Rudolf Moca: Un om, o viață, un destin.

 

Rudolf Moca, sau mai simplu, Rudy este actor, regizor, scenarist, poet,  cadru didactic, realizator de emisiuni radio și de televiziune, scriitor, activist pe tărâm social, laureat a numeroase premii de interpretare, autor de cărți despre rromi și obiceiurile lor, o personalitate marcantă a culturii târgumureșene. Singurul țigan (“Mie să nu-mi spui rom. Să-mi spui ţigan. Sunt ţigan şi nu mi-e ruşine să le spun lucrurilor pe nume“), ajuns regizor de teatru de păpuși, un om complex, un suflet generos, ca mai toți artiștii, blând, sfătos.  Recent, a publicat o carte intitulată, Un om, o viață, un destin.

Peste 40 de ani dedicați scenei Teatrului Ariel din Târgu Mureș, dar și etniei din care face parte și pentru a cărei emancipare și recunoaștere s-a zbătut ca un leu. S-a implicat cu perseverență, consecvență, fiind “un etalon, un barometru, un artisan al vieții culturale, o bijuterie de om”, un păpușar de excepție.

Cartea, apărută la Editura Vatra Veche, este despre viață, artă, cultură, luptă cu prejudecățile, roluri, piese, fapte, în general, despre viața unui om, cu bune, cu rele, cu dureri, cu bucurii. Împărțită pe capitol, cartea are un bogat material ilustrativ, un cd încorporat.

Primul capitol De sub pălăria rromilor, de fapt, un fel de jurnal, ilustrează implicarea în viața socială a comunității din care face parte, lupta sa pentru recunoașterea și schimbarea mentalităților generale. Sunt gândurile unui om, ale unui artist-cetățean preocupat de diversele  probleme ale unei comunități multilingve. Următoarele capitole, Social-politic și Romo sapiens, le continuă pe primul, dar cu mai multă aplecare. Considerațiile lui Rudy Moca sunt demne de luat în seamă pentru că sunt ale unui om, bun cunoscător al realității sociale. 

Capitolul Cultură și educație se deschide cu un Curriculum Vitae, o mica dramatizare cu personaje adevărate, apoi, urmează o serie de “povești” despre evenimente , festivaluri (Gipsy Show, prima emisiune tv pentru rromi, ziua actorului rrom, etc.). Menționez că Rudy Moca a regizat spectacolul Jekh răt lisăme/ O noapte furtunoasă, prima piesă de teatru din Romînia, jucată în limba rromani, cu supratitrare în limba română, cu actori profesioniști de etnie rromă.

La mulți ani, Rudy Moca, adună o parte din interviurile și articolele dedicate carierei unui actor intuitiv, truditor.  Aflăm, astfel, că la bază a fost profesor de biologie, apoi întâmplarea l-a dus la Teatrul Ariel, unde a adunat peste 567 de roluri. Este și absolvent IATC, promoția 1972. “O voce inconfundabilă (la propriu și la figurat), o prestație scenică și socială aparte și, nu în ultimul rând, o inepuizabilă sursă de energie”.

Cartea se încheie cu un bogat material fotografic color, album de familie, de teatru. O apariție editorială despre un actor păpușar, care se adaugă altor două, recent apărute, despre Maria Mierluț și Toma Hogea, sperând că și alți truditori păpușari vor “ieși la rampă” cu amintirile lor.

 

Rudolf Moca- Un om, o viață, un destin.Prefață Nicolae Băciuț. Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2024, 502 pag.

O seară plină de emoții

 

Aseară, în foaierul Teatrului de Comedie, într-o atmosferă foarte plăcută, Asociația „Radu Beligan” a organizat un eveniment emoționant: lansarea unui volum dedicat lui Marcel Anghelescu, intrat în galeria titanilor teatrului românesc, precum și decernarea Premiului “Radu Beligan” unui tânăr actor.

Asociația “Radu Beligan” a fost înființată de Anamaria Beligan din dorința  de a-și omagia nu numai părintele, ci și pe cei care au format generația de aur a teatrului românesc. Premiul “Radu Beligan” se acordă unui tânăr actor și constă în 1000 de euro și un trofeu gravat cu numele câștigătorului.  La edițiile precedente trofeul a fost acordat tinerilor actori Cristina Casian (2018), Mihai Florian Nițu (2020) și Florina Gleznea (2022). Anul acesta, alesul a fost Ștefan Mihai, actor al Teatrului de Stat din Constanța, care a fost nominalizat și la Premiul UNITER pentru cel mai bun rol secundar în 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia de Gabriel Sandu, regia Elena Morar și Gabriel Sandu. Laudatio a fost făcut de criticul de teatru Cristina Modreanu și de Erwin Simsensohn, directorul Teatrului din Constanța.

Monografia dedicată lui Marcel Anghelescu, scrisă de Ion Moldovan, ne readuce în menorie pe unul dintre cei mai ”străluciți interpreți ai scenei românești”, “un continuator al familiei de monștri sacri, care a însuflețit zeci și sute de personaje. Împrumutându-le trăsături de neuitat. Înzestrându-le cu o viață atât de puternică, încât ne deveneau imediat familiari.Vitalitarea, forța tragică și  comică a creațiilor sale sunt un monument de culme al artei românești”, spunea Radu Beligan despre colegul și prietenul său. Simona Bondoc, care a avut șansa de a juca alături de Marcel Anghelescu, a vorbit despre generozitatea, profesionalismul, talentul uriaș, inteligența dramatică a celui care a fost interpretul ideal al lui Pristanda. Curat murdar, coane Marcel! Ion Moldovan a căutat în arhive, a stat de vorbă cu cei care l-au cunoscut pe Marcel Anghelescu, i-a iscodit, i-a provocat cu respect, cu prudență, cu decență în a creiona portretul actorului și omului. Irina Margareta a vorbit despre filmele în care a jucat Marcel Anghelescu, pe care le-a înnobilat, chiar dacă au fost realizate în anii cenzurii.

Un moment extrem de sensibil a fost atunci când Anamaria Beligan a amintit de recenta dispariție a actorului Liviu Crăciun, a cerut un moment de reculegere și a aprins o lumânare.  O lumânare simbol pentru toți artiștii care nu mai sunt printre noi. Prof. dr. Ioana Crăciun, eminent germanist, a vorbit despre legătura lui Radu Beligan cu dramaturgia germană, aspect mai puțin cunoscut.

Anamaria Beligan este un magician care din îndepărtata Australie gândește evenimente și mobilizează oameni, ne unește pe cei din apropierea ei pentru a omagia nu numai un mare actor, Radu Beligan, ci și teatrul românesc și pe slujitorii ei.

 

 

Marko Adžić: "Să joci pentru copii este o mare lecție"

 

 

Pe Marko Adžić, actor al Teatrului pentru copii și tineret Merlin, Timișoara, secția sârbă, l-am prins între două filmări. Este un fel de “argint viu”, mereu în mișcare, mereu pe drumuri între Belgrad-Vârșeț- Timișoara. Ajuns din întâmplare în orașul de pe malurile Begăi, fără să știe o boabă de limba română, cu multă osârdie, cu ambiție a ajuns să joace pe mai multe scene, să facă filme (a jucat alături de Armand Assante, Nick Mancuso, John Savage). Pe lângă actorie și pictură, cochetează și cu regia, coregrafia, scenografia. L-am văzut în patru spectacole ale secției sârbe (dintre care unul este un one man show), în unul sau două în limba română și m-am gândit că ar fi interesant să descoperim un actor care a ales România ca a doua sa casă.

 

 

Raluca Tulbure: Cine ești, Marko Adžić? Născut în Serbia, în orașul Vârșeț, trăitor în România, mai exact la Timișoara, care ar fi începutul poveștii de iubire cu România, cu Banatul?

Marko Adžić: Eu sunt Marko, timișorean, în principal. Nici nu mai știu dacă aparțin Timișoarei sau Vârșețului, pentru că și Vârșețul, și Timișoara sunt cu mine, oriunde mă duc. Dar, dar ultima perioadă, Timișoara este acasă,  pentru că de multă vreme trăiesc aici, iar în Vârșeț mă simt un străin pentru că toți prietenii mei sunt plecați. Pe scurt, sunt un om pe cât de dificil, pe atât de simplu, ciudat, actor, pictor. Încearc să păstrez copilul care încă trăiește în mine, și trăiește bine.

R.T.: Într-un interviu, mărturiseai că de mic ți-a plăcut pictura și că erai foarte bun. De ce ai renunțat la pictură pentru actorie? Ce oferă ea și pictura nu?

M.A.: Așa cum trăiesc între Timișoara și Vârșeț, așa mă lupt între pictură și actorie. Nu știu dacă actoria m-a ales pe mine sau eu pe ea. Ceea ce știu este că dacă vrei să devii pictor, trebuie să fii singur, să stai mult timp pe loc. Asta e doar părerea mea și nu vreau să fiu înțeles greșit. Eu nu sunt în stare să stau locului, sunt prea agitat. Dacă stau jumătate de oră, e deja prea mult.  Scena, însă, îmi oferă tot ce este necesar, tot ce am nevoie ca să-mi potolesc energia asta  nebună care zace în mine. Așa că, actoria, pe lângă că este profesie este și o mare pasiune, iubire, viață, stil de viață. De fapt, actoria este totul pentru mine. Poate exagerez, dar este adevărat.

R.T.: Ești actor al Teatrului Merlin, faci parte din micul colectiv al secției sârbe, joci și în spectacolele în limba română. Ce însemnă să joci pentru copii?

M.A.: Da, joc și la Teatrul Național, și la Merlin, la Timișoara, la Vârșeț, la Belgrad, în sârbă și română, pentru adulți și pentru copii, dar pentru mine este o mare provocare să joc pentru copii. Pe lângă că este și o onoare, o fericire, este un exercițiu foarte bun. Mi se pare că de când joc în Teatrul pentru copii și tineret Merlin sunt mult mai atent, mai concentrat, mai prezent pe scenă. Am învățat să am răbdare, pentru că nu am răbdare, așa m-am născut fără răbdare, sunt prea agitat, prea grăbit, prea nervos. Jucând pentru copii, am învățat să am și răbdare, și înțelegere, m-a ajutat foarte mult să cresc ca și actor. Ca o concluzie, să joci pentru copii este o mare bucurie, dar și o mare lecție.

R.T.: Te-am văzut și  în spectacole pentru adolescenți și, cum spuneai joci la Teatrul Național “Mihai Eminescu”, faci film și aici și în Serbia, unde te simți cel mai bine? Pe scenă sau pe micul, marele ecran?

M.A.: Foarte greu să fac diferența între film și teatru. De fapt, e total diferit. Mi se pare că pe scenă e adevărul și mă trezesc că, uneori, filmul este mai adevărat ca viața. Pe scenă am primit tot, toată frumusețea vieții, uneori eram și dezamăgit, speriat. În fața camerei, am învățat să fiu mult mai sigur, mult mai hotărât, mult mai rapid, mult mai concentrat, Scena iți oferă o magie într-o secundă și aici cred că este diferența. În teatru se întâmplă ceva într-o secundă, se întâmplă pe loc și, dacă nu ești stăpân pe secunda aia, degeaba ai repetat o lună, două, cât e nevoie pentru un spectacol. Și la film este o magie, dar și o vrăjeală, pentru că poți să repeți de o mie de ori până îți iese. E foarte ciudat, dar după atâția ani am învățat cum să joc pe scenă și cum să joc în fața camerei. Cred că mă descurc și ca să dau răspunsul corect: iubesc la fel de mult și scena și ecranul. Amândouă sunt legate de meseria mea, de actor.

R.T.:  Cum e Marko Adžić în viața de zi cu zi? Dacă ar fi să îți faci un portret, cum ar arăta?

M.A.: Marko, în viața de zi cu zi, este un copil mare, agitat, cum am mai spus, speriat, dar și curajos,  fericit, nebun. Încerc să păstrez nebunia pentru că îmi ajută să fiu liber pe scenă. Nu știu cum să spun, dar toate astea mă ajută să fiu un actor adevărat, să zicem așa.

R.T.: De ce este nevoie în meseria de actor, în afară de talent?

M.A.: Lumea spune că 10% e talent, dar e un clișeu. Nu știu dacă e pe  bune sau nu, dar îmi place că e așa. Talent 10% și 90% muncă, muncă și muncă. Cu disciplină, fără orgolii, fără falsitate. Actoria este adevăr și disciplină. Scena nu - i suportă pe oamenii orgolioși, falși și mincinoși. Spectatorul e cel care vede și simte imediat.

R.T.: Ești un workaholic, dar ce îți place să faci în timpul liber?

M.A.: Da, sunt un workaholic, fără muncă nu există nici omul. Încerc să nu am timp liber și reușesc. Imi e frică de timpul liber. În general, mi-e frică de timp pentru că timpul trece prea repede și mă omoară chestia asta. E doar vina mea dacă pierd și o secundă din viața mea. M-am hotărât să nu fiu nicio secundă leneș pentru că viața mea trece prea repede, iar eu, dacă pierd timpul, mă simt vinovat. Deci,  nu veau să am timp liber și reușesc.

R.T.: Dacă ar fi să dai  un sfat colegilor mai tineri, aflați la început de drum, ce le-ai spune?

M.A.: Un sfat: fă! Și dacă o să pici, pici.  Ridică-te și fă! Nu asculta pe nimeni. Fă ce vrei, fă ce simți că e bine pentru tine. Fă cu toată ființa ta! Și, dacă greșești,  greșește și ai să-ți dai seama că ai greșit. Vei găsi o altă cale să faci ce trebuie să faci. Nu sta, nu pierde timp! Fă orice, fără nicio frică, nu aștepta pe nimeni. Dacă nu faci singur, nu-ți pică din cer nimic. Fă! Indiferent de ce vrei să fii. Dacă părinții iți spun: nu te face actor, ci doctor, fă ce vrei tu, pentru că tu cu tine trebuie  să trăiești.

R.T.: Dacă ai  avea o baghetă magică, ce ai face cu ea?

M.A.: Grea, foarte grea întrebare! Niciodată, nu am știut răspunsul. Dacă se poate, fără copii bolnavi pe pământ. Dar, și asta mi se pare un pic egoist. De ce doar copii, de ce doar boală, atunci și războaie, moarte, Sunt multe necazuri pe pământul acesta și nu știu cu ce să încep, pe cine să ajut. Ca răspuns final, să nu mai fie copii bolnavi!

Eu știu. Însă, că Marko are un vis: să întemeieze un teatru în limba sârbă în România. Poate se întâlnește în drumurile sale cu peștișorul de aur care să-i îndeplinească visele.

 

Suflet de păpușar

Noua carte semnată de Toma Hogea este dedicată Mariei Mierluț, artist păpușar și regizoare cunoscută, cu o activitate remarcabilă la Teatrul Ariel din Târgu Mureș, dar și pe alte scene de profil. Cartea este rezultatul admirației, prețuirii, respectului, dar, mai ales, al unei profunde prietenii. Toma Hogea spunea într-un interviu că “după mama, Mimi a fost cel mai important om din viața mea”. Păpușa eram eu. Omul de teatru Maria Mierluț este o oglindă a activității și vieții Mariei Mierluț, o documentare amănunțită în arhiva personală a autorului și a regizoarei, chiar și în cea a unor teatre. “Un actor păpușar bun, ca orice actor, trebuie să fie un Artist care își însușește ideile, emoțiile textului, îmbogățindu-le cu fantezia și sinceritatea trăirii sale. Ca orice Artist, el trebuie să nu obosescă, să învețe toată viața această minunată profesie, să-i placă la nebunie ce face, să se dăruiască întotdeauna cu bucurie”, unul dintre multele citate care sună ca un fel de profesiune de credință.

După un cuvânt înainte semnat de prof. univ. dr. Lăcrămioara Petrescu, de la Universitatea din Iași, urmează o scrisoare de dragoste adresată de Mimi Mierluț lui Toma Hogea și în care sunt evocate momentele prieteniei de o viață dintre cei doi. Cartea este structurată în mai multe capitole. Primul este dedicat interviurilor. Un bogat material cules din presă, din care rezultă unele coordinate ale personalității lui Mimi Mierluț, găsim și multe răspunsuri legate de meserie, de credință, de prietenie, de artă. Capitolul Viața ca spectacol ne oferă un tablou cât mai complet al drumului artistic de actor păpușar sau regizor prin teatrele din țară al lui Mimi Mierluț, ilustrat prin afișe, schițe de personaje, fotografii din spectacole, dar și facsimile după scrisori de mulțumire sau de admirație, semnate de Eustațiu Gregorian, Anaid Tvitian, Patrel Berceanu, momente din multele participări la festivalurile de profil din România sau de la Chișinău. Nu putea să lipsească din carte capitolul dedicat cronicilor la spectacolele regizate de Maria Mierluț, nu sunt multe, dar sunt importante. Un capitol consistent, intitulat Spectacolul ca viață, adună laolaltă fotocopii după diplomele de participare la festivaluiri, în calitate de președinte sau membru de juriu sau după premiile primite, fotografii color de la întâlnirile pe care mulți dintre noi le-am avut cu ea în țară. Un penultim capitol, Amintiri. Mărturisiri despre Mimi, adună opiniile oamenilor care au cunoscut-o ca artist și, mai ales, ca om, ca prieten. Un “om special cu sufletul luminos”, “un reper de admirat și prețuit în teatrul de păpuși”,”o îmbinare de poveste, sentimente, trăiri și amintiri”, “o persoană superioară prin educație, caracter, inteligență și cultură”, “un artist valoros, un om luminous, un bun și statornic prieten”, “o zână bună desprinsă din povești”, sunt doar câteva din gândurile împărtășite hârtiei. Omul din spatele scenei, ultimul capitol, o surprinde pe Mimi, omul simplu, vesel, care știa să se bucure de viață, de prieteni, de o carte.  În ultima fotografie, ne face cu mâna, nu de adio, ci “ne vedem mâine”.

Cartea lui Toma Hogea este documentată, elaborată, scrisă cu  infinită admirație, și, nu mă sfiesc să spun, cu dragoste, are un material ilustrativ extrem de bogat, iar condițiile grafice sunt excelente.

 

Toma Hogea-Păpușa era meu. Omul de teatru Maria Mierluț. Editura Sedcom Libris, Iași, 2024, 370 pag.

Unde ești, copilărie?

Suflet de copil este povestea imaginată și interpretată de Alexandra Pribeagu pe scena Teatrului Improteca, un teatru înființat în 2018, ca teatru de improvizație, care oferă pe lângă spectacole și cursuri de teatru pentru copii, adolescenți și adulți, evenimente corporative, ateliere.

Realizat ca lucrare de master la UNATC, Suflet de copil este o meditație despre copilăriei, asupra impactului pe care bunicii și vacanțele la ei le au asupra noastră. Cât de importantă este copilăria, cum amintirile ne năpădesc la un moment dat și ne hrănesc, poate pentru tot restul vieții. Parafrazând niște versuri celebre a-și putea spune: cine are bunici pe pământ, nu în gând, ar trebui să fie fericit.

O scenă cu panouri și ecran, câteva elemente de decor, proiecții, voci care o urmăresc. Un început cu accente muzicale grave (Cari Tibor), o lumină care scaldă scena, niște voci care strigă: “nu vei reuși” și povestea (teatru de umbre) care începe să se deruleze pe un ecran. Bunicul bate fierul cât e cald și ciocănitoarea îi ține isonul, un scrânciob familiar, o fetiță și un cățel fericiți. Crâmpeie din amintirile unei copilării fără cusur ce strârnesc zâmbetul  protagonistei.

Spectacolul este împărțit în secvențe. Frământatul pâinii duce la o păpușă bibabo, un joc cu accente triste și vesele, apoi, joaca de pe câmp, cântecul bunicii, dansul cu pânza de plastic, cutia cu figurine din hârtie, etc. Alexandra Pribeagu a pus suflet în acest spectacol, joacă cu dăruire, cu credință.

Momentul cu păpușa care se cheamă Moțata este unul extrem de sensibil, mai ales prin povestea creării păpușii. Moțata vine din îndepărtata Siberie. Comandată în perioada pandemiei, împiedicată de războiul din Ucraina să ajungă în timp util în România, este rudă cu Zaharaska, păpușa dintr-un alt spectacol jucat de Lavinia Pop Coman și Ana Crăciun Lambru, creată la atelierul păpușarului din Tomsk, Vladimir Zaharov. El a murit într-un incendiu, izbucnit în micul său teatru din lemn, încercând să-și salveze creațiile. El a inventat wrist puppet (păpușă pe încheietura mâinii) care îndoaie brațele, clipește, mișcă degetele. Moțata a fost creată de un discipol al lui Zaharov. Un moment de mânuire adevărată, zici că-i vie!

Alexandra Pribeagu a fost ajutată în spectacol de o serie  de colegi. A scris povestea alături de Amalia Iorgoiu, iar conceptualizarea psihologică aparține Roxanei Călin. Actorii: Alina Elena Alexandru, Anda Brașoveanu,  Alexandra Brânză, Iulia Drăgoiu, Elena Man    (Umbre), Ștefan Craiu, Ruxandra Ilie, Crina Parasca, Alexandra Bușagă, Adina Răducă,(voci), Ada Zaharia (scenografie). Se impune o mențiune specială pentru muzica lui Cari Tibor, aproape un personaj în spectacol. Sunt momente în care ai senzația de interpretare muzicală live, atât de precisă este mânuirea (mai ales a Moțatei) care “cade” perfect pe muzică!

Teatrul Improteca- Suflet de copil de Amalia Iorgoiu, Alexandra Pribeagu. Conceptualizare psihologică: Roxana Călin. Regie: Alexandra Pribeagu. Asistent regie: Taisia Orjehovschi. Scenografie: Ada Zaharia. Muzică: Cari Tibor. Distribuție: Alexandra Pribeagu. Umbre: Alina Elena Alexandru, Anda Brașoveanu,  Alexandra Brânză, Iulia Drăgoiu, Elena Man . Voci:   Ștefan Craiu, Ruxandra Ilie, Crina Parasca, Alexandra Bușagă, Adina Răducă. Premiera: 23 februarie 2024.

 

 

 

Mihai Dumitrescu:”Copiii au un detector special și simt imediat lipsa de autenticitate”

 

 

 

Actor la Teatrul de animație Țăndărică, regizor, cadru didactic la UNATC, director de programe la Radio Itsy Bitsy, Mihai Dumitrescu este tipul de actor care a avut noroc să se întâlnească cu roluri unul și unul, care l-au solicitat, l-au marcat și l-au făcut remarcat. Poate că nu a jucat atât de mult pe cât ar fi trebuit, dar de la rolurile din Păcală, Motanul Încălțat, etc. a trecut la partiturile din spectacolele de aduți, marca Cristian Pepino, creând personaje demne de reținut. Recent, a pus în scenă un spectacol interesant, Amintirile unui prieten imaginar, și în ultima premieră de la Țăndărică, Münchhausen, baronul poznaș, face două roluri ce îi completează meritoriu cartea de vizită. Stând de vorbă cu el am avut plăcerea să descopăr un om profund, serios, îndrăgostit de meseria sa. 

Raluca Tulbure: De la Tecuci la București e cale lungă, care a fost momentul în care ai ales teatrul? Sau el te-a ales pe tine?

Mihai Dumitrescu: Un filozof spunea că vocația este ceva, așa ca și cum „te-ar mânca în fund” și, indiferent de ce vei alege să faci în viață, la un moment dat, aceasta „mâncărime” te va împinge spre vocația ta. Trebuie doar să o asculți. Cumva am trăit și eu asta. Mi-a plăcut de mic să-i fac pe ai mei, părinții și surorile, să râdă, să se simtă bine, apoi pe prietenii de joacă, pe colegi. La liceu, a fost apogeul manifestării umorului adolescentin. Aproape orice scoatere la tablă, la lecție, devenea un spectacol pentru colegii mei. Profesorii nu înțelegeau de ce se râde, pentru că imediat se uitau la mine și vedeau un elev care părea foarte serios, fără nicio grimasă. Cred că am dezvoltat comportamentul acesta influențat de filmele cu Buster Keaton. Eram fascinant de expresivitatea nonverbală a acestui actor cu fața imobilă. Mă făcea să râd, să mă simt bine, așa cum îmi doream și eu să-i fac să se simtă pe cei din jurul meu. Să revenim... În orașul în care m-am născut nu prea erau manifestări artistice, și atunci   „mâncărimea” mă făcea să mă exprim informal pe unde apucăm: petreceri, meciuri de fotbal, la joacă, școală, liceu etc. Aproape tot timpul găseam un moment în care să fac un mic spectacol nonverbal, care avea ca rezultat amuzamentul celor din jur. Această nevoie de a-i face pe alții să râdă am luat-o cu mine în armată și la primele două joburi (electronist și radiotelegrafist). După aceste manifestari ad-hoc, am priceput că ar fi bine să mă exprim într-un cadru formal și aș putea trăi din asta. Acesta a fost momentul în care am ales Teatrul. Așa am ajuns să dau concurs de angajare, ca actor corp ansamblu, adică actor fără studii, la Teatrul “V.I.Popa” din Bârlad. Consider că începutul meu în teatru a fost foarte bun. La concurs, nici nu am apucat să intru bine în scenă, că cei prezenți în sală au început să râdă și au ținut-o așa până la sfârșitul prestație mele. Nevoia mea era âmplinită. Mi-am zis: am nimerit-o! Luasem concursul. Mai târziu, mi-au spus că nu prea au înțeles ce am spus pe scenă, dar i-a amuzat cum spuneam, și prezența scenică. În scurt timp, am descoperit că în teatru e nevoie de multă muncă ca să ajungi la performanță.

R.T.: De ce teatrul de animație?

M.D.: Când eram mic, mă duceam la toate filmele care apăreau în oraș, la premieră, lunea, pe rândul 3, locul 9, la Cinematograful „Arta”. Am păstrat această tradiție până în clasa a IX-a, când mi s-au schimbat prioritățile. La începutul fiecărui film se difuzau timp de 10 -15 minute filme documentare, dar și secvențe din filmele lui Gopo. Erau și sunt WOW! După ani și ani, la festivalul de film CineMAiubit, am luat premiul GOPO pentru filmul de animație Suveranitate, realizat în cadrul masterului Multimedia, animație, design, absolvit în cadrul facultății de film, U.N.A.T.C. În acest film am făcut aproape totul: animația, regia, scenariul, scenografia, construcția de decoruri și de păpuși. Sincronicitate?! E clar că animațiile lui Gopo mi-au influențat drumul către animație. La Teatrul “V.I.Popa”, m-am dus cu gândul să devin actor, să joc pentru adulți. Printre rolurile în care am fost distribuit a fost și rolul Sfetnicului Minciunilă, din spectacolul pentru copii Bucurița, fiica munților. Așa am descoperit publicul format din copii. Când jucam pentru ei mă simțeam ca într-un joc interactiv. Reacțiile lor erau instantanee. Aveam feedback imediat la ce și cum jucam. Era ca un curs de actorie în direct. Prin reacțiile lor, copiii mă ghidau cum să joc. Și mai și râdeau. Nevoia mea era împlinită. Așa am descoperit ce tare e să joc pentru copii. În aceea perioadă  am cunoscut-o pe actrița Dora Ortelecan, care fusese angajată și ea la Teatrul “V.I.Popa”, dar intrase la A.T.F., secția Păpuși- Marionete și venise în vizită pe la foștii colegi. Ne-am împrietenit și mi-a povestit cum e la păpuși, ce cursuri se țin la Academie. Mi s-a părut foarte incitant. Am rămas surprins că ea a făcut cursuri de mânuirea păpușilor încă din clasa a 2-a și, tot de atunci, își dorea să se facă păpușăreasă. Deși nu știam mai nimic despre meseria de actor păpușar, doar că se joacă pentru copii după absolvire și, pentru că avusesem deja o experiență plăcută cu copiii, am luat decizia să-mi încep aventura în Arta Animației. Așa că, în anul următor, am intrat la Universitate. În timp, am descoperit că mă exprimam mai complet prin obiectul animat.

R.T.: Cât de greu este să joci pentru copii?

M.D.: Este o bucurie, pentru că este o întâlnire curată, clară, pură, fără compromisuri. Copiii au un detector special și simt imediat lipsa de autenticitate. Dacă au simțit că nu ești autentic, te sancționeaza imediat. Nu mai sunt atenți la spectacol, se plictisesc și încep să facă gălăgie. Feedback-ul lor este imediat și îți poți îmbunătăți jocul și le poți recâștiga atenția. Te obligă cumva să fii “viu” și asta e bine. Poate să fie greu să joci teatru pentru copii, atunci când ai prea multe spectacole de jucat, într-un timp foarte scurt și nu mai ai timp să părăsești rolurile, ca să ți se facă „dor” de ele.

R.T.: Ce calități trebuie să aibă în plus un actor păpușar față de un actor de dramatic?

M.D.: În activitatea mea de profesor la UNATC, în primele întâlniri cu studenții din anul I, le propun un exercițiu. Fiecare își alege o propoziție simplă, de genul „Te iubesc!”, pe care o spune prima oară normal, a doua oară prin intermediul mâinii, iar a treia oară, cu ajutorul unei marionete. După ce trec toți studenții prin exercițiu, facem discuții cu scopul de a conștientiza ce s-a întâmplat. Și aproape de fiecare dată, ajungem împreună la concluzia că e destul de greu să comunici cu mijloacele de expresie obișnuite, este și mai greu când trebuie să comunici cu ajutorul mâinii și mult mai greu prin intermediul unui obiect legat prin fire, marioneta. E un prim exercițiu prin care studenții încep să conștientizeze că, pe lângă pregătirea de baza a actorului, urmează încă două specializări complexe: arta mânuirii păpușii și arta mânuirii marionetei. Cred că un actor mânuitor are nevoie de mult mai multă răbdare până se vor vedea primele semne că a deprins meseria, precum și de o inteligență nativă a reprezentării mentale în timp și spațiu a obiectului animat. Are nevoie și de o atenție deosebită în a observa principiile mișcării oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, apei, mașinilor, a tot ceea ce se mișcă în lumea asta și un simș special de a a le transfera către obiectul animat, astfel încât privitorul să creadă că acel obiect are propria sa viață și ia decizii de unul singur. Ca și actorul de teatru dramatic, actorul păpușar are nevoie să fie recunoscut, apreciat. E ceva normal, dar ar fi bine ca păpușarul să înțeleagă că în teatrul de animație ieși în evidență doar atunci când obiectul animat de tine iese în evidență.

R.T.: Ce le spui studenților tăi despre meseria de păpușar? Ce sfaturi le dai?

M.D.: Acum 10 -15 ani nu erau schimbări majore între promoțiile de păpușari. Acum, diferențele între promoții sunt evidente de la an la an. E o provocare să fii actual pentru noile generații. Pentru a ne ușura munca și pentru a face cursul plăcut și pe înțelesul studenților, creez un „spațiu liber”, lipsit de prejudecăți despre teatru. Îi anunț care este scopul cursului și îi invit în acest spațiu, să experimentăm și să-l umplem cu experiențe artistice. Așa descoperim și să redescoperim  arta animării unui obiect. Provocarea mea ca profesor, când intru în acest spațiu, nu este să le ofer soluții bazate pe experiența mea, ci să-i las pe ei să descopere legile animației, iar pentru ei provocarea este să-și asculte simțurile. Pe parcursul cursurilor rămân dechis, răbdător, nu judec nimic din propunerile studenților, chiar dacă la început par mai puțin inspirate sau departe de subiect. Sunt atent la ce reacționează studenții, cum primesc informațiile și așa învăț de la ei, cum să-i îndrum în mod optim spre a deprinde meseria de păpușar. În același timp, mă feresc să le ofer sfaturi despre cum să facă această meserie. Atunci când îmi cer un sfat, le vorbesc de experiențele trăite de mine sau de alții colegi actori și îi las pe ei să tragă concluzii.

R.T.: Ce definiție ai da teatrului?

M.D.: În 2006, am văzut la Teatrul “Bulandra”, spectacolul Arlechino, Slugă la doi stăpâni”, în regia lui Giorgio Strehler. Ferruccio Soleri interpreta rolul lui Arlechino. La un moment dat, Arlechino avea un moment de improvizație. Încerca să prindă o muscă cu un ziar împăturit, pe care îl folosea pe post de plici. Pe parcursul acestui moment, am simțit cum acest actor, m-a luat pe sus și m-a plimbat într-o lume nouă. O lume pe care nu o pot descrie, dar pot spune ce am simțit.  Pluteam și experimentam o stare de bine, necunoscută până atunci. Era foarte bine. A fost o călătorie magică. O reprezentație de excepție. Jos pălăria, domnule Soleri! Dincolo de narațiunea piesei, pentru fiecare spectator există și o călătorie proprie care presupune o ieșire din zona minții conștiente (care ocupă doar 10%) și o intrare în zona minții  subconștiente sau inconștiente (care ocupă 90%), care este mult mai înțeleaptă, mai bogată decât mintea conștientă. După această călatorie, spectatorul se întoarce la realitatea lui, îmbogățit, datorită accesării acestor resurse proprii de la nivelul subconștient. Așadar, pentru mine, teatrul este locul în care oamenii se lasă vulnerabilizați și racolați pentru a călători în lumi noi, propuse spre explorare de creatorii spectacolului și, din când în când, îți dă un restart la viață, înspre o variantă a ta mai îmbogățită.  

R.T.: Cum ai caracteriza starea actuală a teatrului de animație?

M.D.: Pentru teatru, ca de altfel pentru întreaga societate, este o mare provocare de a se reinventa și a-ș (re)găsi menirea. Ca să bucure publicul, spectacolele de teatru trebuie să fie actuale și relevante, pe gustul și preocuparea publicului. Teatrul de animație nu face excepție, ci este mai degrabă primul care trebuie să se actualizeze, pentru că are cel mai tânăr public posibil: copiii, care sunt și cel mai exigent public. Vrem, nu vrem, copiii de azi s-au născut digitali, globali și cu o inteligență mai mare decât a părinților și bunicilor lor. Au un senzor mai sensibil la ce e autentic, la ce e valid, actual. Teatrul de animație pentru copii competiționează cu “ecranele” care sunt interactive, muzicale, cu efecte vizuale dinamice și dau soluții instantanee, la un click distanță.  A apărut și prima compozitoare și cântăreață generată de inteligența artificială. Are și un nume, Anna Indiana.Chiar dacă este crticată acum, cu siguranță va influența, cel puțin, muzica în teatrul de animație. E o mare provocare pentru producatorii și regizorii de spectacole de animație pentru copii să realizeze spectacole care “să țină” publicul generației alpha atent și implicat. Prin urmare, cred că teatrul de animație se află într-o continuă stare de reinventare.

R.T.: Actor, regizor, profesor, om de radio, cum le împaci pe toate?

M.D.: Îmbrățisez conceptul academicianul Grigore Moisil despre „ore cap” - ore în care îți faci treaba bine și pleci, ești plătit pe rezulate, nu la program. Nu sunt adept al „orelor cur”- ore în care stai cât ține programul, dar asta nu înseamnă că muncești și ai rezultate. În cazul tuturor „joburilor” mele, e cam greu să le normezi. Nu poți să spui că jobul ăla e de 8 ore, celălat e de 6 ore, iar celălat, de 4 ore. E o muncă continuă, nenormată. Actorul se gândește, creează, desăvârșește rolul nu doar în timpul repetiției, ci și pe drum, în weekend, chiar și atunci când doarme. E atent la tot ce se întâmplă în jurul lui din punct de vedere social, cultural, educațional, își menține vii simțurile, spiritul și corpul fizic. Are atitudine de învățăcel și învață tot timpul, indiferent de vârstă și experiență. Acest fel de a trăi este valabil și pentru celelalte joburi în care activez.  Partea bună este că toate au foarte multe în comun și informațiile sunt transferabile de la un job la altul. Spre exemplu, radioul este foarte legat de teatru. Este un teatru în cap, trebuie să transmiți imagini prin ceea ce spui, ca să te faci înțeles. Îți perfecționezi comunicarea paraverbală. Un alt exemplu care arată legătura dintre joburi: profesorul, regizorul, directorul trebuie să fie un bun manager de oameni și resurse ca să poată finaliza cu succes un examen, spectacol, grilă de radio. Când mă pregătesc pentru un job, de fapt, mă pregătesc pentru toate.  Din fericire, managerii cu care colaborez sunt adepții „orelor cap” și așa pot face față mai multe joburi.

R.T.: De la debutul tău la Teatrul “V.I.Popa” din Bârlad și angajarea la Țăndărică, ai avut de parcurs un drum, care, bănuiesc că nu a fost neted tot timpul. Cum ai caracteriza perioada?

M.D.: Am intrat în Teatrul “V.I.Popa” în septembrie 1993, iar în anul viitor am fost admis la Academie, secția Păpuși-Marionete. Eram preocupat să învăț cât mai repede și cât mai mult. Pe fondul ăsta, în vacanța dintre anul al II-lea și al III-lea, profesorul și regizorul Cristian Pepino m-a distribuit în spectacolul Motanul Încălțat de la Teatrul Țăndărică. Au urmat distribuiri și în alte spectacolele, iar la începutul anului al IV-lea am intrat prin concurs la Teatrul Țăndărică. Ce puteai să-ți dorești mai mult ca student? Nici nu terminasem facultatea și eram deja angajat în cel mai tare teatru de animație din țară. Când faci lucruri care îți aduc bucurie, nu simți că muncești, indiferent cât este de greu. Consider că a fost o perioada lină, frumoasă. Îi sunt recunoscător lui Cristian Pepino pentru că m-a văzut ca actor și a avut încredere în mine.

R.T.: Comic sau dramatic? Ai jucat destule roluri în piese dedicate tineretului, adulților: Candid, Visul unei nopți de vară, Migraaaanți, etc.

M.D.: Când joc pentru copii, dau și primesc un tip de energie care îmi hrănește sufletul, ego-ul și ce-o mai fi… Când joc pentru adulți, dau și primesc un alt tip de energie, care și ea îmi hrănește sufletul, ego-ul și ce-o mai fi, dar într-un alt mod. Aceasta combinatțe de joc, energii implicate în teatrul pentru copii și adulți, mă fac să mă simt mai aproape de împlinirea mea ca actor. Îmi place ca persoanajele cărora le dau viață să spună lucruri profunde, într-un mod ușor de primit de spectatori, într-un mod comic. E un mare privilegiu să joci în spectacole de animație pentru tineri și adulți.  Au ceva special și sunt foarte rare. Le numeri pe degete la nivelul țării.  Eu am avut acest privilegiu și spun, din nou, că îi sunt recunoscător regizorului Cristian Pepino care m-a distribuit în toate spectacolele montate la Teatrul Țăndărică.

R.T.: Ce reprezintă pentru tine premiile pe care le-ai obținut?

M.D.: De mici strigam către părinți, fiecare cum poate, să vadă că suntem și noi pe aici, le cerem atenție, vrem să fim văzuți și acceptați așa cum suntem. Atunci, părinții oferă această atenție cum pot, cum știu, cum cred că e mai bine, ca să liniștească copilul. Mai târziu, îi spun copilului: dacă ești cuminte, mă joc cu tine, îți spun o poveste; dacă mănânci asta, îți dau o jucărie; dacă faci asta, îți dau ceva dulce, un ecran digital etc. Indiferent de răsplată, când se întâmplă asta, copiii se simt văzuți, iubiți. Mai târziu, povestea se repetă și în relația cu educatorii, învățătorii, profesorii, iubiții/ iubitele, colegii, șefii și, dacă facem ce ni se cere, ne premiază sau recompensează cu steluțe, fb-uri, note, timp oferit, bani, promovări, atenții, diplome, titluri și ce-o mai inventa omul. Acum, când ai nevoie de atenție și o cam ai tot timpul, e simplu: intri în aplicațiile de socializare, postezi ceva drăguț și aștepți să curgă recompensele, adică like-urile, îmbrățișările, inimioarele. Nevoia a fost satisfăcută pentru o scurtă perioadă de timp. Toți avem această nevoie... Premiile și recompensele sunt un stimulent, o confirmare că ceea ce faci este bine și ești pe calea cea bună. Esti validat în față societății, contează la cv. Deci, și pentru mine, premiile sunt importante, deocamdată ...

R.T.: Ce-i place și ce nu-i place lui Mihai Dumitrescu?

M.D.: Îmi place să gătesc pentru prieteni. Îmi plac plajele sălbatice în special toamna și iarna. Îmi place să-mi petrec serile de vară și toamnă privind spectacolul de animație oferit de nori, vânt și corpuri cerești, la un pahar de vin, în curte la mine cu prietenii. Îmi place ca în aceste seri să discutăm despre nimicuri profunde. Îmi place orice provoacare nouă din domeniile în care activez.Nu-mi place când nu-mi place ceva.

R.T.: Este vreun rol cu care ai dori să te întâlnești? Un titlu pe care ai dori să-l pui în scenă?

M.D.: Creativitatea omului este nelimitată și cred că folosim doar o parte infimă din potențialul creativ pe care îl avem. Asta pentru că tot ce este nou, creativ este greu de primit, pentru că te scoate din confortul cunoscutului. Așa funcționează creierul nostru. În momentul în care primește o informație nouă, necunoscută până atunci, creierul intră în alertă și caută în memoria lui ceva similar, cu scopul de a se relaxa. Și atunci ceea ce propune el este ceva ce deja tu ai mai făcut și știi. Nu are legatură cu creativitatea. Ca să obții ceva creativ, trebuie să faci un pic de antrenament ca să scoți creierul din acest tipar, să-l provoci, să-l înveți să accepte disconfortul noului. Mi-ar plăcea să-mi provoc creierul cu un rol pe care nu-l știu, care nu este scris, într-un spectacol-laborator. Spectacol pe care nu-l știe nici regizorul, dar îl simte și care poate porni, de exemplu, de la niște asocieri de cuvinte care aparent nu au nicio legatură sau comunică o banalitate de genul: „Fluturele are biblioteca plină”, „ Cratima libera ”, „ Libelula are ochi” , „Paharul plin de zbor ” etc. De asemenea, mi-ar plăcea să montez un spectacol în condițiile pe care le avea regizorul interpretat de regretatul Philip Seymor Hoffman, în filmul Sinecdoca New York, cu o mică schimbare. Dacă el avea buget, libertate și timp nelimitat pentru realizarea spectacolului, în spectacolul meu, eu aș limita timpul.

R.T.: Ai regrete?

M.D.: Acum câțiva ani aș fi scris o listă. Între timp am ajuns la concluzia că dacă aș fi putut face ceva mai bine, aș fi făcut. Iar dacă nu am făcut ceva, înseamnă că nu am putut să fac. Sunt ok cu asta. Nu am regrete!  Regretele s-au transformat în păreri de rău din ce în ce mai mici.

R.T.:  Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai face cu ea?

M.D.: Dacă aș avea o baghetă magică aș face o magie ca să am două. Glumesc…sau nu…Aș vrea să pot zbura fără ajutorul unui aparat. Și, dacă tot am două baghete magice (glumesc), aș mai face o magie ca să pot călători în timp și spațiu. Nu glumesc!

Pupăza lui Creangă la Craiova

 

    Dacă ar fi să definesc, la prima vedere, spectacolul Pupăza din tei de la Teatrul pentru copii și tineret Colibri, atunci a-și spune: cântec, joc și voie bună. La a doua vedere este o adaptare după povestea lui Ion Creangă, o întâmplare din multele ce alcătuiesc Amintiri din copilărie, cartea de căpătâi a humuleșteanului, apărută în 1862.

     Nu știu alții cum sunt, dar eu nu o să vă povestesc multe despre pupăza care-l trezea pe Nică cu noaptea în cap, “cucul arminesc” dus la târg spre vânzare, scapăt din mână de preot. Cristian Mitescu și-a conceput scenariul păstrând povestea inițială, amintind și de episodul cu scăldatul, cu furtul cireșelor, păstrând și particularitățile dialectale din zona Moldovei, dar scriind versuri pentru cântecele fiecărui personaj. Spectacolul a cărui regie o semnează este conceput ca o pledoarie pentru păstrarea obiceiurilor și tradițiilor românești, pentru că povestea se împletește cu dansuri populare (călușarii), avem și un taraf în miniatură, actorii poartă costume populare tradiționale, autentice. Ionuț Sergiu Anghel, semnatarul coregrafiei, a alcătuit o suită de dansuri care păstrează filonul autentic, muzica lui Viorel Andrinoiu valorifică tradițiile populare, unele bine-cunoscute.

Scenografia Eugeniei Tărășescu Jianu este simplă: două lăzi pe roți care devin spațiu de joc, o carte uriașă, deschisă și care frunzărită, schimbă cadrele. De diverse tipuri, păpușile sunt expresive, funcționale. Nică este super simpatic și șugubăț (interpretat de Andreea Ionescu), este o păpușă bunraku; taraful (o vioară, un țambal, clarinet, nai) care interpretează cu foc, printre altele, Hora staccato, la fel,  Baba Rada (Adriana Ioncu) sunt păpuși compuse, cum este și preotul (Marin Fagu); călușarii (Adriana Ioncu, Oana Stancu, Marin Fagu) sunt marionete. Oana Stancu, ca Mătușa Măriuca, este plină de temperament, supărată că personajul ei apare mai târziu, amenință că-și dă foc sau că dă foc la tot, iar atunci când trebuie să apară e de negăsit. Păpușa este bibabo. Finalul este plin de ritm, o horă executată frenetic cu marionete pe două fire. Din păcate, multe momente din spectacol sunt “umbrite” de luminile care nu funcționează cum trebuie, probabil din cauza unei dotări deficitare.

Cu siguranță că, Pupăza din tei din Oltenia, va “cânta” mai multe stagiuni. Premiera de la Craiova este un spectacol foarte muzical, simplu de montat și în spații neconvenționale, cu umor, cu gaguri, antrenant, care folosește "rețeta" multor spectacole de gen.

 

Teatrul pentru copii și tineret Colibri- Pupăza din tei după Ion Creangă. Scenariul și regia: Cristian Mitescu. Scenografie: Eugenia Tărășescu-Jianu. Asistent de regie și coregrafie: Ionuț Sergiu Anghel. Distribuția: Marin Fagu, Andreea Ionescu, Adriana Ioncu, Oana Stancu. Premiera: 9 decembrie 2023.