Laurențiu Budău: “… această profesie este o lecție nesfârșită de umilință și dăruire”

  

Nu s-a visat actor din fragedă pruncie, dar a devenit actor păpușar. Apoi, a făcut un pas către regie și, de aici până la a scrie piese de teatru nu a fost decât un al doilea pas. Poate nu în ordinea asta. Să stai de vorbă cu Laurențiu Budău, chiar și de la distanță, a fost extrem de plăcut. Plin de umor, pus pe șagă, s-a antrenat în jocul întrebare-răspuns, descoperind astfel, o persoană îndrăgostită iremediabil de meseria sa.

Raluca Tulbure: Ești actor al Teatrului Municipal “Bacovia”, secția animație, de peste 34 de ani, regizor, dramaturg.  Te-aș ruga să-mi spui care este povestea ta de dragoste cu teatrul.                                                                                                  

Laurențiu Budău: O, asta e o nebunie totală și nu seamănă deloc cu cele consacrate ale majorității actorilor care, încă de la vârste fragede, dădeau pe spate rudele și cunoscuții cu talentul care le ieșea prin pamperși și făceau să lăcrimeze vitele sterpe de pe islazul comunal. Nu, nimic din toate aceste prevestiri aureolate. Adevărul e că, până la terminarea liceului, n-am recitat decât o singură poezea (și aia în clasa întâi, la Serbarea Abecedarului, de fapt, o strofă despre litera F) cu care m-am făcut total de râs-plâns. În rest, nu-mi plăcea teatrul de nicio culoare, iar când era vorba despre teatrul de televiziune părăseam iute incinta, că, pe atunci, nu exista posibilitatea să schimbi canalele ca acum, că nu funcționa decât un singur post și un singur ”actor principal”. Teatrul radiofonic îl mai înghițeam eu cumva-cumva printre noduri, dar n-aș avea curajul să afirm că mă dădeam tocmai în bărci după el. Printr-a șasea am început să bâjbâi că ”atunci când voi fi mare” o să mă fac actor, musai de cinema, iar printr-a șaptea am completat formula cu ”actor de cinema și regizor”. Nu știu de unde veneau nazurile astea teribile în necoapta căpățâna mea de plod, căci în familia noastră nu fuseseră pân-atunci decât mândri răzeși, țărani cooperatori obedienți ce prășeau și culegeau porumbul, fasolea și varza, și simpli muncitori care băteau toată ziulica cu voioșie cuie strâmbe în scânduri drepte ori dădeau sictiriți cu bidineaua în răspărul hectarelor de tablă ruginită. Chiar și cartierul din orașul dunărean în care locuiam era unul rău famat și nu prea dispus jindului după astfel de cariere meteorice care depășeau bunul-simț. Mai toți colegii mei din clasă voiau să se facă vânzători de alimentară sau de aprozar, iar aiurelile mele despre luminosul viitor îi amuzau teribil, de altfel ca și pe bieții profesori. Cert este că-mi intrase în tărtăcuță că musai ăsta o să-mi fie destinul și vrând-nevrând o să-și facă instantaneu mendrele cu existența mea, ca și cum ar fi o lovitură zdravănă de rangă în cap care te rezolvă total, așa că n-am depus nici măcar cel mai mic efort ca să pun, cât de cât, câte o cărămidă la împlinirea acestui măreț deziderat. Cu aceeași inconștiență crasă am plecat la București în ”86, la terminarea liceului, să dau examen de admitere la IATC, cu toate că nu mă pregătisem cu absolut nimic, nici măcar cu teribilul dosar de înscriere care în componența sa era un examen, de multe ori, insurmontabil... În sinea mea eram ferm convins că membrii comisiei de admitere, doar văzându-mi aureola de care mă credeam etern înconjurat, îmi vor fi adresat nesfârșite ploconeli și poftiri rugăcioase ca să mă declar deja primul admis la secția de actorie. Noroc că, atunci când am intrat în curtea institutului cu pricina și am văzut puzderia de mii de concurenți fițoși veniți să se înscrie, mi-a căzut subit pâcla de pe ochi și am făcut cale întoarsă acasă, cu coada între picioare. M-am angajat resemnat pe unul dintre șantierele patriei, urmând să continui tradiția muncitorească a familiei și să mă joc toată viața cu electricitatea în trei faze. În curând, am plecat în armată la o unitate de tunuri antitanc. M-am căsătorit, am ajuns tătic, mi-am schimbat locul de muncă, de data asta la o hidrocentrală aflată în construcție în Vrancea. Am crezut că mă lecuisem total, dar nu, chinurile mele de glorie eternă nu se sfârșiseră încă...

R.T.: Cum ai ajuns student la Institutul de stat al artelor din Chișinău, secția teatru de păpuși?

L.B.: După faza cu hidrocentrala, la începutul anului 1990, am găsit un anunț în ziarul local al Bacăului despre un post de electrician-scenă vacant la Teatrul de Animație alias Teatrul Licurici. Pe atunci nu știam, dar era doar un anunț pus la hoha de directorul de atunci al teatrului, cu rol de sperietoare pentru iluministul instituției, care o luase razna și nu mai răspundea la comenzi. Ar mai fi nevoie de încă zece pagini ca să povestesc cum am reușit să fiu angajat, dar rezum. Cert e că vara acelui an m-a prins cu acte în regulă la teatrul de păpuși, cu toate că timp de aproape doi ani, în afara faptului că am schimbat două becuri arse și un întrerupător defect, activitatea mea în domeniul tehnic era ca și inexistentă. În schimb, speriat de o iminentă concediere, m-am implicat voluntar în tot ceea ce însemna scena, începând cu măturatul și spălatul acesteia (vă jur, e o întreagă știință), montarea cabinetului negru și decorului, mici înlocuiri în spectacolele existente, mici activități de secretariat-literar, precum și ajutoare la mânuire. Urmăream cu nesaț toate spectacolele aflate în repertoriu, dar mai ales pe maeștri păpușilor la paravan (Corneliu Dobrescu, Coca Solomon, Jorj Munteanu), pentru că, pe atunci, păpușile de tip wayang și cele bi-ba-bo erau în gloria lor maximă. Cert este că pe lângă toate aceste activități, timp de un an, cu toate că nu eram încadrat ca actor-mânuitor pe schemă, am jucat și în trei premiere roluri destul de substanțiale...În 1991, a apărut pe neașteptate, la Bacău, Victor Ștefaniuc, care căuta tineri dispuși să studieze în Republica Moldova tainele păpușeriei. Motivația lui era una foarte simplă, tristă și emoționantă. Scopul urmărit era acela ca, în contact zilnic cu studenții români, studenții păpușari basarabeni să-și îmbunătățească și să-și perfecționeze exprimarea în limba română. Lucru care s-a și întâmplat pe parcursul celor patru ani de studii petrecuți acolo. De la Bacău, am plecat să susținem examenele de admitere la Institutul de Arte de la Chișinău, doi băieți și două fete, iar de la Constanța, un băiat. Inițial grupa era compusă din 20 de studenți, 15 basarabeni și 5 români, dar datorită faptului că primii doi ani de studii erau eliminatorii, am rămas în final, la absolvire, doar 12. După umila mea știință, a fost un experiment notabil care și-a atins ținta, fiind prima și ultima dată când un grup de tineri din România (1991-1995) au studiat la respectiva instituție.

R.T.: Care au fost regulile de bază pe care ți le-ai însușit de la profesorii tăi, Victor Ștefaniuc și Veniamin Apostol, personalități artistice cunoscute dincolo de Prut?

L.B.: Victor Ștefaniuc – ”Teatrul de păpuși nu este o joacă, este o știință multiplicată de creativitate. În teatrul de păpuși trebuie să guverneze PĂPUȘA.” Veniamin Apostol – ”Regia de teatru este drumul parcurs din punctul A în punctul B.”

R.T.: Actor și regizor. Cum se împacă cele două activități? Încerci să fii regizor când joci? Când regizezi te gândești și la postura de actor?

L.B.: Bună întrebare. Orice actor este, vrând-nevrând, regizorul propriului rol, dacă mai este și regizorul spectacolului în care și joacă, asta e cu totul altă poveste. Nimeni din lumea asta n-a reușit, în spectacolele regizate în care este și interpret, să se detașeze total. Deh, nu putem să fim cu toții Sergiu Nicolaescu... Ha-ha! Acum sunt actor, acum sunt regizor. E o întreagă rupere de creier care are ceva în comun cu paradoxul măgarului lui Buridan, fiind soră bună cu schizofrenia. Personal, nu recomand această situație deși, fortuit de împrejurări, am experimentat-o de nenumărate ori.

R.T.: Bănuiesc că ai fost de mai multe ori in situația de dramaturg, actor și regizor? Dacă memoria nu mă înșală, eu am văzut  Serenadă pentru Cervantes, pentru adulți și, la copii ceva, dar pe moment nu-mi amintesc.

L.B.: Țin să amintesc și de spectacolul Ivan Turbincă, care în 2003 a luat premiul I la Festivalul recitalurilor păpușărești de la Botoșani și care s-a bucurat în Teatrul azi de o frumoasă cronică din partea ta. Dar "revenons à nos moutons", când te afli în cele trei situații, lucrurile se complică și mai mult și problema trebuie gestionată cu multă prudență. Din toată afacerea, iese cel mai mult în câștig dramaturgul și asta nu cred că e un lucru rău, deoarece scriitura are cele mai multe șanse să reziste probei nemiloase a timpului.

R.T.: Cum este să joci pentru copii? Ai nevoie de calități în plus? Ce le-ai spune tinerilor care vor să fie păpușari?

L.B.: Am văzut o sumedenie de actori de dramă atât de stresați când trebuiau să joace în spectacolele pentru copii, multora dintre ei părându-le înjositor acest lucru... În orice caz, nu trebuie subestimată puterea de înțelegere a vârstelor mici. Abordarea spectatorilor trebuie făcută cu delicatețe, evitându-se pe cât posibil expunerea unor aspecte extreme ale vieții. Nu trebuie abuzat nici de puterea de rezistență a copiilor, find preferate spectacolele care să dureze cât o oră de curs. Marea majoritate a tinerilor din ziua de azi se fac păpușari de nevoie, fiind respinși de actoria de dramă și caută să se folosească de toate tertipurile posibile pentru a ajunge acolo unde jinduiesc cu adevărat. Dacă totuși există tineri care, de bunăvoie și în cunoștință de cauză, vor să devină păpușari, țin să le amintesc că această profesie nu este despre faimă, vizibilitate sau bani ci o lecție nesfârșită de umilință și dăruire.

R.T.: Ai lucrat în multe teatre din țară, (de stat sau independente), ai și o pagină de Facebook, intitulată Ordinul păpușarilor, cum ai caracteriza starea actuală a teatrului de animație?

L.B.: În mod organic, teatrul de animație din România, ca și cel de pretutindeni, are suișurile și decăderile sale. Unele erau teatrele de top acum 30 de ani în urmă și altele sunt acum. S-a volatilizat arta marionetei. Dispar clădirile în care au funcționat teatrele de păpuși, iar trupele sunt îngrămădite cu forcepsul în teatrele dramatice. Coabitarea este, în majoritatea cazurilor, dureroasă și conflictuală. Regizorii credibili îi poți număra pe degetele de la o mână, cu scenografii stăm ceva mai bine, în schimb există o criză majoră a făuritorilor de păpuși. Ce poate face un violonist fără vioară? Să explice muzica?! La capitolul texte originale pentru teatrul de păpuși, procentul se apropie de zero. Ne place să montăm la nesfârșit Scufița Roșie și Capra cu trei iezi, uitând că mai există sute de mii de povești cu mult mai interesante. Ne dispar maeștrii și sunt înlocuiți cu ”ceva de genu”... Facem o droaie de festivaluri în care iar apărem cu iapa sură și zicem că e cal pur-sânge arab.

R.T.: Ai și o bogată activitate de dramaturg:60 de piese originale atât pentru teatrele de copii, cât și pentru cele dramatice, publicate în volume colective, reviste literare. De ce crezi că literatura dramatică pentru copii este ocolită de scriitori?

L.B.: Dacă aș fi fost pus să aleg cine să devin, Shakespeare sau Carlo Collodi, aș fi preferat să fiu cel din urmă. Ca să fii recunoscut în dramaturgie, ai nevoie de talent, ca să fii recunoscut în literatura adresată copiilor, e nevoie de ceva geniu. Și o spun cu mâna pe inimă. Să scrii pentru copii e foarte dificil, de asta nu se aruncă prea mulți, pentru că nu prea reușesc să o scoată la capăt.

R.T.: Dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?

L.B.: Aș clădi cel mai modern teatru de păpuși din lume, în Bacău, dar sunt profund conștient că, în această viață, lucrurile minunate se fac prin oameni și pentru oameni. Trebuie să existe doar voință.

R.T.: Exită o întrebare pe care nu ți-am pus-o dar ai avea un răspuns de dat, dacă ți-aș adresa-o?

L.B.: Mi-am amintit de o celebră replică a unei necelebre contabile de teatru. ”Ce liniște ar fi în teatru, dacă n-ar exista actorii.” Chiar așa! Eu cred că există destin și te lovește ca o lovitură zdravănă de rangă drept în moalele capului, când te aștepți cel mai puțin, și trebuie să-l urmezi exact ca un păstrăv care înoată contra curentului. Nu am ales, ci am fost ales. Mie așa mi s-a întâmplat. Încă aud voci: Constantin Pușcuță, Grigore Rusu, Veniamin Apostol, Victor Ștefaniuc, Calistrat Costin. Să intri în teatru pe post de tehnician–scenă și peste patru ani să câștigi concursul de regizor artistic al instituției este ceva, nu? Să mai spună cineva că nu trebuie să credem în semne. (Râde mucalit)