectacolului este Mihai Cornea, cel care asigură vocile majordomului, a lordului Darlington și a lui Miss Kenton (servitoarea de care era îndrăgostit Stevens), dar și unele efecte sonore. Plasat într-o parte a scenei, îți dă impresia că ești într-un studio de teatru radiofonic. Este o simbioză perfectă între el și actorii mânuitori. Schimbări de voce, de registru într-un ritm alert și în fracțiuni de secundă, modulația vocii împletită cu mixarea concomitentă a coloanei sonore (adecvată epocii respective) sunt doar câteva din reușitele “personajului” propus de Mihai Cornea.

Decorul este conceput de Tomos Tünde, foarte solicitată în ultimul timp de către teatrele de păpuși. Este un decor foarte british, elegant, elaborat la amănunt. „Am încercat să surprindem specificul epocii prin elementele de decor, creând o atmosferă care reflectă stilul de viață al vremii”, a declarat Tomos Tünde .O masă rotativă care face trecerea dintr-o cameră în alta, care dinamizează un pic acțiunea, cu mobilier din lemn mahon (uși, masă de ceai, balansoar, etajeră), gramofon, o fereastră vitraliu, un radio (se aud, din când în când, fragmente din discursurile Regelui George, tatăl Reginei Elisabeta a II-a), un bonsai, ghivece cu flori, candelabru, serviciu de ceai(cum ar fi putut să lipsească!).

Pariul pe care regizorul Ciprian Huțanu l-a făcut cu el însuși când a pornit la lucru este pe deplin câștigat.

Compania de teatru Synchret ,Universitatea ce Arte George Enescu, Iași- Majordomul,  scenariu după romanul Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro. Regia: Ciprian Huțanu, Scenografie: Tomos Tünde. Asistent scenografie: Vladimir Boca. Costume: Jeni Stănilă. Sculptură: Cosmin Iațeșen. Sound design: Mihai Cornea. Consultant artistic: Ioana Petcu. Distribuția: Raluca Bujoreanu-Huțanu, Anca Ciofu, Giuseppe Torboli, Mihai Cornea. Data premierei: 30 septembrie 2024.

 

 

o altă interpretare a unui clasic

 

În ultimele luni am văzut câteva versiuni cu Micul Prinț, atât în București, cât și în provincie, la teatre dramatice, la păpuși, la teatre pentru copii și tineret. Cea mai citită carte din toate timpurile, tradusă în 361 de limbi, inclusiv în Braille, fiind după Biblie, a doua cea mai tradusă carte din lume, va deveni, în curând,  cel mai jucat titlu în România. Pentru “oameni mari”, cum este subintitulat un spectacol, pentru copii de 4 sau 7 ani, la București, la Constanța, la Botoșani, (se mai anunțau încă 2 premiere, până la sfârșitul anului 2024), adaptări mai mult sau mai puțin fidele cu cartea lui Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944), “avalanșa” de lecturi se datorează faptului că este o operă profund filosofică și abstractă, poetică în același timp, mereu de actualitate, tocmai datorită multiplelor niveluri de înțelegere. Micul Prinț este o poveste fermecătoare, spusă într-un limbaj simplu, despre valorile umane, responsabilitate și legătura dintre oameni, între lumea adultă și cea a celor mici, despre spirit de aventură, copilărie, singurătate si prietenie, despre ce pierdem sau regăsim în viață, despre frumos, despre faptul că numai lucrurile simple au valoare. O poveste plină de simboluri, de învățăminte, de metafore. Probabil, “că ce contează cu adevărat nu putem înțelege decât cu inima” se spune în carte, deci să pornim cu inima și cu mintea și să călătorim printre astre cu Teatrul pentru copii și tineret “Vasilache” din Botoșani. Aici, Sorina Băleanu, tânără absolventă a Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a montat o adaptare a Micului Prinț cât se poate de fidelă, fără multe interpretări personale.Trebuie spus din capul locului că nu este un spectacol cu păpuși, regizoarea îmbinând jocul actoricesc cu proiecțiile video și cu o scenografie cât se poate de inspirată.

Despre premiera sa de la Botoșani, regizoarea Sorina Băleanu spunea: „Spectacolul Micul Prinţ este călătoria fiecăruia prin „univers”, în căutarea unor suflete, a unor prieteni care simt şi gândesc la fel ca noi. O călătorie în trecut pentru regăsirea copilului din noi şi pentru şansa de a ne aminti că „toţi adulţii au fost şi ei cândva copii”, dar au uitat asta, aşa că acum se comportă ciudat. Iar pentru copii este foarte obositor să le tot explice adulţilor cum funcţionează viaţa”. 

Deci, decolăm în liniște, la bordul unui avion de linie și ajungem datorită unei defecțiuni …în deșertul Sahara, ținutul sterp și pustiu unde Aviatorul se întâlnește cu Micul Prinț, căzut pe Planeta Pământ de pe planeta lui.  Și așa, începe călătoria noastră alături de eroul principal, de pilot, de celelalte personaje (Floarea, Regele, Omul de afaceri, Lampagiul, Vulpea). Dar, șarpele, o să mă întrebați? Vă las să descoperiți singuri.

Scenografia lui Gelu Rîșca este simplă, funcțională (în centrul scenei se află o rotativă, care simbolizează planeta), fiecare cadru este decupat exact, video mapping-ul și un ecleraj minuțios gândit creează o atmosfera de visare, de liniște și se completează reciproc. Costumele personajelor sunt viu colorate, cu linii clasice, cu detalii. Coregrafia Victoriei Bucun (care a asigurat și efectele sonore) însoțește acțiunea, o potențează. Nimic nu este exagerat, epatanant, ci simplu, conceptualizat pe alocuri, sugerat, în așa fel, încât să le lase copiilor posibilitatea de a-și pune imaginația la lucru.

În rolul Micului Prinț, Adelina Cojocariu este când copilăroasă, când serioasă, exprimă cu emoție și candoare inocența dar și maturitatea omului mare, dozează tristețe cu bucuria. Aviatorul lui Cosmin Tănasă  mi-ar fi plăcut să degaje ceva mai multă emoție, să impresioneze. Lor li se adaugă: Oana Asofiei, Andrei Iurescu, Andrei Bordianu, Renata Voloșcu, Pavel Petraşi, Marius Rusu.

          Spectacolul Sorinei Băleanu este curat, simplu, păstrează spiritul cărții și, poate fi o subtilă invitație la lectură pentru a descoperi și alte lecții, taine, citate pe care cu vârsta le vom înțelege și percepe mai profund.

 

 

Teatrul pentru copii și tineret “Vasilache”, Botoșani- Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Adaptare și regie: Sorina Băleanu. Asistent regie: Florin Iftode. Scenografie, video mapping, ecleraj: Gelu Rîșca. Coregrafie și efecte sonore: Victoria Bucun. Distribuția: Adelina Cojocariu, Cosmin Tănasă, Oana Asofiei, Andrei Iurescu, Andrei Bordianu, Renata Voloșcu, Pavel Petraşi, Marius Rusu. Data vizionării: 9 septembrie 2024.

 

 

 

Mini festival la Dunăre

 

 

 

 

Festivalul internațional, organizat de Teatrul de păpuși Cărăbuș din Brăila, a ajuns la cea de a zecea ediție. Conceput pentru a se desfășura outdoor, în două locații foarte populare ( Parcul Monument și Grădina publică), ediția jubiliară a reunit la start trupe din România (Teatrul pentru copii și tineret Vasilache, Botoșani, Teatrul „Anton Pann” , Rm. Vâlcea, Teatrul ”Alexandru Davila”, Pitești, secția animație, Teatrul Arlechino, Brașov, Atelierul Național, Iași) și din Republica Moldova (Teatrul Guguță, Teatrul Licurici, Teatrul Piciul Julien, Teatrul „Ion Creangă”, toate din Chișinău și Teatrul Republican Muzical Dramatic „B.P.Hașdeu” din Cahul). Teatrul gazdă s-a axat pe ateliere de mânuire, de improvizație și mișcare pe ritmuri muzicale, de desene.

Într-o ordine aleatorie voi face referire la câteva spectacole. Teatrul pentru copii și tineret „Vasilache”, Botoșani, a prezentat Vasilache și Mărioara , regizat de Ion Sapdaru care aduce la lumină “cea mai vestită poveste despre cel mai vestit cuplu românesc”. Celebrul Vasilache, “nașul” teatrului botoșănean, revine după mulți, mulți ani pe scenă, într-o formulă nouă. Și nu vine singur! Îl însoțesc (în ordinea de pe tricou): Păcală, Vardistul, Țiganul și ursul său, Talpa Iadului Moartea, Mărioara. Apar, pe rând, în sunete de tobe, “păpuși, păpuși lumești” cu lumea lor de povești. Sfada dintre cei doi soți, plină de haz, de bastonade, se împletește cu aventurile celorlalte personaje. Cei doi fac front comun când cineva vrea să-i despartă. De fapt, ei se iubesc.  Păpușile, “trase în țeapă”(postamentul pe care sunt agățate aduce cu țepele din lemn) nu joacă, ca la teatrul de bâlci, ci sunt spectatori (ca la teatru!)  la acțiunile actorilor mânuitori.. Altfel, ele sunt extrem de expressive, cu detaliile sunt atent lucrate (scenografia îi aparține lui Gelu Rîșca). Formula propusă de regizor (care a scris și textul) nu e una tradițională, are haz, antren (muzica: Toma Râșca), dar și unele momente ușor hazardate (scena cu Moartea, transformată într-o femeie fatală).  Actorii: Adelina Cojocariu, Ioana Buta, Pavel Petrași, Cosmin Tanasă s-au antrenat în joaca propusă de Ion Sapdaru, un omagiu “adus celor care au creat această mișcare, a teatrului de bâlci, predecesorilor noștri”.

Teatrul “Alexandru Davila” din Pitești a adus în festival spectacolul Albă ca zăpada și cei șapte pitici, regizat de Gabriel Apostol. Scenariul scris de Cristina și Florin Dumitru păstrează cadrul clasic al poveștii Fraților Grimm. Urmărind spectacolul iți dai seama că mesajele gândite de cei doi scriitori germani despre curaj, bunătate, dreptate, credință, loialitate, puterea iubirii sunt perfect valabile și în zilele noastre. Ca în orice poveste, binele învinge răul. Scenografia (Cristina Ciucu) este destul de simplă (panouri colorate), cei 7 pitici sunt marionete cu fire scurte, au trăsături distincte, sunt simpatici. În rest, m-a deranjat falsitatea, pe alocuri, unor replici (dialogul de final dintre Prinț și Albă ca Zăpada) și modul sec de rostire a lor.

Un arici mofturici, spectacol al Teatrului Arlechino din Brașov, are la bază un scenariu scris de Florența Vătafu care asigură și regia alături de Manuela Zaharie.  Aflăm povestea ariciului Pogonici, mofturos și nemulțumit de țepii lui, de care ar vrea să scape. Pus în fața unor încercări, Pogonici își dă seama că, de fapt, țepii sunt foarte importanți. Ca o morală, am putea trage concluzia că trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, sa fim împăcați cu noi înșine. Tomos Tünde a conceput un décor simplu, funcțional, care se pretează unor spații indoor sau outdoor, păpușile sunt de mici dimensiuni, mânuirea este la masă.

Teatrul pentru copii Piciul Julien din Chișinău a prezentat Unde iernează racii?, un spectacol simplu, interactiv, colorat, muzical, cu păpuși mânuite la paravan, măști de animale și care se pretează perfect pentru a fi jucat în aer liber.  Nu vreau să divulg locul unde pot ierna racii, dar copii pot învăța despre prietenie, despre cum poți face fapte bune. La Brăila, teatrul din Chișinău s-a prezentat ca un teatru de familie: familia Ambrosi.  Actorii (Ion, Diana, Iulius Ambrosi ) mânuiesc, cântă și dansează spre bucuria celor mici. La sunet, o altă membră a familiei, Maria-Ilinca.

Festivalul pentru copii de la Brăila nu este unul de anvergură, dar a ajuns la cea de a zecea ediție, dovedindu-și utilitatea, punând accent pe distracție, pe participarea activă a micilor spectatori, pe “joaca” în aer liber, la doi pași de Dunăre.

 

Performanța celor mai tineri artiști

 

 

 

Opera Comică pentru Copii. O ultimă seară fierbinte de toamnă. O sală plină ochi de copii, părinți, bunici. Cu toții așteaptă întâlnirea cu Matilda. Cum care Matilda? Fata aceea deșteaptă, curajoasă, care la 5 ani citea cărți, cu o memorie formidabilă, cu un talent înnăscut pentru matematică, cea care nu suporta nedreptatea, care își folosește puterile telekinetice pentru a lupta cu lumea rea din jurul ei și pe care nu o iubeau părinții. Eroina cărții lui Roald Dahl (1916-1990) a fascinat generații întregi de copii și a fost sursă de inspirație pentru un film și un musical.

La Opera Comică pentru Copii, Matilda. The Musical s-a pus în premieră națională, fiind o montare de anvergură care tratează într-o manieră originală o serie de teme: abuzul, autoritarismul, bullyng-ul, etc. Musicalul Matilda a avut premiera mondială în 2010 și a fost montat de Royal Shakespeare Company la The Courtyard Theatre, Stratford-upon-Avon. Este cel mai mare musical făcut pentru copii și cu copii. Dennis Kelly, autorul scenariului, este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori și producători englezi de teatru, film și televiziune, recompensat, printre altele, cu Premiul Tony și BAFTA. Autorul muzicii este Tim Minchin, un compozitor, scriitor, interpret, poet, actor australian, binecunoscut și multipremiat.  Principalele atuuri ale stilului său sunt deductibile și în: melodii captivante, o combinație de umor inteligent, ironie, iar versurile îmbină observațiile sociale cu multă emoție.  Povestea de bază, păstrată de cei doi, are mai multe planuri, este foarte complexă, extrem de actuală. Este vorba despre un tablou al societății, al relațiilor de familie, despre importanța educației, a școlii, a empatiei și a compasiunii, chiar a iertării.  Scenariul este o îmbinare de umor, dramă și speranță, dialogul este alert, viu. Fiecare personaj important are momentul lui “de glorie” recitat sau cântat. Copii nu sunt doar simple apariții, ei declanșează acțiunea, pledând într-un fel pentru idea de asumare a faptelor, a propriului lor destin. Personajele pot constitui modele pozitive, chiar dacă sunt de vârste mici. Prezența lor în spectacol face mult mai accesibilă înțelegrea complexității poveștii.

Pentru regizorul Emil Pantelimon, Matilda a fost o mare provocare. De la respectarea cerințelor licențiatorului, pentru găsirea celor mai potrivite soluții scenografice, pentru alegerea vocilor (fiecare personaj are 3 interpreți, la fel și grupul de copii, baletul, orchestra), pentru costume. Scena este o imensă bibliotecă cu ramificații spre sală, care datorită graficii video splendid realizată (video: We are Sphere) se umple sau se golește de cărți sub ochii tăi, se deschid sertare în décor, unde se întâmplă ceva. Sunt și spații decupate care reprezintă camera Matildei sau curtea școlii, clasa, biroul directoarei Trunchbull. Regizorul a profitat din plin de posibilitățile tehnice remarcabile, folosind turnanta sau mecanisme pe roți care fac ca decorul să se plimbe (un bravo!, echipei tehnice din backstage), un sistem de iluminat ca la marile teatre de opera (lighting design: Mircea Mitroi). “Publicul se va bucura de patru amprente olfactive diferite care vor împânzi sala în patru momente foarte diferite”, scrie în caietul program Emil Pantelimon. Decorul este semnat de Vladimir Turturică iar costumele de Alina Petrovschi- o muncă extrem de elaborată, ținând cont de cantitatea de costume, de diversitatea lor. “Personajele pozitive sunt îmbrăcate în culori calde (ocru, auriu, portocaliu, roșu, verde), cele negative în culori reci (mov, magenta, violet, albastru, turcoaz) și personaje neutre în non-culori (gri, alb, negru)”, precizează scenografa în caietul-program.

Un alt element forte al spectacolului este partea coregrafică, creată de Cezara Blioju. Dans contemporan, dans sportiv, elemente de acrobație, street-jazz au fost stilurile gândite pentru crearea unor momente speciale, chiar dacă unele mi s-au părut cam lungi.  Baletul devine un personaj colectiv care completează și acccentuează acțiunea. Mulți dintre copiii de pe scenă sunt participanți la programul “School of Musical” (pregătiți de Teodora Jaworski- canto, Sabina Chirilă- coregrafie, Ioana Rufu- actorie).

Evident că partea leului revine soliștilor, corului, orchestrei dirijate la data vizionării de Gheorghe Iliuță). Greul reprezentației îl duce interpreta Matildei, Sara Barbu. O voce caldă, o interpretare ca la carte. Cântă, dansează cu aplomb, spune povestea fără să ezite.

Mi-a plăcut în mod deosebit cum și-a conceput rolul Agathei Trunchbull, Teodora Daiana Păcurar. Despotica directoare a școlii, malefică, crudă, abuzivă, care nu face altceva decât să-și terorizeze elevii și personalul, este îmbrăcată în uniformă, fiind o ferventă admiratoare a comunismului,  iar solista o înzestrează cu o serie de atribute ce țin de mimică, de gestică, de intonație, realizând o partitură memorabilă, atât din punct de vedere muzical, cât și actoricesc.

 În rolul tatălui Matildei, Mihai Mitrea își compune personajul într-o accentuată cheie comică, subliniind caracterul egoist, nepăsător, care nu-și înțelege și apreciază fiica, preocupat de afaceri și pentru care educația nu face doi bani.

O prezență delicată, plină de sensibilitate și emoție, cu un timbru plăcut a realizat Oana Șerban, în Jennifer Honey, învățătoarea Matildei. Un personaj carismatic, blând, iubitor, plin de înțelegere. Este prototipul figurii materne de care are nevoie Matilda.

Lista celorlalți interpreți (copiii, baletul, backing vocals, instrumentiștii) este extrem de lungă, dar toți au creat un spectacol deosebit de spectaculos și emoționant. Un pic ciudat, mai ales, pentru cei mici (de la 7 ani) este textul cântecelor în engleză (uneori ilizibil pe ecran) cu textul rostit în română.

O mențiune specială pentru caietul program extrem de documentat și lămuritor. Matilda. The musical este o performanță din punct de vedere regizoral, interpretativ, muzical, tehnicîn care pe lângă profesioniști, micuții artiști dovedesc talent, perseverență, pasiune și multă putere de muncă.

 

 

Opera Comică Pentru Copii, București- Matilda. The musical de Roald Dahl  Muzica și versurile: Tim Minchin. Text: Dennis Kelly (după romanul cu același titlu de Roald Dahl). Orchestrația și aranjamente muzicale: Chris Nightingale. Regia: Emil Pantelimon. Dirijori: Gheorghe Iliuță / Alexandru Ilie. Scenografie decor: Vladimir Turturică. Scenografie costume: Alina Petrovschi. Coregrafia: Cezara Blioju. Lighting design: Mircea Mitroi. Video: We are sphere. Asistent regie: Irina Furdui. Pregătire muzicală și corepetiție: Abel Corban, Marius Groza, Monica Gemene. Coordonatori "School of musical": Paula Cozariu (organizare), Teodora Jaworski (canto), Sabina Chirilă (coregrafie), Ioana Rufu (actorie). Asistent scenografie: Ioana Popescu. Asistent coregrafie: Sabina Chirilă. Director casting: Valentin Racoveanu. Director tehnic: Dorin Popovici. Asistenți "School of musical", regie: Natalia Ogăraru, Adelina Baicu, Sara Cozariu. Încălzire vocală: Maria Răducanu. Coregrafie: Sara Ardeleanu, Maia Rudolf. Distribuție: Iarina Popescu / Yuna Dodoc / Sara Barbu (Matilda Wormwood), Călina Epuran / Daiana Teodora Păcurar (Agatha Trunchbull), Oana Șerban / Ana Maria Ivan (Jennifer Honey), Mihai Mitrea / Daniel Pascariu / Mihai Munteniță (Domnul Wormwood), Daniela Cârstea / Maria Alexievici / Laura Oana (Doamna Wormwood), Sara Cozariu / Gogu Raisa (Michael Wormwood), Andreea Iftimescu / Ioana Rufu (Doamna Phelps), Bogdan Podlovschi / Radu Ion (Iluzionistul / Entertainer), Andrei Mihalcea / Sergiu Roban (Doctorul), Victor Ion / Nicu Rusu (Rudolpho), Tiberiu Enache / Tomer Weissbuch (Serghei), Antonia Iacob / Andreea Achilov (vocea acrobatei), Alexandra Dracea / Valeria Beliman (Mama 1), Bianca Poenaru / Mădălina Dinu (Mama 2), Ioana Carmen Lică / Bianca Marinescu (Mama 3), Antonia Iacob / Andreea Achilov (Mama 4), Tiberiu Enache / Tomer Weissbuch (Tatăl 1), Gjergji Mani / Doru Ciutacu (Tatăl 2), Victor Ion / Nicu Rusu (Tatăl 3), Andrei Hâncu / Fang Shuang (Tatăl 4). Cu participarea copiilor din cadrul programului OCC "School of musical" - Copii din clasa Matildei - CĂPȘUNI / CIREȘE: Bianca Ursache / Ina Blaga (Amanda Thripp), Miriam Esther Șimșensohn / Anastasia Elena Militaru (Lavender Glottlestop), Runa Răpișcă / Alexandra Bârliba (Nigel), Alexandra Mihai / Amalia Niculiță (Eric), Diana Dancu / Raisa Pop (Alice), Renee Gottschling / Dina Stanciu (Hortensia), Nicolas Stanciu / Dan Voinea (Bruce Bogtrotter), Tudor Cărbunaru / Rebecca Li Nian (Tommy), Maria Ingrid Dragomir / Ana Burja (Tilde), Ingrid Ciocan / Andreea Rusenescu (Abigail), Sara Ciocan / Anastasia Fumureanu (Marcy), Sara Ardeleanu / Adelina Baicu (Sara), Anastasia Birleanu / Alexia Costache (Alexia), Matei Elena Ecaterina / Maria Răducanu (Asistentă / Daisie) Susanu Maya Alessia / Alexia Gorgan (Asistentă / Mila), Susanu Maya Alessia / Maria Răducanu (Leon), Voicescu Maria Teodora / Maria Cotuțiu (Tomas), Ioana Teodora Mateș / Daria Păunescu (Asistentă / Claire) Backing vocals: Victor Ion, Tiberiu Enache, Antonia Iacob, Alexandra Dracea, Bianca Poenaru, Ioana Carmen Lică, Andrei Hâncu, Sergiu Roban, Nicu Rusu, Tomer Weissbuch, Andreea Achilov, Valeria Beliman, Bianca Marinescu, Doru Ciutacu Acrobata silk: Marlena Amironesei Balerinii Operei Comice pentru Copii: Cătălin Țârcovnicu, Antonio Bisogno, Giuseppe Paolicelli, Alyn Arhire, Emily Fung, Theodora Munteanu, Consuella Crăciun, Yu Chin Liao, Maria Ștefania Babalâc, Saori Shikahama, Rintaro Nakajima, Ionuț Picincu, Marco Vicente, Hanayo Ikeda, Karen Sakata, Ana Badea, Maria Grigore, Medea Beer, Konomi Homma, Sabina Chirilă, Maria Ștefania Stanciu, Cristina Babalâc Orchestra: Petra Hriban / Mihai Ioan Vaida (flaut), Sebastian Antoneac / Bogdan Mavroean / Claudiu Minea / Cosmin Stanciu (clarinet), Sebastian Antoneac / Eugen Mamot, Cosmin Stanciu, Silviu Stanciu (saxofon), Ștefan Constantinescu / Răzvan Grigorescu / Ciprian Pop (chitară clasică, electrică), Alexandra Pascaru / Bogdan Postolache (violoncel), Daniela Georgescu / Vlad Vedeș (contrabass, chitară bass), Sergiu Bivol / Oleg Răileanu / Ionel Lazăr / Alexandru Mavrocan (trompetă), Cătălin Bucerzan / Filip Liviu (trombon), Abel Corban / Marius Groza / Monica Gemene / Alexandru Răileanu (keyboard), Paul Luculescu / Philip Goron (percuție). Data vizionării: 27 septembrie 2024.

Două spectacole, o regizoare

 Actriță a Teatrului de Animație Țăndărică, regizoare, cadru didactic la UNATC (secția păpuși-marionete), Liliana Gavrilescu ne-a propus două spectacole care au la bază două titluri extrem de cunoscute și iubite de generații întregi de copii.  Spectacolul de la Teatrul Țăndărică, Micul meu prinț,  este o adaptare liberă după Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944), iar  la UNATC, Momo, pornește de la povestea omonimă, scrisă de Michael Ende, scriitor german (1929-1995).

Mulți dintre noi avem un mic prinț, al nostru, rodul imaginației noastre, al dorinței de a avea un prieten, fie el și imaginar și care să ne însoțească copilăria. Scenariul imaginat de Liliana Gavrilescu este o adaptare liberă, cu accente contemporane (uneori, prea contemporane, departe de spiritul scriitorului francez) și are ca principali protagoniști pe bunicul Anton, pilot, cu 30 de ani de activitate, participant la diverse operațiuni, exerciții militare, misiuni și pe nepotul, Anton, ajuns la rândul lui pilot. Ca pentru fiecare dintre noi, bunicii sunt parte importantă a formării noastre ca oameni. Așa a fost și bunicul Anton pentru nepotul său, un noian de amintiri între vis și realitate, o legătură specială creată peste timp. Și, ușor pătrundem în poveste. Intrăm în casa bunicului, facem cunoștință cu câinele Cirus, oița Lala (nu cea a lui  Saint-Exupéry!), cu fetița cu pălării, etc.

Micul Anton nu are prieteni pentru că știe prea multe, vorbește prea mult, iar bunicul este prietenul lui cel mai bun.  ‘Dacă vrei să te împrietenești cu cineva trebuie să petreci timp cu acel cineva. Timpul petrecut împreună este prețios pentru fiecare.’ Avem nevoie de bunici, de dragostea lor, de căldura cu care ne înconjoară, de sfaturile lor. Acesta ar fi unul dintre mesajele pe care le propune spectacolul. Bunicul îl trimite pe micul Anton să caute comoara. Ce este ea, cum arată? Poate fi: responsabilitatea, prietenia, stelele, visele… Cine știe?

Spectacolul curge lin, cu împletirea momentelor fără cuvinte (dar, un pic cam lungi), cu apariția personajelor care defilează ca la o prezentare de modă: omul de afaceri care visează numai bani, actrița vanitoasă care are o fetiță cu pălării, directoarea de bancă. Călătoria pe care cei doi Anton o fac printre stele este ca o lecție despre munți vulcanici, deșert, are un dram de poezie (ca text și ca imagine). Dacă este găsită comoara sau nu, asta nu vă mai spun.

Scenografia este semnată de Marian Sandu, colaborator mai vechi al Teatrului Țăndărică. Un colț de casă, tufe cu plante, aștri, nori, stele, păpuși de talie mică sau medie. Păpușa Micul Prinț nu m-a fermecat deloc. Este destul de ștearsă, dar la experiența pe care o are, Liliana Gavrilescu a reușit prin mânuire și voce să creeze imaginea unui băiețel simpatic (este ajutată de Ruxandra Ștefănescu). Alături de ele mai apar: Ioan Brancu (Bunicul Anton), Cristina Țane, Mona Toncu, Ana Maria Bălescu, Florin Mititelu (toți fac mai multe roluri). În ceea ce privesc costumele, iese în evidență, costumația actriței vanitoase, un amestec de crinolină la vedere, o aripă de pasăre pe un umăr și pe cap (pentru monologul ”sunt un pescăruș”), mănuși negre. Directoarea de bancă are o poșetă în formă de pușculiță-porcușor. Foarte adecvată mi s-a părut muzica semnată de Paul Ovidiu Cosovanu.

Nu m-a cucerit deloc acest nou Mic Prinț, chiar dacă începutul părea interesant. Mă întreb cât vor înțelege copilașii de peste 4 ani despre terenuri și case de vânzare, bani, afaceri.

Momo este examenul de licență al propmoție de anul acesta de la UNATC și are la baza scenariul scris de Liliana Gaavrilescu (semnează și regia, și coregrafia). Publicat în 1973, romanul fantezie al scriitorului german ne oferă o serie de lecții de viață importante. Nu lucrurile materiale  sunt vitale, ci timpul petrecut împreună cu cei dragi, conexiunile umane autentice sunt cele mai valoroase. Trebuie să apreciem prezentul, să știm să descifrăm semnele subtile care ne pot arăta drumul drept, să nu ne grăbim, să nu pierdem timpul. Povestea de la UNATC vorbește despre toate astea în limbajul specific teatrului de animație.

Momo, “o fetiță micuță, slăbuță, cu ochii foarte mari, minunat de frumoși și la fel de negri” ajunge la periferia unui mare oraș. E primită cu bucurie de comunitate, se împrietenește repede, știe să asculte și începe să-i ajute pe oameni să-și rezolve unele probleme. Este curajoasă și va duce o luptă cu forțele malefice ale timpului, reprezentate de o entitate numită Men in Grey pentru a le reda oamenilor timpul furat. De data asta, scenariul este coerent, păstrează “litera ”poveștii de bază și aflăm despre importanța timpului, despre prietenie și puterea comunității, despre calitatea vieții, etc.

Spectacolul este unul cu păpuși la masă, de dimensiuni mici și medii. Aici, trebuie remarcată calitatea deosebită a păpușilor, concepute de Raluca Aionițoaie (premiată în cadrul Galei UNATC). Sunt multe personaje, păpuși cu articulații mobile și care deschid gura, altele compuse pe corpul actorului, siluete, mânuite și de 3 actori. măști. Sunt expresive, cu trăsături lucrate la amanunt, detalii vestimentare. Animații video (Gina Georgiana Dinu, Mirela Raicu), video mapping, lumină de cuarț, o muzică (Andrei Midișan) care potențează desfășurarea acțiunii, completează și îmbogățesc spectacolul. Am lăsat la urmă, interpretarea, mânuirea. Se vede că regizoarea și profesoara Liliana Gavrilescu a lucrat până în cele mai mici detalii cu studenții pentru că toate păpușile au expresivitate în mișcare, sunt mânuite ca la carte de către Ioana Vlădău-Babii,  Andreea Trestianu, Mara Ion, Ștefana Tărniceru, Elena Man, Vlad Dragne, Daniela Truță, Mara Stoicescu, Ruxandra Ilie. Poate, vom mai auzi de ei!

Momo este un spectacol care ar putea fi preluat de un teatru profesionist fără probleme. Este un spectacol curat de t