Actori în scenografia propriei vieți

 Despre Miruna și Radu Boruzescu nu se poate vorbi separat. Chiar dacă viața i-a despărțit, istoria îi va considera unul dintre cele mai interesante, cunoscute și longevive cupluri de scenografi români. Au lucrat în tandem decoruri (Radu) și costume (Miruna) la un număr mare de spectacole de teatru, operă, filme, atât în Romania, cât și în străinătate (în special în Franța, unde s-au stabilit după 1973, dar și în alte țări din Europa, SUA, Australia). Lista regizorilor de teatru și film  cu care au colaborat este lungă, printre ei aflându-se: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig,  Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Iulian Mihu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, etc. Departamentul de cercetare al UNATC a avut inițiativa de a realiza o monografie artistică dedicată celor doi, având ca principal țel recuperarea și valorificarea creației artistice a soților Boruzescu. Rezultatul? Albumul: Mirabor. Radu și Miruna Boruzescu-o monografie artistică, concepută de Radu Boruzescu, Iulia Gherghescu, Anca Ioniță.

Punctul de pornire a fost bogata arhivă personală a lui Radu Boruzescu care a strâns mărturii a peste 5 decenii de activitate și care, cu generozitatea unui mare artist a pus-o la dispoziția cercetătorilor UNATC.  O muncă migăloasă care a presupus și găsirea altor surse de informare, pe lângă cele oferite (fotografii, schițe de décor și costume, machete, cronici), cum ar fi: interviuri, articole, materiale video, etc. Au urmat ore și ore, zile și săptămâni de organizare, aranjare, clasificare a materialelor, de noi interviuri cu colaboratori ai soților Boruzescu. Astfel, a apărut una dintre cele mai ample și bogate, documentate monografii dedicată unor creatori români.

Albumul “include imagini spectaculoase din arhive personale, din ateliere și din spectacolele lor cult, fragmente din interviuri cu colaboratori și prieteni ai cuplului Boruzescu (celebrul regizor Robert Carsen, Helmut Stürmer, Alison Walker sau Sue Lecash), texte personale semnate de Radu B. despre procesul creativ, despre gânduri, renunțări, relații profesionale, descoperiri, influențe artistice, curaj, revolte și reziliență, evoluție, despre școală și provocările vieții – tot ce definește cu adevărat scenografia, dincolo de ce vedem pe scenă.  Toate acestea sunt puse în valoare de un design grafic realizat de Dan Hayon, artist vizual și fotograf remarcabil, dar și prieten apropiat al cuplului Boruzescu încă din perioada studenției.”.  ne anunță Iulia Gherghescu.

 

Cartea este structurată în două capitole mari. Primul capitol, intitulat “Începuturi”, este o confesiune, un remember semnat de însuși Radu Boruzescu. “Am să încerc să scormonesc începuturile noastre”. Trei au fost evenimentele care l-au determinat pe viitorul scenograf să se îndrepte spre teatru: redeschiderea Teatrului Dramatic din Galați, venirea echipei care filma Valurile Dunării și care a readus la viață orașul și pregătirea pentru admiterea la Arte Plastice cu  pictoriță Dorothea (Lola) Schmierer Roth. Apoi, vorbește despre anii de școală, despre întâlnirea și căsătoria cu Miruna, despre începuturile lor artistice, despre filmele făcute( figurație sau roluri principale). Deschid o paranteză personală. Oare, își poate imagina cineva un alt Felix decât cel interpretat de Radu Boruzescu? Doi ochi mari albaștri ca seninul cerului, o față angelică, mișcări ce dovedeau o mare timiditate. “Am primit rolul, deși nu aveam nicio veleitate de actor. Probabil că regizorului i s-a părut că neîndemânarea și lipsa noțiunilor de actorie sunt foarte potrivite pentru caracterul personajului meu”. Este trecută în revistă mare parte din viața profesională și personală, sunt amintite spectacole, filme, enumerați regizorii, profesorii de la Academia de artă care le-au marcat cariera celor doi.

Capitolul al doilea se deschide cu un eseu semnat de Iulia Gherghescu despre stilul și estetica cuplului Boruzescu. “Pentru acești artiști, scenografia nu se rezumă la o simplă activitate profesională, ci este o trăire profundă și o experiență personal în sine”. Sunt amintite spectacole antologice din Romania sau de pe mapamond, este definit stilul celor doi, în zona experimentelor cu diferite materiale și tehnici noi de realizare a decorurilor și costumelor, “tratarea suprafețelor și materialelor, realizarea de colaje și texturi; în zona inovațiilor scenice ( utilizarea mecanismlor scenice, decoruri gonflabile, efecte optice și video proiecții, măști, accesorii) sau în zona elementelor recurente (structuri de tip caruselul, de tip tribună, oglinzi și ecrane) care au fost reinterpretate și reconstruite după nevoile spectacolului”

Anca Ioniță continuă cu un articol despre „Mecanismul ca mizanscenă”, făcând referire la relația regizor -scenograf, unde începe misiunea unuia și unde se termină. “Soluțiile scenografice propuse de Boruzescu pornesc întotdeauna de la o viziune cu potențial de a se materializa fizic într-un dispozitiv scenic, cum îl numește scenograful, n jurul căruia se articuleaza întreaga realitate a piesei”. Soluțiile pot fi visate, dar trebuie și realizate. Tot, Anca Ioniță scrie despre „Filmul și video ca expresie scenică”, oferind o amplă panoramă a creației soților Boruzescu, prin încercarea lor de a crea lumi ireale, materializate scenic. “Sisteme optice inventate de Radu Boruzescu pentru scenă combinau tehnici de proiecție cu cele mai  noi materiale de pe piață, la acel moment.  Din perspectiva istorică a scenografiei, spectacolele la care au lucrat în perioada 1970-1990 “sunt considerate azi puncte de referință în utilizarea proiecților de film și video în spațiul spectacular”.

Amplul capitol dedicat soluțiilor scenografice continuă cu o analiză făcută de Iulia Gherghescu despre “Materiale noi și invenția scenografică”, punând accent pe realizările experimentale, pe potențialul expresiv al unor materiale noi, pe folosirea unor suprafețe transparente. Aceiași autoare scrie “Despre costum” în creaația Mirunei Boruzescu. Aceasta avea o anumită filozofie a însemnătății costumului în economia unui spectacol, a înțeles perfect relația intima dintre actor și costum. “Unul dintre semnele distinctive ale stilului său este angajamentul față de autenticitatea personajului și imersiunea actorului”. Ea nu făcea costume “corect “, ci intervenea, interpreta, transforma.”Radu și Miruna Boruzescu au reușit să creeze pe scenă compoziții scenografice vii, animate de o expresivitate bogată, ce se contopesc într-un echilibru armonios.” Se continuă cu o prezentare a costumelor de teatru, film, operă, toate  cu descrieri amanunțite.

“Revizitări, reinterpretări și reutilizarea materialelor în décor și costum”, capitol scris de Iulia Gherghescu, prezintă o serie de spectacole de operă și circ, una dintre “obsesiile” lui Radu Boruzescu. Articolul despre “Spectacole-site specific” (Anca Ioniță) abordează problema folosirii de către Radu Boruzescu a unor spații neconvenționale (décor natural, sate, castele, ruine,etc), a legăturii dintre muzică și spațiul spectacular.

Capitolul de final este scris de Radu Boruzescu și poartă titlul “Dincolo de scenă”. Este vorba despre altfel de”spectacole”(prezentări de modă, proiecte Disney).

Materialul ilustrativ, desenele, schițele, fotografiile de arhivă însoțesc textele, fiind mărturii ale unei vieți profesionale și personale de excepție, al unui trai comun început pe băncile facultății și terminat după peste 50 de ani. Albumul este o mare reușită, rezultatul unei munci titanice de echipă, un omagiu adus artei, a evocării unor oameni dedicați, dar și al unei povești de iubire care a învins timpul.

 

Mirabor. Miruna și Rdu Boruzescu. O monografie artistică de Radu Boruzescu, Iulia Gherghescu, Anca Ioniță. București, UN

Leul de la Țăndărică

 Breaking news: un leu a scăpat din jungla africană și a ajuns la… Teatrul Țăndărică. Fiind mic nu e tare fioros și e pus pe șotii.

Cred că nu există copil care să nu fi auzit/ văzut povestea Regelui Leu. În 1994, studiourile Walt Disney au dat lovitura cu povestea puiului de leu, Simba, care  pleacă după moartea tatălui său prin lume și trece prin tot felul de încercări până se decide să se întoarcă acasă și să-și revendice regatul. Filmul, cu încasări de multe sute de milioane de dolari (printre cele mai mari din istoria cinematografului), cu două premii Oscar (unul pentru coloana sonoră), un Golden Globe (și multe altele), cu o muzică lui Elton John, a devenit un clasic. Între timp, a mai apărut o versiune în 2019 și un  muzical de mare succes.

Teatrul Țăndărică a inclus în repertoriul său Regele Leu, într-o versiune semnată regizoral de Andrei și Andreea Grosu, “debutanți” în teatrul de animație. Două lucruri mi-au reținut atenția. Primul este legat de scenariu. Sabrina Iașchevici și Ionuț Vișan au scris un text coerent, plin de umor, pe înțelesul celor mici, fără atât de uzitatele aluzii contemporane pentru părinți sau bunici. Povestea curge lin, vorbindu-ne despre curaj, responsabilitate, cursul firesc al vieții, despre cum trebuie să înfruntăm trecutul, despre importanța familiei, despre prietenie, despre iertare, dar și despre răzbunare. Mesajul principal ar fi acela că fiecare dintre noi avem un loc bine definit pe lume, că ne naștem cu un scop, că orice obstacol apărut în cale poate fi depășit dacă avem curaj. Personajele sunt cele cunoscute: Simba, puiul de leu, aflat în plin proces de maturizare și care “abia așteaptă să fie rege”; Mufasa, tatăl său, prototipul liderului înțelept; Scar, unchiul asasin, avid de putere; Nala, prietena din copilărie a lui Simba, viitoare lui soție; Timon și Pumbaa, un măgar și un porcușor, prieteni de nădejde pe drumul exilului; Rafiki, o maimuță, un fel de sfetnic al lui Simba. Toți sunt protagoniștii unei povești pline de emoție, de simplitate.

Al doilea fapt de remarcat este că spectacolul are în prim plan păpușa, indiferent de felul de mânuire, nefiind folosită doar ca accesoriu sau pretext. Un decor simplu, dar funcțional (practicabile care servesc ca masa de mânuire și sugerează savana africană, drumul pe care îl parcurge Simba, etc.), conceput de Vladimir Turturică, păpuși (construcție Daniel Tonu) de diverse dimensiuni, combinație de marionetă cu fire scurte și gabit, expresive. Se cântă (nu în exces!), Mihai Dobre compunând linii melodice cantabile, cu momente ce se rețin.  Întreaga distribuție (Mona Toncu, Cristina Țane, Simina Constantin, Ioana Chelaru-Popovici, Mihai Dumitrescu, Florin Mititelu- cu o mențiune specială pentru interpretarea celor  două personaje, George Simian) este un tot unitar, fiecare dintre interpreți mânuind, dansând, cântând, jucând cu vădită bucurie.

Regele Leu, pus în scenă de Andrei și Andreea Grosu, este o opțiune repertorială de succes, are o viziune regizorală coerentă, cu un text cursiv și care respectă particularitățile teatrului de animație.

Teatrul de animație Țăndărică- Regele Leu. Regia: Andrei și Andreea Grosu. Dramatizare: Sabrina Iașchevici și Ionuț Vișan. Scenografie: Vladimir Turturică. Construcție păpuși: Daniel Tonu. Muzică originală: Mihai Dobre. Distribuție: Mona Toncu, Cristina Țane, Simina Constantin, Ioana Chelaru-Popovici, Mihai Dumitrescu, Florin Mititelu, George Simi

Long Live Rock’N’Roll!

O superbă duminică de iunie, matineu la Opera Comică pentru Copii. Penultimul spectacol al stagiunii cu School of Rock. Sală plină ochi cu părinți, bunici și copii de vârste mici și mijlocii, chiar și adolescenți. Mulți dintre spectatori, la fel ca și mine, iubitori de rock. Pentru ceilalți, spectacolul poate fi un început de a căuta sau cere informații despre Led Zeppelin, Mick Jagger și The Rolling Stones, Freddy Mercury, Aerosmith, etc, despre ce a însemnat rock-ul pentru istoria muzicii, de a asculta cântece devenite hituri.

          Mai întâi, a fost filmul. În 2003, regizat de Richard Linklater pe un scenariu original scris de Mike White și cu muzica compusă de Craig Wedren, School of Rock s-a bucurat de succes. Apoi, Andrew Lloyd Webber, celebrul compozitor englez (1948), autor al unor cunoscute și de succes musicaluri, precum Cats, Jesus Christ Superstar, Evita,  a  împrumutat unele linii melodice din film, creând un musical care se vrea un omagiu adus acestui gen muzical și care este o sărbătoare, o călătorie, dar și o lecție despre prietenie, libertate, despre revoltă, despre cum ar trebui, ca părinți, să vorbim deschis cu copiii noștri, să ne facem timp să îi ascultăm, nu doar să ne impunem un punct de vedere. Mai este vorba despre pasiunea pentru rock’n’roll pe care o stârnește unor elevi tocilari,  un cântăreț/chitarist rebel, nimerit la un colegiu foarte strict. Muzica ca pasiune, ca mijloc de educație, ca lecție de viață. “School of Rock este o sărbătoare a forței muzicii, a capacității ei de a ne da putere”, spunea Andrew Lloyd Webber. Printre rânduri, mai vorbim despre frustrarea unui om care se simte marginalizat, dar câștigă pentru că are curajul să abordeze problemele educației altfel decât în mod tradițional, fără rigiditate, fără legi draconice. O școală altfel!

          La Opera Comică pentru Copii, School of Rock este o nouă superproducție, regizată de Emil Pantelimon (același care a semnat și regia spectacolului Matilda, recent premiat de UNITER, la categoria Cel mai bun spectacol pentru teatrul de animație /copii). Trei ore de spectacol, 40 de artiști pe scenă, la care se adaugă formația (chitară, chitară bass, keyboard, percuție) care cântă live, coregrafia Cezarei Blioju), decorurile lui Vladimir Turturică, luminile, proiecțiile, ritmul de joc, volumul mare de muncă, talentul și dedicarea copiilor, energia interpreților adulți, cântecele însoțite de aplauzele publicului, participarea spectatorilor, toate astea adunate duc la un spectacol aproape fără cusur.  

School of Rock este un spectacol lecție despre cum putem elimina filtrele și șabloanele pe care societatea ni le impune zi de zi. Este despre educația de acasă și cea de la școală, despre spargerea unor bariere de comunicare, dar mai ales  despre vocea copilului, care nu se poate face auzită în fața adultului”, a declarat regizorul Emil Pantelimon.    

Scenograful Vladimir Turturică s-a folosit din plin de  dotările scenice (turnanta, care “învârte” decorul, trapa care ”înghite” sau aduce la suprafață camera în care locuiește Dewey, chitaristul rebel). A introdus ca element central o pasarelă pe mijlocul sălii, care permite apropierea dintre interpreți și public, ca la un adevărat concert rock. Luminile sunt, în unele momente, ca un personaj, amintind de concertele marilor trupe rock, eclerajul nu este încărcat excesiv.

Un alt fapt interesant este că dirijorul, Alexandru Ilie, nu este în fosă, ci comunică cu trupa prin intermediul unor ecrane situate în diverse puncte ale sălii. Tot la capitolul realizare regizorală și interpretativă ar trebui amintit momentul de perfectă potrivire între mânuirea instrumentelor de către copii și instrumentiștii din fosă.

În cee ace privește interpretarea, nu pot să nu-i amintesc, în primul rând, pe copiii din distribuție. Au o poftă de joc debordantă, cântă, dansează, spun replicile cu mare ușurință și talent. Se vede că s-a muncit mult, dar implicarea lor este remarcabilă, iar bucuria cu care joacă și se joacă este contagioasă. Optsprezece voci remarcabile (Ina Blaga, Niculiță Amalia, Damian Ștefan Trâmbaciu, Tudor Soare, Gheorghe Victor, Odorog Sara, Redeleanu Ingrid, Gorgan Alexia, Mihăilă Anastasia, Tudor Cărbunaru, Răpișcă Runa, Rebecca Nicolae, Sara Hristescu, Rebecca Rogin, Ana Burja, Maruca Iliuță Anastasia Zmău, Anastasia Onescu) pe care le-am trecut în ordinea din program, încredințată că de unii dintre ei vom mai auzi.

În ziua reprezentației, rolul lui Dewey a fost jucat de Vlad Nicolici. Actor, chitarist, trainer în atelierele de muizcă pentru copii, Vlad Nicolici a creat un persoanj plin de carismă, de o energie atât de molipsitoare încât ne-a antrenat și pe noi, unii chiar dansând în scaune și bătând din palme pe ritm. Din punctul meu de vedere, Vlad Nicolici a îmbinat cele două componente ale personalității sale, echilibrând balanța, ducându-și partitura impecabil, dar și dovedind și o tehnică actoricească bine pusă la punct.

Foarte bună soprana Mădălina Dinu, în rolul lui Rosalie, stricta directoare a colegiului, posesoarea unei voci de o mare claritate, Andrei Mihalcea, în rolul lui Ned, prietenul lui Dewey, pe alocuri, are tendința de a încărca personajul pentru a-i da mai multă greutate. Al patrulea rol principal este Patty, iubita lui Ned, interpretată de Sidonia Doica, cu nerv. Pe scenă mai apare un grup de interpreți care întruchipează profesorii colegiului, dar și pe părinții elevilor și formația No Vacancy, din care a fost dat afară Dewey și care este la concurență cu formația copiilor în cadrul concursului care le-ar putea aduce consacrarea.

“I’m in the band” pe viață, mi-am spus la sfârșitul unui spectacol plin de energie, antrenant, cu momente foarte bune, cu niște copiii talentați, pasionați, o trupă de actori/cântăreți care au umplut scena, ne-au luat de mână și ne-au arătat puterea unui gen muzical care a însemnat, în primul rând, libertatea de a se exprima, de a crea, de a cânta, de a se bucura, de a iubi, de a contesta, de a se revolta.

 

Opera Comică pentru copii- School of Rock de Andrew Lloyd Webber. Text: Julian Fellowes. Versuri: Glenn Slater. Regia: Emil Pantelimon. Conducere muzicală: Alexandru Ilie. Scenografie: Vladimir Turturică. Coregrafie: Cezara Blioju. Lighting designer: Alin Popa. Conducere muzicală copii: Teodora Jaworski.  Asistent regie: Irina Furdui. Asistent coregrafie: Sabina Chirilă. Pregătire muzicală instrumentiști-copii: Adrian Tetrade , Vlad Verdeș. Traducere şi adaptare: Alina Gânj. Distribuția: Vlad Nicolici, Mădălina Dinu, Andrei Mihalcea, Sidonia Doica Laura Gabriela Oana; Copiii: Ina Blaga, Niculiță Amalia, Damian Ștefan Trâmbaciu, Soare Chiriță, Victor, Odorog Sara Andreea, redeleanu Ingrid, Gorgan Alexia, Mihăilă Anastasia-Maria, Tudor Cărbunaru, Răpișcă Runa, Rebecca Nicolae, Sara Hristescu, Rebecca RoginAna Burja,Măruca Iliuță, Anastasia Zmău, Anastasia Onescu; Adulți: Mihai Munteniță,Sergiu Roban, Fang Shuang, Ana Stamate, Nicu Rusu, Raluca Oprea, Tiberiu Enache, Teodora Mareș, Mihai Toma, Maria Răducanu, Cristina Babalâc, Maria Stanciu Mihai Pricope,Maya Susanu, Diana Năstase; Trupa No Vacancy: Mihai Mitițescu, Nae Șovăială, Daniel Pascariu, Radu Ion. Band: Marian Căpățână, Ciprian Pop, Șerban Constantinescu, Vlad Verdeș, Andreea Archip, Marius Groza, Adrian Tetrade. Data vizionării: 15 iunie 2024.

  

Fluturi, fluturi...albastri

 

Între multele specii de fluturi care există în țara noastră, este și una de fluturi albaștri. Pariez că nu prea știți unde se află. Vă spun eu! În județul Cluj, este o microregiune (formată din 12 comune), Ținutul Fluturelui Albastru, la 30 km de Cluj-Napoca, la Bonțida Răscruci. Adică, acolo unde sunt și Castelul Bánffy, ruinele Cetății Dăbâca, platoul monumentului Răscoalei de la Bobâlna sau prin ”delta” creată de stufărișurile de lângă satul Sic. Este singurul loc din Europa, descoperit cu mai bine de 30 de ani în urmă. “Albăstrelul argintiu al furnicilor, albăstrelul cio­­colatiu al furnicilor, albăstrelul mare al Cim­bri­șorului și albăstrelul comun de gențiană, aces­tea sunt cele patru specii Maculinea, deosebite de fluturii albaștri comuni, ce se găsesc în număr ma­re pe lângă gospodării sau ochiuri de apă”.(Formula AS). Este singura specie de fluturi crescută de…furnici.

Bun, o să ziceți, dar ce legătură are cu teatrul? Are! Teatrul de păpuși “Puck”, care anul acesta aniversează 75 de ani de existență, împreună cu  ESUA Asociația Româno-Germană și cu sprijinul AFCN, a demarat proiectul cultural Fluturii albaștri – teatru social pentru întreaga familie, concretizat prin spectacolul nonverbal Fun Fact, la care, pentru prima data, secția română și secția maghiară au lucrat împreună, așa cum se precizează la începutul reprezentației.

Scenariul scris de Ana Cucu-Popescu, cu mici intervenții în limbile română și maghiară, povestește despre cum trăiesc laolată fluturii albaștri cu furnicile roșii, pledând pentru prietenie, comunicare, bune relații interetnice, conviețuire pașnică.

La ridicarea cortinei, suntem în pădure. În centrul scenei se află un trunchi gros de copac și asistăm la un dans/ zbor al fluturilor albaștri. Copacul servește de paravan, de scorbură/scenuță, în jurul lui desfășurându-se acțiunea. Umorul și buna dispoziție derivă din jocul actorilor, din mimica, din gesturile lor care imită zborul fluturilor, din onomatopeele fiecăruia (prepondent fiind “fâl-fâl”), din situațiile pe care le creează. Se amuză copiii, se amuză și adulții și, probabil că, multora le trece prin cap, la plecarea din sală, să se repeadă până la Bonțida să vadă fluturii albaștri.

 

 

Teatrul de păpuși Puck-Fun Fact. Regia: Delia Gavlițchi. Scenariul: Ana Cucu Popescu. Scenografie: Florin Suciu. Muzica: Domokos Előd. Coregrafie: Varga Hunor-József. Asistent regie: Vlad Chiriac. Asistentă dramaturgie: Csog Brigitt. Distribuția: Balogh Dorottya, Andreea Bolovan, Domokos Szabolcs, Robert Trifan. Data premierei: 15 octombrie 2024.

 

Remus Gabor: “(…) în teatrul de animație nu suntem limitați de forma umană”

 

Remus Alexandru Gabor este un nume deja consacrat în lumea teatrului, mai ales în scenografie. Artist plastic la Teatrul Național “Ion Luca Caragiale”, cadru didactic la Universitatea Națională de Arte București- UNArte, dar și la UNATC, curator de expoziții. Teatru, film, design, realizare costume, recuzită, sculptură păpuși, pictură de șevalet, grafică, modelaj, desen artistic și tehnic, și câte și mai câte într-un singur personaj. Un artist complet și complex, care printre atâtea îndatoriri și obligații mi-a răspuns la întrebări într-un timp record. 

Raluca Tulbure: Înainte de a intra în miezul problemei, te-aș ruga să-ți faci un portret. Cine ești, de unde vii, unde ai vrea să ajungi?

Remus Gabor: Dacă ar fi să-mi fac un autoportret a-şi începe prin a spune că sunt un om, un om tare plictisitor cu preocupări prea puțin plictisitoare. Dacă ar fi să mă întrebi în orice moment al zilei, ce fac? Răspunsul ar fi mereu același "uite, lucrez" sau "muncesc" și asta face din mine un om care nu oferă prea multă diversitate și asta cumva vine din felul în care am fost crescut. Vin dintr-un sat din Moldova, de pe lângă Bacău, numit Răcăciuni, sunt primul artist al neamului meu, ceea ce, în sine, sună a un banc promițător. Cât despre unde vreau să ajung, nu știu exact unde e acel loc, dar știu că vreau ca în acel loc munca mea să ajute cât mai multă lume spre a cunoaște și a înțelege cât se poate de mult despre universul ce ne înconjoară. 

R.T.: Ești unul dintre puținii tineri scenografi care te-ai dedicat teatrului de animație, deși lucrezi și în teatrul dramatic, în televiziune, faci filme de scurt -metraj, videoclipuri muzicale, reclame. Care crezi că este puterea teatrul de animație, în zilele noastre?

R.G.: Şi mă bucur că nu sunt singurul tânăr! Încep să văd o preocupare mai mare din partea mai multor oameni în direcția asta. Teatrul de animaţie şi-a păstrat și în zilele noastre aceleași puteri pe care le-a avut dintotdeauna, puterea de a educa un public printr-o formă de energie particulară lui, puterea de a elibera anumite presiuni sociale canalizate prin obiectele animate și, din punctul meu de vedere, mai are și puterea de a elibera creatorul de limitările și constrângerile realității, furnizând un tărâm fertil pentru o creativitate debordantă. 

R.T.: Există o prejudecată cum că teatrul de animație este doar pentru copii. Cum ar trebui combătută, dacă ea mai există?

R.G.: Da! Această prejudecată încă este de actualitate și cred că vine dintr-o lipsă de cunoaștere. Publicul și, din nefericire, și mulți creatori de teatru au uitat de unde vină această "prejudecată". Apropo de puterea educativă a teatrului de animație, ea a fost stipulată de un regim totalitarist ca o formă de a modela percepția copiilor în direcția doctrinelor și ideologiilor comuniste, tocmai prin faptul că obiectul animat -păpușa - este apropiat ca principiu de ideea de jucărie, dar aceste două lucruri sunt diferite fundamental. Dacă ne uităm oriunde în lume și, de ce nu și în istoria noastră, o să putem vedea că teatrul de animaţie este o formă de artă destinată tuturor categoriilor de public. Această prejudecată este o lamă cu două tăișuri, datorită ei avem teatrul de copii și tineret, teatrul de animaţie, teatrul de păpuși subvenţionat de stat, ceea ce în restul lumii este un lucru rar întâlnit. Acum, oare, chiar trebuie combătută această idee? Sau ar fi mai prudent să ne folosim de aspectul educativ și să educăm publicul și în sensul unui teatru de animație pentru toată lumea?  Putem să păstrăm matineele pentru publicul tânăr şi seară să oferim o paletă mai largă pentru publicul adult, dar asta ar presupune că şi conducerea teatrelor de profil să ducă o muncă grea de convingere cu autoritățile și să investească mai mult timp în marketingul acestui gen de teatru. Poate și companiile de teatru independent ar putea să ajute în sensul ăsta, ei beneficiind de mai multă libertate de exprimare. 

R.T.:  Dacă ar fi să caracterizezi starea actuală a teatrului de animație care ar fi principalele puncte?

R.G.: Cu doar o mână plină de excepții, teatrul de animație, din punctul meu de vedere, este într-o stare de limbo {incertitudine stagnantă} Mi se pare că o mare parte din creatori și producători au renunțat la dorința de a fi o forță creativă, jucăm la sigur, ne folosim de titluri consacrate, nu experimentăm prea mult, nu căutăm prea departe, în așa fel încât să nu deranjăm pe nimeni. Plecând de la o premisă de natura "capul plecat sabia nu-l taie", ajungem pe un drum pe care eu îl consider greşit, pentru că această premisă este decontextualizată. Da, "capul plecat, sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede". Eu unul sunt mândru că ceilalți  se referă la mine cu sintagma " băiatul ăla care face păpuși", în viziunea lor folosită în modul, cel mai probabil, peiorativ. Poate am avea parte de altă experiență dacă mai mulți dintre oamenii care operează în domeniu ar fi mai mândri că sunt păpuşari.

R.T.: Când te-ai decis că scenografia este visul tău?

R.G.: În același moment când am decis că voi deveni artist. Sunt un personaj activ care se plictisește repede făcând același lucru de mai multe ori, nu aș fi bun de lucrător în serie, aşa că am ales singura artă în care fiecare etapă este diferită față de cea de dinainte şi fiecare proiect vine cu provocările lui particulare care cel mai probabil nu au cum să se mai repete într-o viață de om. Aș spune mai degrabă că scenografia m-a ales pe mine, cu precădere cea specifică teatrului de animație. Omul potrivit la locul potrivit, sunt norocos din punctul ăsta de vedere.

R.T.: Din ce știu eu, nu există o secție specială dedicată acestei arte la UNATC sau la UNArte. Ar fi necesară o astfel de specializare? Ce ar trebui să știe în plus un student interesat de cum se construiește o păpușă sau un décor pentru aceasta?

R.G.: O secție de scenografie axată cu precădere pe specificul teatrului de animație nu avem și nici nu cred că e cazul să avem una. Principiile generale ale scenografiei sunt valabile în toate formele ei. Un scenograf care se hiper-specializează pe o arie nu are cum să fie un scenograf bun. În sine, această profesie necesită un practician flexibil, versatil, adaptabil. Da, teatrul de animaţie are anumite particularități, dar nimic din ce nu poate să-și asume un scenograf dedicat. Din câte îmi este cunoscut mie, atât la UNArte cât și la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, dacă un student își dorește să aprofundeze specificul scenografiei teatrului de animaţie există profesori care au experiență în domeniu și pot să îi îndrume. 

R.T.: Să faci scenografie la un spectacol de animație e mai greu decât pentru un spectacol dramatic?

R.G.: E un pic mai greu din anumite puncte de vedere, e mai ușor din altele. Nivelul de cunoștințe tehnice ar fi odată. Scenograful, în teatrul de animaţie, trebuie să gândească câte un sistem nou de mânuire pentru fiecare idee năstruşnică pe care o creează, și asta necesită niște abilități tehnice foarte bine structurate, o cunoaștere aprofundată a proprietăților materialelor de construcție. În același timp, trebuie să jongleze și concepte de regie, pentru că tot din construcția obiectelor animate derivă și asta.  Din concepție se gândește ce posibilități de mişcare poate să aibă respectivul obiect, la ce gen de plasticitate vizuală poate să ajungă în mişcare acea păpușă, marionetă sau cine mai știe ce altă formă de obiect animat. În schimb, e mai ușor pe partea creativă, fiindcă în teatrul de animație nu suntem limitați de forma umană și asta vine cu o eliberare substanțială.

R.T.: Folosirea tehnologiilor de ultimă generație poate ajuta la dezvoltarea teatrului, în general și al teatrului de animație în special?

R.G.: O, da! Activitatea mea preferată ca scenograf e să-mi fac documentarea pe noi tehnologii și materiale și cum pot fi ele folosite într-un demers scenografic. Un exemplu pentru mine ar fi imprimarea 3D. A devenit accesibilă pentru oricine, atât ca preț, cât și ca informații despre, care pot fi găsite foarte ușor, cu un ecosistem complex de programe atât pentru partea de proiectare virtuală a fișierelor pentru printare, cât și interfețe ușor de înțeles pentru oricine când vine vorba de printarea propriu-zisă. Nu mai spun de varietatea impresionantă de materiale disponibile pentru această tehnologie. Se deschide un orizont nou de experiment și testat concepte care, în ritmul la care se produc spectacole în zilele noastre, a devenit un soi de lux de care mă bucur pe deplin și am văzut că și alții ca mine.

R.T.: Fiind implicat în procesul educațional ca lector la UNArte, te-aș întreba care sunt metodele prin care încerci să-i atragi pe studenți spre teatrul de animație?

R. G.: În calitate de lector la UNArte, nu pot să zic că aplic altă metodă decât cea a exemplului propriu. Cadrul didactic universitar are o influența destul de mare asupra studentului, mai ales într-o universitate vocaţională. Dacă m-aș apuca să le manipulez percepția în direcția teatrului de animație, sunt absolut convins că aş avea success, dar nu mi se pare corect față de student. Da, dacă văd că un student are o paletă de abilități care s-ar potrivi perfect pe scenografia spectacolului de animație, îi voi recomanda asta, precum la fel de bine îi voi recomanda scenografia de film unuia care are tot ce îi trebuie pentru asta. În restul timpului, expun tuturor studenților ce are scenografia de oferit, le arăt exemple din munca proprie fără vreo jenă și, dacă se întâmplă ca unul dintre ei să își dorească mai mult, le stau la dispoziție cu mare drag.

R.T.: Cine ți-a fost mentor?

R. G.: Am avut mai mulți oameni care m-au format, dar pe domnul Cristian Pepino, fără dar și poate, l-am considerat mentorul care mi-a consolidat identitatea artistică. Până la el nici nu știam de existența acestei forme de teatru și, cu o generozitate imposibilă, mi-a oferit oportunitatea să “fur” tot ce am putut de la dânsul. Pentru asta o să îi fiu profund recunoscător cât o să trăiesc.

R.T.: Ai și un atelier de scenografie, COVEN Ground, pe care l-ai întemeiat cu colega ta de generație, Raluca Aionițoaie. Bănuiesc că nu e ușor să faci slalom printre multiplele tale obligații, cum gestionezi, totuși, timpul?

R.G.: Prost. Nu sunt un exemplu bun din punctul ăsta de vedere. Un om echilibrat și cât de cât normal are o viață profesională pe care o petrecere muncind și una personală în care își face timp pentru cine știe ce activități de recreere, pentru familie, prieteni, pentru odihnă în general. Momentan, eu sunt foarte departe de o viață personală normală și tot excedentul de timp "câștigat " în felul ăsta îl vărs în muncă, ceea ce nu este sănătos, știu. Cred că toate acestea apar, deseori, din cauza incapacității mele de a spune nu. Nu recomand cu căldură genul ăsta de comportament, dar, în schimb, munca mea mă împlinește profund și cunosc cât de importantă e pentru public și puterea de schimbare pe care o are, aşa că acele puține ore de odihnă pe care mi le permit sunt suficiente pentru a-mi menţine fluxul creator. 

R.T.: Nu mă pot abține să nu-ți pun și ție întrebarea devenită un fel de clișeu pentru invitații mei.  Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai face cu ea?

R.G.: Sincer? A-şi lungi zilele cu încă vreo 6 ore cam așa și mi-aş mai adăuga câteva brațe... vreo 4!

Uriașul și raza de soare

 

Trupa Arcadia a Teatrului “Regina Maria” din  Oradea a prezentat într-un interval scurt de timp două premiere: Uriașul egoist după Oscar Wilde și O rază de soare de Al.T. Popescu. Două titluri pentru publicuri țintă diferite, cu tematici diferite, scrise în epoci diferite.. O adaptare de Daniela Șilindean după textul lui Oscar Wilde s-a jucat la Teatrul Lucefărul din Iași, în regia lui Radu Nica, iar  Raza de soare a fost un titlu extrem de des întâlnit și sub alte titluri, pe afișele teatrelor de copii, înainte de 1989.

Să le luăm pe rând. Uriașul egoist a apărut în 1888 și face parte din volumul Prințul fericit și alte povestiri, scris de Oscar Wilde (1854-1900), poet și dramaturg irlandez. Ca și celelalte povestiri pentru copii (Prințul fericit, Mireasa de sticlă, Fantoma din Canterville, Pescarul și sufletul lui), Uriașul egoist degajă multă emoție, și abordează, într-o manieră poetică teme, precum generozitatea, prietenia, transformarea personală.  Eroul principal este un uriaș care, după ce le interzice copiilor să se joace în grădina sa, devine tot mai singur și mai nefericit. După un timp, se decide să le permită copiilor să se joace din nou, iar grădina revine la viață. Iubirea, generozitatea, altruismul pot schimba viețile noastre în bine. Singurătatea, egoismul ne duc la nefericire, la alienare. Copiii din poveste simbolizează puritatea și bucuria de a trăi, speranța. Sunt “lecțiile” predate de Oscar Wilde,  pe care le dezvoltă și spectacolul de la Oradea, regizat de Ciprian Huțanu.

În ultimul an, Ciprian Huțanu a fost atras de titluri din literatură clasică internațională (Micul Prinț la Teatrul pentru copii și tineret “Căluțul de mare”, Don Quijotte la Teatrul Arlechino, Brașov, Majordomul al Compania Synchret și al  Universității ce Arte “George Enescu”, Iași), iar Oscar Wilde i-a oferit o nouă posibilitate de a se apropia de un text cu semnificații profund umane, cu trimiteri simbolice (grădina Uriașului poate fi o metaforă pentru Grădinile Raiului, băiețelul pe care îl ajută să urce în copac ne poate duce cu gândul la un înger coborât pe pământ). Spectacolul este cu păpuși la masă semnate de scenograful Costache Gavril Șirițeanu.  Uriașul este o păpușă Bunraku, foarte expresivă, cu detalii de expresie bine conturate, iar celelalte păpuși sunt cu gabit.  Decorul  Oanei Cernea este dominat de un copac cu flori, care apar și dispar, și o casă în fundal.  Nu mai vorbim de muzica lui Cari Tibor, care, ca deobicei, este potrivită și accentuează și completează acțiunea. Actorii din distribuție (Florian Silaghi, Igor Lungu, Teodor Alexandru Chrefelean, Alexandru Pop, Armanca Serac, Consuela Egyed)  joacă, pe rând, mai multe personaje care sunt bine conturate și mânuite.

A doua premieră are la bază un text semnat de Al. T. Popescu, cunoscut scriitor pentru copii, extrem de jucat înainte de revoluție. Magazinul cu jucării, O rază de soare, Ariciul albastru, Strop de Rouă brotăcelul, Omulețul de puf, Leopardul de argint sunt doar câteva din titlurile mai cunoscute. O rază de soare este un text sensibil care vorbește despre felul în care iubirea poate transforma caractere, poate aduce un strop de fericire, chiar și în momente dificile. Un alt mesaj este acela că speranța, nu numai că moare ultima, dar aduce cu ea și un optimism dătător de viață. “Înarmați” cu speranță, cu optimism, ajutați de cei dragi, putem învinge orice obstacol, putem găsi lumina de la capătul tunelului. Spectacolul regizat de Toma Hogea vorbește cu delicatețe despre empatie, despre solidaritate, dar și despre "tema prieteniei secondată de tema sacrificiului" și a fost gândit ca un omagiu adus regretatei regizoare Maria Mierluț, ani de zile membră a trupei orădene.

Într-un pod mare, rece, plin de tot felul de lucruri vechi și desperechiate (pendulă fără ceas, lăzi, cutii diverse, pian, gramofon, patefon, servantă, o umbrelă, măsuță, ceas deșteptător) întâlnesc o balerină de porțelan cu un picior rupt și un șoricel cenușiu. Scenografa Oana Cernea a dat o mare atenție amănuntelor, iar personajele sunt fie marionete, fie păpuși cu gabit. Din joacă-n joacă se leagă o prietenie solidă, sinceră. Pentru a o înveseli pe Piff, Muf roade o bucată de fereastră pentru a lăsa o rază de soare să intre în pod. Apoi, găsește o soluție pentru a o ajuta pe micuța balerină să își poată îndeplini visul de a dansa. Textul este completat de cântecele vesele, ritmate (muzica Cari Tibor, versuri Toma Hogea). Apariția unui motan întrerupe dansul recunoștiinței, iar finalul… finalul nu îl voi desconspira, dar poate fi ușor de ghicit. “Prietenia e polenul de pe floare" ni se spune pe note și cu toții, cu mic cu mare, ieșim fredonând referenul. Cei trei actori (Florian Silaghi, Consuela Egyed și Igor Lungu), fac și desfac acțiunea, dau viață unor personaje simpatice, transmițând mesajul poetic al unei poveștii simple și tandre.

Două premiere, doi regizori, două texte, două viziuni la Oradea, unde trupa mică-mică, din cadrul Teatrului “Regina Maria” face spectacole diversificate. din punct de vedere al mânuirii.

 

Laurențiu Budău: “… această profesie este o lecție nesfârșită de umilință și dăruire”

  

Nu s-a visat actor din fragedă pruncie, dar a devenit actor păpușar. Apoi, a făcut un pas către regie și, de aici până la a scrie piese de teatru nu a fost decât un al doilea pas. Poate nu în ordinea asta. Să stai de vorbă cu Laurențiu Budău, chiar și de la distanță, a fost extrem de plăcut. Plin de umor, pus pe șagă, s-a antrenat în jocul întrebare-răspuns, descoperind astfel, o persoană îndrăgostită iremediabil de meseria sa.

Raluca Tulbure: Ești actor al Teatrului Municipal “Bacovia”, secția animație, de peste 34 de ani, regizor, dramaturg.  Te-aș ruga să-mi spui care este povestea ta de dragoste cu teatrul.                                                                                                  

Laurențiu Budău: O, asta e o nebunie totală și nu seamănă deloc cu cele consacrate ale majorității actorilor care, încă de la vârste fragede, dădeau pe spate rudele și cunoscuții cu talentul care le ieșea prin pamperși și făceau să lăcrimeze vitele sterpe de pe islazul comunal. Nu, nimic din toate aceste prevestiri aureolate. Adevărul e că, până la terminarea liceului, n-am recitat decât o singură poezea (și aia în clasa întâi, la Serbarea Abecedarului, de fapt, o strofă despre litera F) cu care m-am făcut total de râs-plâns. În rest, nu-mi plăcea teatrul de nicio culoare, iar când era vorba despre teatrul de televiziune părăseam iute incinta, că, pe atunci, nu exista posibilitatea să schimbi canalele ca acum, că nu funcționa decât un singur post și un singur ”actor principal”. Teatrul radiofonic îl mai înghițeam eu cumva-cumva printre noduri, dar n-aș avea curajul să afirm că mă dădeam tocmai în bărci după el. Printr-a șasea am început să bâjbâi că ”atunci când voi fi mare” o să mă fac actor, musai de cinema, iar printr-a șaptea am completat formula cu ”actor de cinema și regizor”. Nu știu de unde veneau nazurile astea teribile în necoapta căpățâna mea de plod, căci în familia noastră nu fuseseră pân-atunci decât mândri răzeși, țărani cooperatori obedienți ce prășeau și culegeau porumbul, fasolea și varza, și simpli muncitori care băteau toată ziulica cu voioșie cuie strâmbe în scânduri drepte ori dădeau sictiriți cu bidineaua în răspărul hectarelor de tablă ruginită. Chiar și cartierul din orașul dunărean în care locuiam era unul rău famat și nu prea dispus jindului după astfel de cariere meteorice care depășeau bunul-simț. Mai toți colegii mei din clasă voiau să se facă vânzători de alimentară sau de aprozar, iar aiurelile mele despre luminosul viitor îi amuzau teribil, de altfel ca și pe bieții profesori. Cert este că-mi intrase în tărtăcuță că musai ăsta o să-mi fie destinul și vrând-nevrând o să-și facă instantaneu mendrele cu existența mea, ca și cum ar fi o lovitură zdravănă de rangă în cap care te rezolvă total, așa că n-am depus nici măcar cel mai mic efort ca să pun, cât de cât, câte o cărămidă la împlinirea acestui măreț deziderat. Cu aceeași inconștiență crasă am plecat la București în ”86, la terminarea liceului, să dau examen de admitere la IATC, cu toate că nu mă pregătisem cu absolut nimic, nici măcar cu teribilul dosar de înscriere care în componența sa era un examen, de multe ori, insurmontabil... În sinea mea eram ferm convins că membrii comisiei de admitere, doar văzându-mi aureola de care mă credeam etern înconjurat, îmi vor fi adresat nesfârșite ploconeli și poftiri rugăcioase ca să mă declar deja primul admis la secția de actorie. Noroc că, atunci când am intrat în curtea institutului cu pricina și am văzut puzderia de mii de concurenți fițoși veniți să se înscrie, mi-a căzut subit pâcla de pe ochi și am făcut cale întoarsă acasă, cu coada între picioare. M-am angajat resemnat pe unul dintre șantierele patriei, urmând să continui tradiția muncitorească a familiei și să mă joc toată viața cu electricitatea în trei faze. În curând, am plecat în armată la o unitate de tunuri antitanc. M-am căsătorit, am ajuns tătic, mi-am schimbat locul de muncă, de data asta la o hidrocentrală aflată în construcție în Vrancea. Am crezut că mă lecuisem total, dar nu, chinurile mele de glorie eternă nu se sfârșiseră încă...

R.T.: Cum ai ajuns student la Institutul de stat al artelor din Chișinău, secția teatru de păpuși?

L.B.: După faza cu hidrocentrala, la începutul anului 1990, am găsit un anunț în ziarul local al Bacăului despre un post de electrician-scenă vacant la Teatrul de Animație alias Teatrul Licurici. Pe atunci nu știam, dar era doar un anunț pus la hoha de directorul de atunci al teatrului, cu rol de sperietoare pentru iluministul instituției, care o luase razna și nu mai răspundea la comenzi. Ar mai fi nevoie de încă zece pagini ca să povestesc cum am reușit să fiu angajat, dar rezum. Cert e că vara acelui an m-a prins cu acte în regulă la teatrul de păpuși, cu toate că timp de aproape doi ani, în afara faptului că am schimbat două becuri arse și un întrerupător defect, activitatea mea în domeniul tehnic era ca și inexistentă. În schimb, speriat de o iminentă concediere, m-am implicat voluntar în tot ceea ce însemna scena, începând cu măturatul și spălatul acesteia (vă jur, e o întreagă știință), montarea cabinetului negru și decorului, mici înlocuiri în spectacolele existente, mici activități de secretariat-literar, precum și ajutoare la mânuire. Urmăream cu nesaț toate spectacolele aflate în repertoriu, dar mai ales pe maeștri păpușilor la paravan (Corneliu Dobrescu, Coca Solomon, Jorj Munteanu), pentru că, pe atunci, păpușile de tip wayang și cele bi-ba-bo erau în gloria lor maximă. Cert este că pe lângă toate aceste activități, timp de un an, cu toate că nu eram încadrat ca actor-mânuitor pe schemă, am jucat și în trei premiere roluri destul de substanțiale...În 1991, a apărut pe neașteptate, la Bacău, Victor Ștefaniuc, care căuta tineri dispuși să studieze în Republica Moldova tainele păpușeriei. Motivația lui era una foarte simplă, tristă și emoționantă. Scopul urmărit era acela ca, în contact zilnic cu studenții români, studenții păpușari basarabeni să-și îmbunătățească și să-și perfecționeze exprimarea în limba română. Lucru care s-a și întâmplat pe parcursul celor patru ani de studii petrecuți acolo. De la Bacău, am plecat să susținem examenele de admitere la Institutul de Arte de la Chișinău, doi băieți și două fete, iar de la Constanța, un băiat. Inițial grupa era compusă din 20 de studenți, 15 basarabeni și 5 români, dar datorită faptului că primii doi ani de studii erau eliminatorii, am rămas în final, la absolvire, doar 12. După umila mea știință, a fost un experiment notabil care și-a atins ținta, fiind prima și ultima dată când un grup de tineri din România (1991-1995) au studiat la respectiva instituție.

R.T.: Care au fost regulile de bază pe care ți le-ai însușit de la profesorii tăi, Victor Ștefaniuc și Veniamin Apostol, personalități artistice cunoscute dincolo de Prut?

L.B.: Victor Ștefaniuc – ”Teatrul de păpuși nu este o joacă, este o știință multiplicată de creativitate. În teatrul de păpuși trebuie să guverneze PĂPUȘA.” Veniamin Apostol – ”Regia de teatru este drumul parcurs din punctul A în punctul B.”

R.T.: Actor și regizor. Cum se împacă cele două activități? Încerci să fii regizor când joci? Când regizezi te gândești și la postura de actor?

L.B.: Bună întrebare. Orice actor este, vrând-nevrând, regizorul propriului rol, dacă mai este și regizorul spectacolului în care și joacă, asta e cu totul altă poveste. Nimeni din lumea asta n-a reușit, în spectacolele regizate în care este și interpret, să se detașeze total. Deh, nu putem să fim cu toții Sergiu Nicolaescu... Ha-ha! Acum sunt actor, acum sunt regizor. E o întreagă rupere de creier care are ceva în comun cu paradoxul măgarului lui Buridan, fiind soră bună cu schizofrenia. Personal, nu recomand această situație deși, fortuit de împrejurări, am experimentat-o de nenumărate ori.

R.T.: Bănuiesc că ai fost de mai multe ori in situația de dramaturg, actor și regizor? Dacă memoria nu mă înșală, eu am văzut  Serenadă pentru Cervantes, pentru adulți și, la copii ceva, dar pe moment nu-mi amintesc.

L.B.: Țin să amintesc și de spectacolul Ivan Turbincă, care în 2003 a luat premiul I la Festivalul recitalurilor păpușărești de la Botoșani și care s-a bucurat în Teatrul azi de o frumoasă cronică din partea ta. Dar "revenons à nos moutons", când te afli în cele trei situații, lucrurile se complică și mai mult și problema trebuie gestionată cu multă prudență. Din toată afacerea, iese cel mai mult în câștig dramaturgul și asta nu cred că e un lucru rău, deoarece scriitura are cele mai multe șanse să reziste probei nemiloase a timpului.

R.T.: Cum este să joci pentru copii? Ai nevoie de calități în plus? Ce le-ai spune tinerilor care vor să fie păpușari?

L.B.: Am văzut o sumedenie de actori de dramă atât de stresați când trebuiau să joace în spectacolele pentru copii, multora dintre ei părându-le înjositor acest lucru... În orice caz, nu trebuie subestimată puterea de înțelegere a vârstelor mici. Abordarea spectatorilor trebuie făcută cu delicatețe, evitându-se pe cât posibil expunerea unor aspecte extreme ale vieții. Nu trebuie abuzat nici de puterea de rezistență a copiilor, find preferate spectacolele care să dureze cât o oră de curs. Marea majoritate a tinerilor din ziua de azi se fac păpușari de nevoie, fiind respinși de actoria de dramă și caută să se folosească de toate tertipurile posibile pentru a ajunge acolo unde jinduiesc cu adevărat. Dacă totuși există tineri care, de bunăvoie și în cunoștință de cauză, vor să devină păpușari, țin să le amintesc că această profesie nu este despre faimă, vizibilitate sau bani ci o lecție nesfârșită de umilință și dăruire.

R.T.: Ai lucrat în multe teatre din țară, (de stat sau independente), ai și o pagină de Facebook, intitulată Ordinul păpușarilor, cum ai caracteriza starea actuală a teatrului de animație?

L.B.: În mod organic, teatrul de animație din România, ca și cel de pretutindeni, are suișurile și decăderile sale. Unele erau teatrele de top acum 30 de ani în urmă și altele sunt acum. S-a volatilizat arta marionetei. Dispar clădirile în care au funcționat teatrele de păpuși, iar trupele sunt îngrămădite cu forcepsul în teatrele dramatice. Coabitarea este, în majoritatea cazurilor, dureroasă și conflictuală. Regizorii credibili îi poți număra pe degetele de la o mână, cu scenografii stăm ceva mai bine, în schimb există o criză majoră a făuritorilor de păpuși. Ce poate face un violonist fără vioară? Să explice muzica?! La capitolul texte originale pentru teatrul de păpuși, procentul se apropie de zero. Ne place să montăm la nesfârșit Scufița Roșie și Capra cu trei iezi, uitând că mai există sute de mii de povești cu mult mai interesante. Ne dispar maeștrii și sunt înlocuiți cu ”ceva de genu”... Facem o droaie de festivaluri în care iar apărem cu iapa sură și zicem că e cal pur-sânge arab.

R.T.: Ai și o bogată activitate de dramaturg:60 de piese originale atât pentru teatrele de copii, cât și pentru cele dramatice, publicate în volume colective, reviste literare. De ce crezi că literatura dramatică pentru copii este ocolită de scriitori?

L.B.: Dacă aș fi fost pus să aleg cine să devin, Shakespeare sau Carlo Collodi, aș fi preferat să fiu cel din urmă. Ca să fii recunoscut în dramaturgie, ai nevoie de talent, ca să fii recunoscut în literatura adresată copiilor, e nevoie de ceva geniu. Și o spun cu mâna pe inimă. Să scrii pentru copii e foarte dificil, de asta nu se aruncă prea mulți, pentru că nu prea reușesc să o scoată la capăt.

R.T.: Dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?

L.B.: Aș clădi cel mai modern teatru de păpuși din lume, în Bacău, dar sunt profund conștient că, în această viață, lucrurile minunate se fac prin oameni și pentru oameni. Trebuie să existe doar voință.

R.T.: Exită o întrebare pe care nu ți-am pus-o dar ai avea un răspuns de dat, dacă ți-aș adresa-o?

L.B.: Mi-am amintit de o celebră replică a unei necelebre contabile de teatru. ”Ce liniște ar fi în teatru, dacă n-ar exista actorii.” Chiar așa! Eu cred că există destin și te lovește ca o lovitură zdravănă de rangă drept în moalele capului, când te aștepți cel mai puțin, și trebuie să-l urmezi exact ca un păstrăv care înoată contra curentului. Nu am ales, ci am fost ales. Mie așa mi s-a întâmplat. Încă aud voci: Constantin Pușcuță, Grigore Rusu, Veniamin Apostol, Victor Ștefaniuc, Calistrat Costin. Să intri în teatru pe post de tehnician–scenă și peste patru ani să câștigi concursul de regizor artistic al instituției este ceva, nu? Să mai spună cineva că nu trebuie să credem în semne. (Râde mucalit)