Povești, acrobație, foc, muzică la Ploiești

 

Festivalul internațional de teatru pentru copii și tineret, Imaginarium, organizat de Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, Secția de animație Imaginario, a ajuns la cea de a VII-a ediție. Ca în fiecare an, sunt prezentate producții ale unor teatre profesioniste de profil (Galați, Reșița, Alba Iulia, Pitești, Râmnicu Vâlcea și Târgu Mureș),  alături de producții originale semnate de companii independente din București. Spectacolele se desfășoară în sala teatrului, în spații neconvenționale (pietonala din față teatrului “Toma Caragiu”) și se adresează unor categorii diferite de publicuri. Programul include spectacole după texte clasice în haine modern, care folosesc diverse mijloace de expresie artistică, reprezentații de acrobație aeriană sau care includ foc, jocuri de lumini, costume spectaculoase. Ca noutate: un concert de chitară acustică și voce, un spectacol interactiv de fizică și chimie.

Dintre aceste acțiuni ne vom opri doar la câteva spectacole, ordinea fiind aleatorie, pentru că despre multe din cele incluse în program am mai amintit.

Teatrul pentru copii și tineret Gulliver, Galați a prezentat cea mai recentă premieră, Zmeie, basme și fantasme, un spectacol de teatru coregrafic, adresat categoriei de peste 12 ani. În rolul principal…corpul uman care se transformă sub ochii noștri din personaj în poveste sau într-un element de décor. După cum spune regizorul spectacolului, Lari Giorgescu:”corpul devine zmeu, pasăre, pitic, împărat, frică, dor, copilărie, maturizare. Corpul nu doar joacă un personaj, ci se lasă traversat de el”. Două poeme semnate de Gigi Căciuleanu (“de farmec pline” ) împletite cu imaginația, sensibilitatea și rigoarea lui Lari Giorgescu, cu muzica originală cu reminiscențe populare a lui Adrian Nour, unele recognoscibile, și cu vocile a capella dau naștere unui spectacol ce nu se poate povesti nici în cuvinte meșteșugite, ci simți, trăi. Ne pune la încercare puterea de imaginație, ne activează amintirile, ne ascute simțurile, ne ridică, ne coboară, ne aruncă în sus. Scenografia, semnată de Corina Boboc, este simplă, dar sugestivă. O cutie care se deschide și care ascunde povești de demult, ca apoi să se închidă ca o carte. Un alt element important este jocul de lumini care ajută la crearea unei atmosfere de basm, de mister. Interpreții (Eduard Onu, Andrei Ciugulea, Andrei Dombrovschi, Nicoleta Miru-Cosma, Georgiana Răpcianu, Maria Niță, Ramona Păuc, Eduard Șișu, Cristina Gheorghe, Valeria Taban, Cosmin Cosma, Alin Albu, Miruna Dobrotă, Andrei Midișan), actori păpușari care “mânuiesc” cu talent și pasiune, cu precizie fiecare fibră a corpului lor, fiecare mișcare, fiecare pas într-o simbioză și armonie perfecte. Cu siguranță că este un efort colectiv în care fiecare interpret are rolul lui, alcătuind un tot unitar. Tot Lari Giorgescu sintetiza esența spectacolului:”o declarație de dragoste pentru basm, pentru corp, pentru joc și pentru această formă fragilă și necesară de adevăr care se numește teatru”. Zmee, basme și fantasme este un spectacol rafinat, poetic, o reverență adusă literaturii populare, în care corpul uman, această mașinărie complexă devine “erou”. Și mai e ceva: o demonstrație a actorilor păpușari în forță, care arată coeziune, constanță, pasiune, curaj, o energie debordantă, plăcere de a dansa fără a arăta efortul și consumul lor.

Teatrul pentru copii și tineret Ariel, Târgu Mureș a adus pe scenă povestea veșnic tânără a minunatei Rapunzel. Povestea vine de la Giambattista Basile (1634), apoi a prelucrat-o Charlotte-Rose Caumont de la Force (1698) și a ajuns la Frații Grimm care au publicat-o în 1812. Numele derivă de la o plantă cu frunze în formă de inimă din care mama eroinei noastre își pregătea o salată. Așa s-a născut o fată blondă, cu un păr foarte lung. Și, ca în orice basm, trebuie să existe o vrăjitoare rea și un prinț,.. Spectacolul Teatrului Ariel este regizat de Georgeta Lozincă adaptând povestea și îmbogâțind-o cu elemente care s-o aducă mai aproape de zilele noastre. Suntem în orașul umbrelor lungi, care, pe lângă unele atracții turistice are și un turn misterios fără scări și fără ușă, fără chei. Aflați într-un tur de oraș, un grup de turiști intră în turn și se transformă în personajele poveștii, luându-ne cu ei și reușind să termine fericit povestea blondei Rapunzel. Sinceră să fiu, nu am fost impresionată de “hainele cele noi” ale lui acestei versiuni, în ciuda eforturilor de mișcare, muzicale sau de interpretare ale actorilor Cristina Ungureanu, Claudiu Banciu, Andreea Ajtai, Claudiu Ardelean, Georgiana Bighescu, Cristi Bratu.

Povestea lui Muc cel Mic, spectacolul Teatrului de păpuși Prichindel din Alba Iulia, este regizat de Todor Valov din Bulgaria, un colaborator mai vechi al trupei. O adaptare după Wilhelm Hauff (1802-1827) despre un băiat, dar nu mai înalt de câteva picioare şi cu o înfăţişare tare ciudată. Ca orice persoană altfel, a fost supus la grele încercări, la umilințe, batjocură, Deci, este vorba despre toleranță, acceptare, despre faptul că nu aspectul fizic contează, ci bunătatea, deșteptăciunea, compasiunea. Valori general umane și general valabile, indiferent de vremuri. De  remarcat, mai ales păpușile realizate de Natalia Gocheva. Fiecare personaj este reprezentat de un trup care sugerează un obiect (o râșniță, un vas, o amforă, etc) iar capetele din lemn sunt expresive și la fel de sugestive. Muzica compusă de Mirchev Plamen are puternice accente orientale, iar actorii Iulian Costea, Irina Melnic, Mădălin Costea, Ramona Benchea Mincu, Teodora Popa, Viorica Bodarii au creat personaje viabile.

Mă întreb dacă mai este vreun copil care să nu știe cine este Cenușăreasa? Care să nu-i cunoască povestea tristă, dar cu final fericit? Nu mai văzusem demult o Cenușăreasă “în carne și oase”, fără păpuși. Așa că, versiunea semnată de Mihaela Rus, la Teatrul de Vest din Reșița, mi-a stârnit curiozitatea, transformată, pe parcurs, în dezamăgire. Deși, trama inițială este păstrată în linii mari, are coerență și accente ușor comice, restul e tăcere, în opinia mea. Bianca-Andreea Temneanu e o Cenușăreasă sensibilă, gingașă așa cum scrie la carte. Trio-ul format din cele două surori vitrege și mașteră, Ana-Maria Cizler, Andrada Samoilă și Camelia Ghinea, are momente ușor forțate, îngroșate. Ceilalți interpreți: Andrei Pleșa, Sorin Fruntelată, Denisse Moise sunt corecți. Decorul și costumele de epocă concepute de Aurel Asanache întregesc atmosfera unui spectacol bazat pe o poveste valabilă și “pentru generația X,Y,Z sau Alpha și fără de care nu se poate trăi nicio copilărie”, așa după cum mărturisește regizoarea  Mihaela Rus.

Pot spune, așadar, că ediția din acest an a Festivalul internațional de teatru pentru copii și tineret Imaginarium de la Ploiești a avut de toate, a încercat să satisfacă mai multe categorii de spectatori, a continuat să profite de spațiile neconvenționale, trecând prin “fum și foc”, cu muzică și dans, cu povești. Așteptăm cu interes ediția viitoare.

 

 

  

Tomos Tünde:“ Responsabilitatea față de public”

 

Tomos Tünde este o scenografă extrem de prezentă pe afișele multor spectacole din repertoriile teatrelor de animație., mai ales. Originară din Brașov, absolventă a Universității de Artă și Design, Cluj-Napoca, secția pictură, Tünde călătorește prin lumi diferite, imaginează personaje diverse, participă cu lucrări de pictură și ilustrație de carte în expoziții sau în librării. Ca scenograf a lucrat în mai toate teatrele de profil din țară, la MiniReactor sau la Teatrul Magic Puppet, ambele din Cluj-Napoca,  cu studenții Facultății de teatru din Iași, etc. lăsând o amprentă bine definită. Luceafărul, De ce să strici o știre bună cu adevărul?, Medeea, Majordomul, Steaua fără nume (Teatrul Sică Alexandrescu, Brașov) sunt doar câteva din titlurile la care a lucrat.

 

Raluca Tulbure: Cum a apărut dorința de a lucra spectacole de păpuși? E cumva legată de o amintire din copilărie?

Tomos Tünde: La începutul anilor 2000, pe când eram încă studentă la secția de Pictură a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, am fost invitată să particip la o tabără de creație. Acolo am avut șansa de a o cunoaște pe Simó Enikő, proaspăt pensionată la acea vreme, fost scenograf al Teatrului pentru Copii Arlechino din Brașov. Întâlnirea noastră a marcat începutul unei prietenii care dăinuie și astăzi. Enikő mi-a deschis pentru prima dată ușa către universul teatrului și, mai ales, către fascinanta lume a teatrului de animație. Mi-a vorbit cu pasiune despre această profesie și, într-un mod surprinzător pentru mine, mi-a spus că mă vede potrivită pentru scenografie. Îmi spunea că nu orice artist plastic are sensibilitatea și felul de a gândi necesare pentru teatru și că, privind lucrările mele, intuise un potențial pe care eu însămi nu îl conștientizam încă. A fost primul om care a avut încredere în această direcție a devenirii mele artistice, înainte chiar ca eu să o pot vedea. La acea vreme, ca artist plastic aflat la început de drum, visam la expoziții, la pictură, la o carieră în artele vizuale. Teatrul nu făcea parte din planurile mele. Câțiva ani mai târziu, după ce m-am mutat împreună cu familia de la Cluj la Brașov și îmi căutam un loc de muncă, mi-am amintit de cuvintele lui Enikő. Am aflat că la Teatrul Arlechino era vacant postul de sculptor de păpuși și am decis să îmi încerc norocul. Era anul 2007. A fost o întâlnire care mi-a schimbat destinul profesional. M-am îndrăgostit aproape instantaneu de această lume. La început nu știam aproape nimic despre teatru. În primii zece ani am observat, am ascultat, am învățat și am absorbit cu aviditate tot ceea ce se petrecea în jurul meu. Am încercat să înțeleg mecanismele acestei arte complexe și să învăț de la fiecare artist, fiecare spectacol și fiecare provocare care îmi apărea în cale. Treptat, am trecut de la etapa în care executam și învățam la cea în care am început să îmi exprim propria viziune artistică. Nu mai eram interesată doar să dau formă ideilor altora, ci să descopăr și să construiesc propriul meu limbaj vizual, reinterpretând și reinventând poveștile prin sensibilitatea și imaginația mea. Anul 2016 a reprezentat un nou moment de cotitură în parcursul meu profesional. Atunci, o altă persoană a văzut în mine mai mult decât un executant priceput din atelierul de păpuși. Regizorul Gheorghe Balint a intuit că pot contribui creativ la construcția unui spectacol și mi-a oferit șansa de a realiza prima mea scenografie. Acea încredere a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea mea artistică și confirmarea faptului că drumul pe care îl alesesem cu ani în urmă era, într-adevăr, al meu.

R.T.: De la pictură, grafică și  ilustrație de carte la sculptură păpuși este un pas destul de mare. Ai avut colegi de la care ai avut de învățat?

T.T.: Spun adesea că nu există o diferență atât de mare între ilustrația de carte pentru copii și teatrul de animație. Prima se exprimă într-un spațiu bidimensional, iar cel de-al doilea într-un spațiu tridimensional, însă ambele au aceeași misiune: aceea de a da viață poveștilor și de a crea universuri capabile să stimuleze imaginația și emoția privitorului. Venind dinspre pictură și ocupând un post de sculptor de păpuși, am fost nevoită să învăț aproape totul de la zero. Dacă în pictură gândeam imaginea în două dimensiuni, în sculptură a trebuit să învăț să înțeleg volumul, să descopăr forma și să o percep în spațiu. A fost un proces complex, care mi-a schimbat profund modul de a privi și de a construi imaginea artistică. Acest parcurs nu a fost deloc ușor, însă am avut privilegiul de a lucra alături de scenografi remarcabili, precum Eustațiu Gregorian, Lukácsy Ildikó și Eugenia Tărășescu-Jianu. Fiecare dintre ei a contribuit, în felul său, la formarea mea profesională. Dincolo de cunoștințele tehnice și artistice pe care le-am dobândit, am învățat să înțeleg complexitatea scenografiei de teatru, relația dintre obiect, actor și spațiul scenic, precum și responsabilitatea pe care imaginea o are în construirea universului dramatic.

R.T.: Cum este drumul de la idee, schiță și produsul final.

T.T.: În fiecare propunere de spectacol văd, înainte de toate, un potențial și o provocare artistică. Fiecare text deschide o multitudine de posibilități vizuale, iar provocarea constă în alegerea acelei direcții care poate susține cel mai bine povestea și viziunea regizorală. Revenind la asemănarea dintre ilustrația de carte pentru copii și teatrul de animației, consider că ambele pornesc de la același punct: textul. Acesta reprezintă fundamentul pe care începe întregul proces de creație. Următorul pas, și poate cel mai important, este înțelegerea concepției regizorale asupra spectacolului. Din multitudinea imaginilor și soluțiilor care se nasc în urma lecturii textului, trebuie aleasă acea cale care răspunde cel mai fidel intenției regizorale și servește construcției dramatice. Acest proces presupune numeroase discuții cu regizorul. Dialogul este esențial pentru a înțelege nu doar ceea ce își dorește să transmită, ci și atmosfera, ritmul și limbajul vizual al spectacolului. În urma acestor schimburi de idei, elaborez mai multe propuneri, schițe și variante de soluții scenografice, care sunt analizate și ajustate până când ajungem împreună la o concepție finală. Îmi place să acord o atenție deosebită etapei de proiectare. Încerc ca încă din faza schițelor să rezolv cât mai multe dintre aspectele tehnice și constructive, să anticipez modalitățile de realizare și funcționare ale fiecărui element scenic. Consider că aceasta este etapa cea mai dificilă și, în același timp, cea mai importantă a procesului creativ. O concepție bine construită și bine argumentată face ca etapa de execuție să decurgă mult mai firesc și mai eficient. Pentru mine, schița nu este doar o reprezentare preliminară, ci conține deja esența produsului final. Spectacolul, păpușa sau decorul trebuie să poată fi întrezărite încă din primele desene, astfel încât rezultatul final să păstreze coerența și forța expresivă a ideii inițiale. Astfel, drumul de la idee la schiță și apoi la produsul final reprezintă un proces continuu de interpretare, dialog, căutare și rafinare. Fiecare etapă îl pregătește pe următorul pas, iar succesul rezultatului final depinde, în mare măsură, de claritatea și soliditatea conceptului construit încă din faza de proiectare.

R.T.: Care este materialul pe care il preferați când sculptați o păpușă?

T.T.: La începutul activității mele am lucrat în principal cu polistiren cașerat cu tifon și hârtie, un material potrivit pentru realizarea păpușilor cu forme simple și expresii mai puțin elaborate. A fost o etapă importantă, în care am învățat bazele construcției și ale modelării volumului. Pe măsură ce experiența mea a crescut, am simțit nevoia să redau expresii faciale mai nuanțate și detalii mai fine, capabile să transmită emoție și personalitate. Din dorința de a găsi un material care să îmi ofere această libertate de expresie, am descoperit, aproape întâmplător, pasta de modelaj Fimo, care se usucă la aer și care oferă o rezistență foarte bună în timp. Lucrând cu acest material, am reușit să obțin o modelare mult mai precisă și să accentuez detaliile care dau viață unei păpuși. Cu toate acestea, nu pot spune că am un material preferat în sens absolut. Îmi place să experimentez și sunt mereu în căutarea unor materiale și tehnici noi care să contribuie la îmbunătățirea calității estetice și funcționale a obiectului scenic. Fiecare spectacol vine cu propriile cerințe și provocări, iar alegerea materialului trebuie să răspundă atât nevoilor artistice, cât și celor tehnice. Poate acesta este unul dintre aspectele care mă fascinează cel mai mult la teatrul de animație: libertatea de a transforma aproape orice material sau obiect într-un element expresiv al spectacolului. În acest domeniu, limitele sunt impuse mai degrabă de imaginație decât de materialele în sine, iar tocmai această libertate face ca fiecare nou proiect să fie o oportunitate de explorare și de reinventare.

R.T.: Când porniți un spectacol nou, care este primul gând? Ce vă propuneți?

T.T.: Primul meu gând este cum să mă reinventez. Îmi doresc să evit repetarea unor soluții vizuale deja folosite și să descopăr o perspectivă nouă asupra textului. Fiecare proiect reprezintă o provocare de a găsi un limbaj plastic propriu, adaptat universului spectacolului și viziunii regizorale. Nu îmi propun doar să ilustrez o poveste, ci să îi construiesc o identitate vizuală unică. Caut acele soluții scenografice și plastice care pot susține sensurile textului și pot contribui la experiența emoțională a spectatorului. De aceea, fiecare nou spectacol începe cu o perioadă de documentare, de reflecție și de căutare, în care încerc să descopăr ceea ce îl face diferit de toate celelalte. Un exemplu care ilustrează foarte bine această preocupare este povestea Albă ca Zăpada și cei șapte pitici. De-a lungul activității mele, am avut ocazia să abordez acest titlu de cinci ori, în contexte artistice diferite. De fiecare dată am refuzat să repet soluțiile anterioare și am căutat o nouă interpretare vizuală. Astfel, aceeași poveste a generat cinci universuri scenografice distincte, fiecare răspunzând unei alte viziuni regizorale și unei alte lecturi a textului. Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai frumoase provocări ale scenografiei: posibilitatea de a redescoperi aceeași poveste de fiecare dată ca și cum ar fi prima întâlnire cu ea.

R.T.: Sunt multe teatre care nu mai au ateliere specifice  cum procedați?

T.T.:. Această realitate obligă scenograful să fie mult mai implicat în întregul proces de realizare a spectacolului și să găsească soluții adaptate fiecărei situații. Consider că adevărata mea carte de vizită într-un spectacol sunt păpușile pe care le concep și le construiesc. Tocmai de aceea am simțit întotdeauna nevoia să fiu prezentă în toate etapele realizării lor, de la prima schiță până la produsul final. Privind în urmă, cred că unul dintre marile avantaje ale parcursului meu profesional este faptul că am început „de jos”. Am intrat în teatru ca sculptor de păpuși, am învățat mai întâi meseria de constructor, am înțeles materialele, tehnicile și mecanismele de funcționare ale păpușilor, iar abia apoi am trecut către scenografie. Această experiență practică îmi oferă astăzi o perspectivă completă asupra procesului de creație și îmi permite să proiectez soluții care sunt nu doar expresive din punct de vedere artistic, ci și realizabile din punct de vedere tehnic. În același timp, pe lângă preocuparea mea de construcția păpușilor sunt interesată  și de croitorie, de mecanismele de mișcare, de tâmplărie și de toate aspectele care contribuie la realizarea unui spectacol. Nu pentru a le face neapărat singură pe toate, ci pentru că un scenograf trebuie să cunoască limbajul fiecărei meserii implicate în procesul de producție. Doar astfel poate comunica eficient cu colaboratorii, poate anticipa dificultățile tehnice și poate găsi soluții atunci când resursele umane sau materiale sunt limitate. Cred că scenografia de teatru de animație presupune nu doar imaginație și sensibilitate artistică, ci și o bună înțelegere a meșteșugului. În lipsa unor ateliere specializate, această versatilitate devine una dintre cele mai importante calități ale scenografului.

R.T.: Putem vorbi de un stil Tomos Tünde în teatrul de animație?

T.T.: Nu știu dacă eu sunt persoana cea mai potrivită să spun dacă există un „stil Tomos Tünde”. Cred că acest lucru poate fi observat și definit mai degrabă de cei care îmi urmăresc activitatea – regizori, colegi, critici sau spectatori. Privirea din exterior este, de multe ori, mai obiectivă decât cea a artistului asupra propriei creații. Desigur, nu pot nega faptul că, în timp, mâna mea și-a format un anumit mod de a modela, de a construi volume și de a da expresivitate păpușilor. Este firesc ca, după ani de lucru, anumite constante plastice sau preocupări estetice să reapară în creațiile mele. Cu toate acestea, nu îmi doresc să mă definesc printr-o formulă fixă. La fel ca în pictură sau în ilustrația de carte, simt permanent nevoia de a mă reinventa. Fiecare spectacol îmi oferă ocazia de a experimenta alte forme, alte materiale și alte soluții vizuale. Îmi place să caut, să încerc și să îmi pun la îndoială propriile certitudini artistice. Atunci când lucrez prea mult timp în aceeași direcție estetică, am senzația că limbajul meu vizual începe să se transforme în manieră, iar acest lucru mă neliniștește. Nu vreau să mă repet și nici să aplic aceleași soluții doar pentru că au funcționat în trecut. Tocmai de aceea simt constant nevoia de schimbare, de explorare și de reinventare.

R.T.: Credeți în puterea magică și educativă a poveștilor?

T.T.: Cred cu tărie în puterea magică și educativă a poveștilor. Ele au capacitatea de a deschide imaginația, de a ne face să visăm și, pentru o clipă, să credem că binele învinge întotdeauna răul, că ceea ce este urât se poate transforma în frumos și că cei mici pot deveni cei mai puternici. Acesta este farmecul poveștii: nu acela de a reproduce fidel realitatea, ci de a oferi speranță și încredere. Desigur, viața nu urmează întotdeauna regulile basmelor. Tocmai de aceea cred că poveștile sunt atât de importante în copilărie. Ele nu îi pregătesc pe copii doar pentru o lume ideală, ci le oferă repere morale, îi învață să distingă binele de rău, să fie curajoși, să aibă răbdare și să creadă în propriile puteri chiar și atunci când întâmpină dificultăți. Îmi place să cred că în fiecare copil există o resursă extraordinară, un erou care așteaptă să fie descoperit. Rolul nostru, al adulților – fie că suntem părinți, profesori sau artiști – nu este să construim această forță, ci să o ajutăm să crească. Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aș spune că fiecare copil poartă deja în el sămânța binelui, a sensibilității și a creativității. Noi nu facem decât să o udăm, prin povești, prin educație și prin iubire, pentru ca ea să poată încolți și înflori.

R.T.: Care ar fi cel mai important lucru in meseria dvs.?

T.T.: Cred că cel mai important lucru în meseria mea este responsabilitatea pe care o am față de public. Prin fiecare spectacol și prin fiecare păpușă pe care o creez încerc să construiesc nu doar un univers vizual atrăgător, ci și o experiență estetică autentică. Prin estetica pe care o cultiv îmi doresc să contribui, chiar și într-o măsură modestă, la formarea sensibilității și a valorilor estetice ale celor care privesc spectacolele la care lucrez. Cred că frumosul educă în mod discret, fără să impună, și că întâlnirea cu un obiect scenic bine gândit, armonios și expresiv poate lăsa urme profunde în memoria unui copil.

R.T.: Ați lucrat cu mulți regizori de la Gheorghe Balint, la Georgeta Lozincă, Attila Vizauer, Delia Gavlițchi, Ciprian Huțanu, etc. Care ar fi relația ideală, dacă ea există, intre un regizor și scenograful său?

T.T.: Poate că o relație ideală, în sensul absolut al cuvântului, nu există între regizor și scenograf, pentru că vorbim despre două personalități diferite, cu moduri distincte de a gândi și de a crea. Regizorul are, de regulă, o viziune mai conceptuală asupra spectacolului, în timp ce scenograful lucrează preponderent cu imaginea, spațiul și expresia vizuală. Tocmai această diferență poate deveni o sursă de tensiune creativă, dar și de inspirație. Cred însă că esențială este comunicarea deschisă și sinceră între cei doi, precum și capacitatea de a asculta și de a înțelege perspectiva celuilalt. Un spectacol reușit se construiește în dialog, nu în paralel, iar acest dialog presupune uneori și compromisuri, dar întotdeauna în beneficiul întregului proiect artistic. În experiența mea, cele mai reușite colaborări au fost acelea în care a existat încredere reciprocă , dar și o direcție comună clar asumată. Atunci când regizorul și scenograful reușesc să își unească viziunile fără a-și anula individualitatea, spectacolul capătă coerență, forță și profunzime.

R.T.: Talent, pasiune, devotament,  ce ar mai fi de adăugat in meseria dvs.?

T.T.: Pe lângă talent, pasiune și devotament, cred că în această meserie esențială este munca — multă muncă, răbdare și perseverență. Nimic nu se construiește peste noapte, iar în teatrul de animație fiecare detaliu presupune timp, atenție și o implicare constantă. Pentru mine, teatrul a devenit de-a lungul anilor mai mult decât o profesie; este un mod de viață. Trăiesc prin el și cu el, iar uneori îl simt ca pe o forță interioară care mă împinge înainte, îmi dă energie și inspirație, dar care, în același timp, poate deveni copleșitoare și consumatoare. Este o relație intensă, aproape organică, care aduce momente de euforie creativă, dar și perioade de epuizare. Cu toate acestea, nu aș putea să mă desprind de ea, pentru că face parte din mine. Fără teatru, fără acest proces continuu de creație, explorare și construcție, simt că mi-ar lipsi o parte esențială din identitatea mea artistică și umană.

R.T.: Dacă ar fi vă faceți portretul ce ați scoate in evidență?

T.T.: Dacă ar fi să îmi fac un portret, cred că aș scoate în evidență, în primul rând, modestia și felul în care privesc munca. Nu am simțit niciodată nevoia de a mă impune prin declarații, ci mai degrabă prin ceea ce fac concret în atelier și pe scenă. Pentru mine, munca este cea care vorbește. Cred în seriozitatea procesului, în atenția acordată detaliilor și în consecvența cu care construiesc fiecare proiect. Prin aceste lucruri, încerc să îmi conturez prezența profesională, fără a o transforma într-un demers de afirmare personală ostentativă. Aș spune că mă definesc prin discreție, perseverență și prin dorința de a lăsa rezultatele să vorbească în locul meu.

R.T.: Ce i-ați spune un tânăr care ar vrea să-și aleagă meseria de scenograf in general și care ar vrea să experimenteze și un spectacol de animație?

T.T.: Cred că avem mare nevoie de tineri în acest domeniu, oameni care să vină cu idei noi, cu energie și cu o privire proaspătă asupra teatrului și a scenografiei. Fiecare generație are ceva de adăugat, iar teatrul de animație, în mod special, se hrănește din imaginație și din capacitatea de a experimenta. În același timp, le-aș spune că această meserie cere mult mai mult decât talent și entuziasm. Este nevoie de perseverență, răbdare și o formă de umilință față de muncă și față de procesul de învățare. Nimic nu se construiește ușor, iar rezultatele vin în timp, prin exercițiu constant și prin disponibilitatea de a greși și de a învăța din greșeli. Scenografia, mai ales în teatrul de animație, este un domeniu complex, care îmbină arta cu meșteșugul. De aceea, le-aș recomanda tinerilor să fie curioși, să experimenteze cât mai mult și să nu se teamă de dificultăți. Este o meserie care te formează treptat și care te obligă să crești odată cu fiecare proiect.

R.T.: Dacă ați avea o bagheta magica ce ați face cu ea?

T.T.: Din punctul meu de vedere, cel mai important și mai prețios lucru este timpul. Dacă aș avea o baghetă magică, nu l-aș opri, dar l-aș încetini puțin, doar atât cât să pot respira mai conștient fiecare clipă. Am adesea senzația că nu îmi ajunge niciodată timpul, că lucrurile se succed prea repede și că mereu rămâne ceva neterminat sau nespus. Pe de altă parte, știu că timpul este relativ și că, într-o anumită măsură, depinde de noi cum îl trăim și cum îl prioritizăm. Poate că adevărata „magie” nu ar fi să schimbăm timpul, ci felul în care îl folosim, felul în care ne raportăm la el și la ceea ce alegem să construim în interiorul lui.

 

 

 

 

 

 

La Teatrul “Regina Maria” din Oradea, Secția Arcadia, au văzut lumina rampei două noi spectacole: Pasărea albastră și Degețica. Dacă primul titlu este mai rar parte din repertotiul teatrelor pentru copii, al doilea este prezent aproape în fiecare stagiune într-unul din teatrele de animație. Să le luăm pe rând.

 Maurice Maeterlink (1862-1949), autorul piesei Pasărea albastră, este un scriitor flamand de expresie franceză, laureat al Premiului Nobel pentru literature, în 1911. A fost adeptul unui teatru poetic sau al absurdului, simbolic, în care reveria joacă un rol esențial, la fel ca și libertățile de gândire, Pasărea albastră a fost scrisă în 1908. Interesant este faptul că premiera a avut loc la Moscova, la Teatrul de Artă “Konstantin Stanislavski”. Este povestea a doi frați, Mytyl și Tyltyl, care pornesc într-o călătorie alegorică în căutarea păsării albastre, simbolul fericirii absolute, la rugămintea Zânei Beryluna. Drumul lor străbate tărâmuri fantastice, locuri populate de ființe de neimaginat, fiind un drum al descoperirilor, al cunoașterii de sine. Regizorul Ciprian Huțanu a imaginat un scenariu coerent, în litera originalului, sensibil, scoțând în evidență filozofia de viață despre ce înseamna fericirea. Pasărea albastră simbolizează „marea taină a lucrurilor şi a fericirii", idealul spre care omul năzuieşte de milenii”. 

Decorul imaginat de Oana Cernea amintește parcă de căsuța mea de păpuși din copilărie: de mici dimensiuni, atent gândit. Pătuțurile copiilor, colivia, fereastră prin care se vede interiorul vecinilor bogați, cu bradul de Crăciun și masa plină, ferestre mari, coloane din palatul Maicii Noapte, arborii bătrâni cu crengile uscate, stejarul, etc. Păpușile la masă, cu gabit, poartă semnătura lui Tomos Tünde și sunt bine definite. În opinia mea, pariul câștigat de Ciprian Huțanu este faptul că spectacolul este un one-woman show. Eliza Atofanei, absolventă a Universității de Arte “George Enescu” din Iași, specializarea Actorie/Păpuși/ Marionete, trece cu bine peste piedicile pe care le ridică interpretarea și mânuirea mai multor personaje. Are sensibiliate, își dozează vocea în funcție de fiecare personaj, transmite emoție, subliniind prin interpretare poezia textului.

A doua premieră este Degețica, adaptare de Toma Hogea după Hans Christian Andersen (1805-1875). O poveste iubită de generații de copii, scrisă în 1835. O femeie simplă primește în dar de la Zâna bună și de la Căluțul Năzdrăvan, fetița pe care și-o dorea demult, ceea ce strânește supărarea Cotoroanței. Degețica pornește pe un drum al cunoașterii de sine la granița dintre copilărie și maturitate, al pretuirii prieteniei adevărate, al curajului, al învingerii greutățilpr prin încredere în forțele proprii, etc.

Regizorul Toma Hogea, totodată autor al dramatizării, își folosește imaginația și creează personaje noi sau le reinterpretează (Cotoroanța pare mai simpatică, e plină de energie, Calul năzdrăvan are ceva din magia basmelor românești, Zâna bună are mult farmec), într-o manieră accesibilă copiilor de azi. De fapt, îmbogățește și împrospătează povestea. În plus, un element important al spectacolului este aspectul de musical, realizat prin implicarea compozitorului Cári Tibor. O muzică fresh, plină de vioiciune, cantabilă, care, alături de coregrafia lui Levente Dimény dau aerul de prospețime al versiunii de la Oradea. Scenografia este creată de Emese Csüri, iar Răzvan Chendrean a conceput elementele de butaforie și păpușile (la masă, cu gabit), integrându-se în ansamblul spectacolului. Interpreții: Ștefana Tărniceru, Florian Silaghi, Zentania Lupșe, Armanca Serac, Igor Lungu, Alexandru Crefelean, Andrei Fazecaș crează personaje  pline de farmec, mânuite bine, se mișcă elegant. Degețica de la Oradea este un spectacol antrenant, amuzant. Mica trupă Arcadia a Teatrului “Regina Maria” din Oradea se dovedește curajoasă prin abordarea repertorială, prin “îmbrăcarea” poveștilor clasice în haine noi, pe măsura copiilor de azi.

 

 

 

 

 

  

De ce are clovnul nasul roșu?

 

Nu cred că se întâmplă foarte des ca glasuri vesele de copii să răsune pe coridoarele și în sala 3D de la UNATC. La examenul de licență al absolvenților secției de animație, micuții spectatori au “animat” atmosfera. Cine știe? Poate unii dintre ei vor deveni actori? Spectacolul prezentat: Povestea regelui supărat pe clovn.  Autor: Matei Vișniec. În ultimii ani, cel mai jucat autor român și-a îndreptat atenția spre literatura pentru copii. A scris piese de teatru (Omul de zăpădă care voia să întâlnească soarele, Capra, iedul cel mic și Cumătra Lupoaică, Cu vaporul printre stele, Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama) care abordează subiecte sensibile, prezentate cu umor, cu sensibilitate, îmbrăcate în metafore, poezie, mister, pe înțelesul celor mici. Dar și  micro romane (Consulatul lunii sau Addina și crocodilii de mlaștină, Zuza sau povestea poemului care a fugit din carte, Misterioasa dispariție a unui pitic de grădină, Klikel și furnicuțele multicolore, etc.). Marea majoritate a pieselor pentru copii s-au montat în mai toate teatrele de profil din România, devenind rapid spectacole cu succes de public, jucându-se stagiuni la rând. Unul dintre subtitlurile folosite pentru a ilustra o piesă, “poveste de adormit copiii și de trezit, ușor, părinții” se potrivește la multe dintre textele scrise de Matei Vișniec pentru cei mici. Nădăjduiesc că părinții se trezesc plini de întrebări, iar copiii adorm liniștiți după ce văd și spectacolul.

Liliana Gavrilescu, actriță a Teatrului Țăndărică și conf. univ. dr. la UNATC, nu a ales întîmplător textul. In principiu, este un text care tratează teme precum puterea, opresiunea, rezistența relațiilor dintre un rege autoritar și un clovn. Clovnul, bufonul vrea să-și păstreze libertatea, demnitatea, omenia în fața tiraniei noului rege, “înarmat” cu umor și inteligență, Este o critică subtilă a regimului totalitar, a modului în care spiritul uman poate rezista și, uneori, poate învinge, dar “învelită” într-o formă poetică de o mare sensibilitate. În același timp, “este o declarație de dragoste pentru actor, indiferent cum este „categorisit” de ceilalți: bufon, clovn, saltimbanc….Este o pledoarie pentru starea lui „a fi actor”… un actor ale cărui cuvinte biciuie sau te determină să reflectezi la adevăr, sens, libertate, un actor ale cărui strâmbături, grimase, țopăieli stârnesc râsul, ale cărui emoții declanșează lacrima.” La întrebarea de pe scenă “Știți de ce au clovnii nasul roșu?”, spectatorii au dat răspunsuri care mai de care mai hazlii și neașteptate. “Nasul clovnului este roșu pentru că roșul este culoarea preferată a regilor și a împăraților. Întotdeauna puterea a abordat culoarea roșie. Și atunci clovnul, ca să arate că puterea e derizorie, recurge la un nas roșu”, vine concluzia autorului. “Clovnul e normal să fie/Zgubilitic, fanfaron/Regii însă nu au voie/ Să devină clovni pe tron” ar putea fi replica finală.

O scenografie semnată de lector univ. dr. Raluca Aioanițoaie funcțională (păpuși la masă, fiecare având trăsături distincte fizionomice și de îmbrăcăminte), o muzică compusă de Vlad Costandache care creează un ambient ritmat. Ca întotdeauna, o mare atenție a acordat Liliana Gavrilescu, mânuirii. Fiecare gest, fiecare mișcare a fost studiată în amănunt, motivate . Am putea spune: unul pentru toți și toți pentru unu. Emilia Ivașcu, Alexandra Maxim, Alexandru Orbean, Crina Parasca, Adina Răducă, Maria Simulescu, studenții de azi, sunt actorii de mâine. Cu siguranță, de unii dintre ei vom mai auzi. 

Trei spectacole, un singur teatru

 

Teatrul pentru copii și tineret Ariel, Târgu Mureș și-a înscris în repertoriu un text original, Prințul roșcat sau băiatul fără nume, semnat de actrița Alice Bratu, care îți asumă și regia, scenografia, creația păpușilor, coregrafia și interpretarea unui rol în spectacol. Îmi amintesc de Alice Bratu într-un one-woman show, Frida alas para volar, unde îmbina arta animației cu coregrafia, a doua mare pasiune a ei și cu desenul în nisip. Mai știu și de alte încercări de texte, deci vorbim de o „recidivă” artistică pe mai multe planuri creative.

Revenind la spectacolul Prințul roșcat sau băiatul fără nume, după o introducere coregrafică pe o muzică veselă, învăluită în fum, începe derularea poveștii despre un băiețel cu părul roșu ca focul,” o ciudățenie de muzeu de care unii oameni făceau glume proaste pe seama lui, ca și cum asta le făcea ziua mai bună”, copiii  îl strigau în toate felurile, iar cei bătrâni își făceau cruce de parcă ar fi văzut o cometă. Ca o paranteză, există multe superstiții legate de cei cu părul roșu, cum că ar fi oameni însemnați, damnați. Persoanele roșcate erau temute și venerate, urâte și adorate, denigrate sau admirate. Și eroul nostru era tratat cu dispreț de cei din jur, fie mari sau mici. “Roșul meu e o rană, e o rușine care a învățat să stea dreaptă”, spune personajul principal. Pentru a scăpa de “ocară”, băiatul fără nume pleacă de acasă. Începe un fel de călătorie inițiatică pentru găsirea unui nume și al unui drum în viață, străbătând văi și munți, păduri, lanuri de grâu, ape învolburate. Și, ca-ntr-un basm, eroul nostru dă peste tot felul de personaje care mai de care: o cârtiță oarbă, un vulpoi roșcat ca toți vulpoii, dezordonat, cu blana zburlită, un cal înaripat. De la toți învață câte ceva, cu bune, cu rele. O mențiune specială pentru păpușa principală, băiatul fără nume. Textul este curat, simplu, pe înțelesul celor mici și vorbește despre toleranță (nu toți suntem la fel!), despre frici, despre curaj, despre găsirea drumului drept. Nu am să divulg finalul.

Lui Alice Bratu, în spectacol i se alătură colegii ei Georgiana Bighescu, Claudiu Ardelean, Claudiu Banciu și Cristi Bratu. Prințul roșcat sau băiatul fără nume, este un spectacol sensibil, plin de poezie, simplu, direct și care promovează valori educative.

A doua premieră a Teatrului Ariel se adresează publicului tânăr și adulților, este vorba de Mareșala. Textul pleacă de la romanul Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc, scris de Alina Nelega și publicat la Editura Polirom în 2022. Marioara Voiculescu, o mare actriță, acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă dramatică la 14 ani, elevă a Aristizzei Romanescu și a lui Constantin Nottara, o profesoară dăruită și foarte iubită, prima femeie din România care a condus o companie de teatru, a înființat și o companie de film, prietenă cu Regina Maria, “a fost o campioană a teatrului independent, a libertății artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut “ (Liternet), refuzând compromisuri. Prin acest spectacol. Alina Nelega care și-a asumat și regia, aduce un omagiu actorului în general, muncii lui, dăruirii, condiției sale, inserturile din viața Marioarei Voiculescu împletindu-se și completându-se.

O scenografie minimalistă (autor: Clara Ștefana Dumitrescu- Iftodi), scenă aproape goală, cu câteva elemente de decor: două cuiere pentru costume, un scaun, un radio, un  “povestitor” care ne introduce în atmosfera de spectacol pornind de la experiența lui de prezentator de nunți. Nunta ca spectacol de teatru, cu lume îmbrăcată elegant, cu “scenografii” tematice, butaforie, muzică, etc. Apoi, personajele apar pe rând, spunând povestea Actriței, presărată cu adevăruri despre meserie, despre contexte sociale (Dosarul Melania, în care Marioara Voiculescu era acuzată de spionaj), despre umilință, sărăcie, dar și hotîrârea de a sta dreaptă în fața nedreptăților, evitând compromisurile. Actorii: Andreea Ajtai, Claudiu Ardelean, Claudiu Banciu, Emilia Banciu și Alice Bratu dau viață unor personaje viabile care vorbesc despre teatru, despre actor, despre munca și viața lui, pornind de la exemplu primei dive a teatrului românesc, Marioara Voiculescu.

Doar o vorbă să mai spun. Am reușit să văd GGWorld, un spectacol de teatru dans, semnat de Gigi Căciuleanu. Revenit pe scena Teatrului Ariel după mulți ani de la valorosul spectacol Jungla X, la rugămintea regretatului Gabi Cadariu (a fost ultimul său proiect în calitate de manager), Gigi Căciuleanu creează o lume a lui, plină de simboluri, de metafore, de imagini, de o sensibilă poezie, o lume în pași și mișcări de dans. “Pentru al său univers specific, GGworld, precum orice spectacol, își reinventează nu numai o limbă dar și mecanisme anume. În limba internațională în care “WORLD” înseamnă “LUME”, în sensul de ”univers”, întâmplarea face ca “GG” să se pronunțe: GiGi ca și prenumele meu, al autorului. Precum o semnătură pusă, ca pe un tablou, pe propriul vis.”Scenariul, regia, coregrafia, desenele sub formă de poiecții sau pe panouri sunt rodul imaginației bogate a lui Gigi Căciuleanu. Muzica extrem de modernă aparține tinerei compozitoare Cristina Uruc. O cromatică în care predomină negrul (costumele) cu mici accente roșii, alb cu roșu (desenele, cele două păpuși-pisici, semnate de Eugenia Tărășescu Jianu) sau alb simplu, cu foarte puține elemente scenografice (realizate de Erika Iszlai).  Noapte, sânge, puritate. Distribuția reunește actori de la ambele secții, română și maghiară, într-o comuniune perfectă. Andreea Ajtai, Claudiu Ardelean, Claudiu Banciu, Emilia Banciu, Deszö Bonczidai, Alice Bratu, Cristi Bratu, Ágnes Gáll, Éva Halmágyi, Cornel Iordache, Nagy Timea, Dániel Szabó, Cristina Ungureanu dovedesc reale calități de dansatori, mișcându-se cu multă dezinvoltură, dar și actoricești.

Trei spectacole pentru publicuri diferite, trei viziuni regizoraleși opțiuni repertoriale pentru Teatrul Ariel din Târgu Mureș, care anul acesta va aniversa 77 de ani de activitate.

Hainele cele noi ale Motanului Încălțat

 

          A fost odată ca niciodată…anul 1965. Atunci, pe 4 mai, s-a născut un nou pui de teatru pentru copii și care s-a numit: Teatrul „Ion Creangă”.  „Tatăl” acestui copil a fost Ion Lucian, actor și regizor, care a visat, a luptat și a… învins. „Teatrul copilului este o problemă a contemporaneității. El este primul contact al viitorului om cu fenomenul artistic. Cum va fi acest prim contact este determinant pentru toată cariera lui de spectator! Teatrul pentru copii și tineret trebuie să aleagă: ori va răspunde la întrebările firești ale vârstei spectatorilor săi, ori îi va dezamăgi? Va eșua să-și îndeplinească misiunea față de spectator? Simțul copilăriei contemporane, iată ce trebuie să posede în mod obligatoriu cei ce creează spectacole pentru copii. De profunzimea și plinătatea acestui simț depinde întotdeauna nivelul artei adresate copiilor”. De atunci, sute de spectacole, mii de reprezentații, multe turnee, unde nici cu gândul nu gândești, Lui Ion Lucian, i-au urmat: Cornel Todea, Alecu Popovici, Grigore Gonța, Ion Gârmacea (interimar), Lucian Ghimiși și Gabriel Coveșanu. Proiecte, diversitate, titluri clasice sau contemporane pentru copii sau adolescenți, experimente și mutarea după mulți ani de “exil”, în sediul complet renovat.

          Într-o zi de toamnă rece, am pășit în sala mare pentru premiera cu Motanul încălțat. Mă întreb dacă mai există vreun copil care să nu știe cine este Motanul încălțat? Motanul lui Charles Perrault (1628-1703), scriitor și poet francez, a străbătut agale secole până la noi, povestea lui cunoscând sute de versiuni editoriale, cinematografice, desene animate, dramatizări și adaptări pentru teatrul de animație sau pentru copii. Compozitorul Cornel Trăilescu a scris prin anii 60 și o operă, libretul fiind semnat de Tudor Mușatescu și Nina Stoiceva.

          Cum se face că bătrânul Motan apare mereu tânăr, plin de viață, pus pe șagă? De unde își ia puterea de a fi prezent la întâlnirea cu atâtea și atâtea generații de copii? De la “motăneii și motănițele” din sală, care nu se mai satură de aventurile lui, de la farmecul poveștii, de la ideile regizorilor, de la verva și talentul interpreților?

“Se spune, se spune/ Că a fost o împărăție mare,/Plină de cântec șI soare,/Cu un Motan șmecher tare.” Pe acolo ar mai fi și un împărat puțin miop, mustăcios, cu barbă mica și care tot timpul tușea și strănuta. Deci, cu cântec înainte! Într-un décor simplu, cât se poate de minimalist, colorat, semnat de Viaceslav Vutcariov, cu costume la fel de viu colorate care scot în evidență anumite caracteristici ale persoanjelor, proiecții animate și o coregrafie cu elemente de hip hop (Răzvan Rotaru) se desfășoară povestea însăilată de regizorul Toma Hogea, care păstrează firul clasic al lui Perrault, dar aduce și un plus: ideea de recunoștință față de tot și toate, față de cei care îți dau o mână de ajutor, un sfat și o inefabilă emoție dată de versurile cântecelor.

Motanul nostru este generos, vesel,”vestit prin lume/ Pot să vorbesc și pot să cânt/ Pot să dansez cu mult avînt,/Pot să iubesc din răsputeri,/ Și să-mi doresc multe averi (…)/O lume-ntreagă am colindat”. Interpretul lui, Marius Boboc se simte bine în rol, joacă cu bucurie, plin de vervă, cântă, dansează, interacționează cu micuții spectatori. Cári Tibor, unul dintre cei mai solicitați compozitori de muzică de scenă și nu numai, mare iubitor și cunoscător într-ale teatrului de animație și al celui de copii, a scris pentru fiecare personaj câte un cântec, creând o atmosferă veselă, apelînd la ritmuri de jazz, pop, rock. Partea muzicală este un element extrem de important într-un spectacol pentru copii, creând o punte de legătură mai direct cu micuții spectatori.

Toți actorii joacă, cîntă și dansează spre bucuria publicului care participă activ. Se alături interpretului principal, actorii Nicolae Bulete,Ion Ionuț Ciocia (un împărat plin de caaracter), Oana Cosma (o prințesă alintată, altfel de cât ne-am fi așteptat), Tudor Morar, Alexandrina Halic, (o apariție scurtă, dar  de efect), Carmen Andriță, Cristian Boeriu, Iulian Bălan.

Fiecare generație de copii are nevoie de Motanul ei, asta e sigur. Povestea e aceiași de sute de ani, depinde cum se țese”ghemul”.

 

Teatrul “Ion Creangă” București- Motanul Încălțat după Ion Creangă. Regia, dramatizarea, versurile: Toma Hogea. Descorul, costumele, stilistica animației: Viaceslav Vutcariov. Muzica: Cári Tibor. Coregrafia: Răzvan Rotaru. Video design: Andrei Cozlac, Radu Marțin. Aranjament vocal: Ana Cebotari. Distribuția: Marius Boboc, Nicolae Bulete, Oana Cosma, Ion Ionuț Ciocia,Tudor Morar, Alexandrina Halic, Carmen Andriță, Cristian Boeriu, Iulian Bălan. Data premierei: 22 noiembrie 2025.

Dulciuri pe alese, după pofta inimii

Mi-am dorit întotdeauna să vizitez o fabrică de ciocolată. Mărturisesc că sunt mare amatoare de dulciuri, deși știu că nu sunt bune pentru sănătate. Nu am avut ocazia să ajung la vreo fabrică de dulciuri, fizic (am fost doar la un Muzeu al dulciurilor),  noroc însă cu Opera Comică pentru Copii care mi-a oferit în luna martie un golden ticket și am asistat la spectacolul Charlie și fabrica de ciocolată, celebrul musical de pe Broadway sau West End, în premieră națională. Nu am câștigat Marele Premiu pus la bătaie, dar călătoria a fost fascinantă. Nu premiile sunt importante în viață, ci experiențele, prieteniile, trăirile, învățămintele.

Cine este Charlie? Este eroul principal al unui celebru roman imaginat de Roald Dahl (1916-1990), faimos scriitor britanic de literatutră pentru copii, poet, scenarist de film și televiziune, pilot în cel de al doilea război mondial. Dintre cărțile sale, am aminti: Matilda, Uriașul cel bun și generos (transpus scenic la Teatrul Țăndarică), Charlie și fabrica de ciocolată, etc. O imaginație bogată, un stil, uneori întumecat, finaluri nu întotdeauna fericite, imprevizibile, elemente de magie sau fantastice sunt doar câteva caracteristici ale scriituri lui Dahl.

Musicalul Charlie și fabrica de ciocolată are la bază romanul apărut în 1964, textul este scris de David Greig, muzica aparține lui Scott Wittman și Marc Shaiman. Premiera londoneză a avut loc în 2013 la Teatrul Regal Drury Lane, iar cea americană în 2017 pe scena Teatrului Lunt-Fontanne. Scott Wittman și Marc Shaiman colaborează împreună din 1979, fiind un tandem care se completează, spectacolele lor remarcându-se printr-o simbioză perfecta între muzică și cuvânt. În Charlie și fabrica de ciocolată au rearanjat patru cântece celebre din filmul omonin, care l-a avut în rolul principal pe Johnny Depp: The Candy Man, Pure Imagination, I’ve Got a Golden Ticket, Oompa Loompa Song, scriind alte 18.

Premieră de la OCC este semnată de Emil Pantelimon, artizat al unor montări fastuoase (Matilda, School of Rock, Madagascar – A Musical Adventure jr), una dintre ele luând în 2025 Premiul UNITER la categoria cel mai bun spectacol pentru teatrul de animație/copii. Imaginația creatorilor se îmbină perfect cu dotările scenice, cu performanțele soliștilor, ale copiilor de la School of Musical, ale dansatorilor (mari și mici), ale instrumentiștilor, cu pofta noastră de ciocolată, bombone, înghețată, gumă de mestecat (“Insulină, glicemie, ciocolată, bucurie”), cu dorința de a călători în lumea dulciurilor.

Scenografic, Vladimir Turturică a imaginat un univers populat de 120 de actori, 200 de costume (create de Adriana Urmuzescu), orchestra live, proiecții pe jumătate de sală, un du-te-vino al interpreților prin toată sala, interacțiunea lor cu publicul, trapă rotativă, într-un cuvânt o nebunie care ține trei ore și în care cei mici nici nu au respirat. “Un cadru scenografic care a pornit de la dorința de a surprinde, de a descoperi, de a provoca mirarea”. “Trebuie să vezi ca să crezi”, replica lui Willy Wonka nu este doar la nivel declarativ, extrapolând putem spune că trebuie să și visezi, să vezi și să crezi.  Cine Willy Wonka? Un excentric, propietar al unei fabrici de ciocolată, inventator de dulciuri, blazat, izolat de lume, dornic de a găsi un alt drum produselor sale. Pune la bătaie 5 golden tickets pentru copii și unul dintre părinți. Tomy Weissbuch, îi dă o energie, o candoare, o căldură aparte lui Wonka. Charlie Bucket este un băiat cu inimă mare, cu multă imaginație, crescut de o mamă și de bunici, extrem de sărac și care visează să câștige un bilet și să viziteze fabrica. Interpreta lui Charlie, Sara Maria Barbu Sindilă,  are de „luptat” cu un personaj greu din punct de vedere vocal și îi face față cu brio. Ea reușește să creezi un personaj viu, care emoționează prin sensibilitate, modestie, maturitate, curaj. Ceilalți copii, Augustus (Adelina Baicu), Violet (Maria Cotuțiu), Veruka (Alexandra Bârliba), Mike (Marian Trîmbaciu), alintați, plini de mofturi și slăbiciuni, pofte, răsfățuri, descoperă că importante sunt bunătatea, generozitatea, empatia și nu poleiala de aur. Un personaj bine conturat, atent studiat, cu mult umor creează Ernest Fazekas în Bunicul Joe, un veteran în scaun cu rotile, dornic de aventură, inclinat spre visare, sprijin necondiționat pentru Charlie. Părinții însoțitori ai copiilor, interpretați de Călina Epura, Daniel Pascariu, Andrei Atabay, Maria Țibuleac, sunt tipologii umane diverse (hiperprotectori, dominați de credința că banii pot cumpăra orice, toleranți la dependența de tehnică a copiilor, etc. )

Tuturor acestora li se alătură și alte personaje cum ar fi copii care lucrează la fabrica de ciocolată, Oompa Loompas, comentatori coregrafici și muzicali, plini de  ironie, critici la adresa celor cinci copii. Un număr foarte reușit mi s-a părut cel al Veverițelor, sincronizate perfect. Nu pot fi trecuți cu vederea copii de la School of Musical, “armata” de dansatori (coordonați coregrafic de Cezara Blioju), excelenți, sincronizați perfect (ansamblul de dansuri germane, bone, bodiguarzi, dansatori pop). Orchestra condusă de Alexandru Ilie, aflată undeva în spatele scenei, invizibilă până la aplauze este un alt element ce asigură succesul spectacolului.

Ca o concluzie, Charlie și fabrica de ciocolată nu vorbește numai despre dulciuri, ci, despre cum menționa și regizorul sopectacolului este despre prioritizarea rolului educației în familie, despre relația părinți –copii, uneori destul de șubredă, despre responsabilitate, O altă concluzie este că ciocolata este un dulce bun pentru copii dar și pentru părinți în egală măsură, este o plăcere, nu doar un simplu desert.

Nu pot să nu remarc calitatea deosebită a caietului program, marketing-ul “dulce” și ingenios.

Charlie și fabrica de ciocolată este genul acela de spectacol ce nu poate fi povestit, ci trebuie trăit.

PS. Mă întreb dacă toții copiii din sală știu atât de bine engleză, încât să priceapă toate părțile cântate (și nu sunt puține!). E adevărat, că nu a mișcat nimeni “în front”!

Opera Comică pentru Copii- Charlie și fabrica de ciocolată după romanul lui Roald Dahl. Text: David Greig. Muzică și versuri: Scott Wittman și Marc Shaiman. Regia: Emil Pantelimon. Scenografia: Vladimir Turturică. Costume: Adriana Urmuzescu. Coregraf: Cezara Blioju. Consultanță dramaturgie: Alina Epingeac. Dirijor: Alexandru Ilie. Pregătire muzicală: Abel Corban, Monica Gemene. Distribuția: Sara Maria Sindilă, Tomy Weissbuch, Ernest Fazekas, Ioana Rufu, Andrei Cocîrlea, Oana Șerban, Teodora Calagiu, Antonia Cosmina Stancu, Ioana-Lucia Berechet, Darius Dragoș, Călina Epuran, Adelina Baicu, Daniel Pascariu, Alexandra Bârliba, Andrei Atabay, Maria Cotuțiu, Mara Țibuleac, Ina Blaga, Damian Trîmbaciu, Irina Blaga, Ana Marinescu, Rebeca Rogin  Data vizionării: 22 martie 2026.