Gabriel APOSTOL: "Caut acel gest care să strârnească furtuni de lumină și emoție”

Gabriel Apostol face parte din prima promoție titrată de artiști mânuitori de păpuși și marionete și care s-a ”încorporat” în echipa de la Țăndărică. Alături de alți câțiva colegi încă a rămas fidel instituției care va aniversa în curând 70 de ani de existență. Actor, regizor, profesor, Gabi are la activ zeci de roluri în spectacole de copii sau de adulți, regia unor spectacole la București, Ploiești, Târgoviște, Alba Iulia, premii, turnee, festivaluri. Merită amintite doar câteva: Motanul încălțat, Adunarea păsărilor, Punguța cu doi bani, Galaxia Sveijk, Play Faust, Golem, Muzicanții din Bremen, etc.Știind că îi plac provocările,l-am invitat la o discuție, ce a început în scris și a continuat “ochi-n ochi”. Povestește frumos despre teatru și viață.

Raluca Tulbure: Care sunt primele tale amintiri despre teatrul de păpuși?

Gabriel Apostol: Cred că păpușile Muppets la televizor prin anii 70, dar cele mai semnificative amintiri cu teatru de păpuși le am de la spectacolul Tigrișorul Petre în care am jucat prin 1994 și dupa 10 sau 15 reprezentații jucate am avut o repetiție tehnică la care asistam din sală ,moment în care am avut un deja vu foarte puternic .ÎIn urmă cu aproximativ 20 de ani venisem cu școala la primul spectacol de teatru de păpuși din viața mea, în București la teatrul Țăndărică . Spectacolul pe care l-am vizionat atunci era chiar Tigrișorul Petre. Am retrăit  toate emoțiile de atunci ,empatia cu tigrișorul rătăcit,mirosul din sala de teatru și chipurile transfigurate ale colegilor mei de bancă. Cred că momentele importante, semnificative în plan personal, din viața noastră nu se șterg de fapt niciodată, chiar dacă uităm mereu câte ceva .Uneori e nevoie de o bătaie de aripă de fluture și totul reînvie puternic și clar. În ziua acea am primit un cadou important  și am înțeles atât de multe despre drumul meu peste ani  până la teatru.

R.T.:Ți-ai dorit dintotdeauna să fii actor?

G.A.:Probabil că da ,deși nu actor aș fi răspuns când eram întrebat ce aș vrea să fiu când o să fiu mare. Era și este mai degrabă o stare ,un sentiment continuu de grație ,de plutire și visare ca și cum aș trăi tot timpul într-un tărâm în care totul este posibil și oamenii pot empatiza cu tine tot timpul la un nivel aproape ancestral al trăirilor. Bucurie pură nediluată și frica totală care te îngheață ,dragoste și ură, frumos și urât. Toate la maxim și transformatoare, semnificative , înnoitoare. Cred că puterea asta de a-ți explora limitele și de a-i ajuta și pe alții să o facă, aruncă lumină asupra actorului și îi definește personalitatea .

R.T.:Actor, regizor, profesor. Cum au încăput toate aceste persoaneje într-unul singur? În pielea căruia te simți mai confortabil?

G.A: Păi, toate sunt la un loc și nici eu nu știu unde se termină una și începe cealaltă. Cred că toate trei sunt măști, roluri pe care le interpretez pe rând sau împreună câteodată. Toate trei "personajele" sunt de fapt manifestări ale aceleași dorințe de nou ,de comunicare profundă cu cei care te înconjoară. Actorul ,regizorul și profesorul au contact nemijlocit cu oamenii, mai mici sau mai mari și fiecare dintre cei trei are un mesaj de transmis care trebuie să stârnească în ceilalți curiozități și întrebări la care în mod ideal ar trebui să ai răspunsuri. Uneori la ai, alteori. le descoperi împreună cu ei și asta este de fiecare dată o experiență reușită, fie că e o parte de improvizație din spectacolul în care joci sau o rezolvare neobișnuită a unei scene pe care nu ai gândit-o ca regizor sau o nouă direcție estetică de explorat, în teatrul de animație alături de niște minți aproape adolescente, ca profesor. Cred că trebuie ca tot ce ai primit cândva de la ceilalți și mai ales de la cei trei de care am vorbit ,trebuie să dăruiești la rândul tău celorlalți. Și eu încerc să fac asta în fiecare zi pe scenă și la școală.

R.T.: Când alegi un titlu la ce te gândești în primul rând? La copilul din tine, la copilul din sală, la adultul care vrea să se mai joace?

G.A.: Probabil c[ tot copilul neadormit care mai vrea o poveste ]nainte de culcare este cel care mă mână. Ca adult înveți să-ți rafinezi emoțiile și să le transmiți și celorlalți filtrate prin rațiunea ta. Poți să spui povești mai bine ca adult și să crezi că cele două lumi, cea reală și cea imaginară, fantastică, coexistă în spațiul scenic, iar granița dintre ele dispare cu desăvârșire pentru o oră sau, poate, înca ceva timp și după spectacol. Este minunat să poți spune povești și să creezi realități în care binele și frumosul sunt suverani, iar magia se contopește cu realul. Cred că oamenii au o nevoie continuă de speranță iar teatrul este locul unde pot oricând să-și refacă proviziile. Cineva spunea că poveștile clasice deformează realitatea, că nu mai sunt actuale și că exemplele cuprinse în ele reflectă adevărurile unor societăți dispărute, fără valoare pentru spectatorul de azi. Nu neg, dar asta este doar o parte a adevărului. Eu aș spune că nu e întâmplător faptul că poveștile astea au străbatut secolele, iar unele mileniile, ca să ajungă pănă la noi . Ce anume din încărcătura lor le-a ținut în viață ? Asta este o întrebare pe care mi-o pun de fiecare dată când încep o nouă montare. Nu sunt împotriva basmului contemporan, dar cred că el trebuie să treacă proba timpului. Așa că da, toate basmele de aici sau de aiurea își vor afla un susținător în mine. Noi ca români avem o uriașă zestre culturală care ne obligă să o cunoaștem pentru a înțelege cine suntem .

R.T.:Mă gândesc și la spectacolele tale de adulți? Ele sunt rezultatul lecturilor tale preferate, al unui răspuns propriu despre lume și viață. De la Faust ai ajuns la Golem, două teme puternice, cotropitoare, care te zdruncină serios. Care este primul tău gând, când pornești o asemenea aventură?

G.A.: De la emoție, firește. De acolo pornește totul la mine. Dacă descopăr emoția puternică la lectură înseamnă că primul pas l-am făcut. Am avut câteva încercări în care mi s-a sugerat un titlu pentru o montare și dacă nu am simtit "emoția" am refuzat politicos . Cred că există rețete regizorale și regizori de geniu care pot monta orice poveste banală ca pe una de succes. Eu îmi construiesc spectacolele pe emoția asta primara și explorând împreună cu actorul cotloanele poveștii. Toate provocările lui sunt și ale mele. Mă bântuie idea asta a lui Bottom de a interpreta eu toate rolurile din spectacolele mele .Poate de asta și dorința de a realiza spectacolele pe care le-ai pomenit. Păpușarul este un artist autonom și cred că asta trebuie subliniat mereu în arta teatrului de animație. La Faust, dincolo de tema gravă, majoră a fost provocarea de a realiza un spectacol de autor. Am fost de fapt trei, dar împreună am construit păpușile, decorul, scenografia, coloana sonoră, regia și interpretarea spectacolului. Cu Faust m-am întâlnit prima dată în adolescență, dar prima întâlnire semnificativă a fost în facultate la un examen unde asta a fost tema aleasa de domnul Cristian Pepino. Faptul că a trebuit să găsesc solutii păpușărești pentru reprezentarea și reinterpretarea poveștii cunoscute, a însemnat un salt important în gândirea mea conceptual-artistică. Pentru asta probabil nu voi reuși niciodată să-i multumesc îndeajuns domnului Cristian Pepino, pentru noile orizonturi pe care mi le-a deschis atunci și în toți anii de școală, care de fapt nu s-au încheiat.

R.T.: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?

G.A.: Construcția propriuzisă a spectacolului, lucrul cu actorii și momentele de după o repetiție reușitî.

R.T.: Ce calități trebuie să aibă un păpușar față de un actor de teatru dramatic?

G.A.: Păi, în mod ideal păpușarul trebuie să aibă aceiași pregătire ca un actor de dramă. Asta este baza. Apoi, capacitatea de a-ți construi reprezentarea mentală a personajului.

R.T.: Păpuși, marionete, actor la vedere, obiecte, animație digitală, teatru vizual?

G.A.: Imi place orice formă de teatru. Imi place teatrul de obiecte. Mi-ar plăcea să avem și un public pentru asta. Din păcate, publicul nostru pentru teatru de animație, publicul adult este în formare.Îl pregătim încă.

R.T.: Mi-ai ridicat la plasă o altă întrebare. Ce crezi că ar trebui să facă Teatrul Țăndărică,și ne referim la el pentru că amândoi cunoștem “realitatea de la fața locului”, și  care are în repertoriu spectacole de adulți extrem de interesante? Unde este veriga slabă în a face să vină mai mult public?

G.A: Cred că ar trebui să ne îndreptăm atenția către publicul adolescent. De ce spun asta? Pentru că am avut niște reacții deosebite, atunci când din întâmplare am avut în sală niște liceeni. Frica mea cea mai mare vis-à-vis de expansivitatea lor, de faptul că ei au păreri despre orice, comentează orice, că sunt inteligenți, ceea ce nu e rău că sunt inteligenți,dar ce-I mai rău este că vor să arate asta idiferent de circumstanțe. Surpriza a fost că am avut liniște tot timpul spectacolului, au urmărit cu foarte mare atenție și dialogul de după spectacol a fost unul foarte constructiv. Cred că ar trebui să facem un fel de micro stagiune la care să invităm liceeni și după spectacol să avem niște discuții libere. Sigur că chestia asta trebuie făcută într-un cadru amiabil ca să nu se simtă constrânși, așa ca la școală. Mai cred că ar fi un lucru foarte bun, dacă am invita la aceste spectacole pentru adulți și personal didactic. Ar fi poate interesant și pentru ei.

R.T.: Crezi că ar ajuta dacă am muta spectacolele de adulți în spații neconvenționale?

G.A.: Cu siguranță ca da. Chiar dacă eu sunt pentru spațiul sacru al teatrului.Sunt și pentru resacralizarea unor alte forme de spații.

R.T: Intr-un top 5, care ar fi spectacolele pe care le-ai nominaliza? Cele în care joci sau cele pe care le-ai regizat? Eu știu că ai unul de suflet de care cu greu te-ai despărți.

G.A.: Din punctul de vedere al actorului Gabi Apostol, primul ar fi Adunarea păsărilor.Apoi, cred că Play Faust și, bineînțeles, Motanul încălțat care este un rol cu care m-am contopit...

R.T.:Te-ai identificat...

G.A.: Da, m-am identificat, ai dreptate.Chiar dacă unii spun că a trecut vremea acestor personaje de poveste. E o poveste clasică și trebuie privită ca atare.

R.T: Au fost trei până acuma...

G.A : Mai departe... Galaxia Svejk. A fost și este în continuare o experiență deosebită. Pe locul cinci, nu știu...

R.T:  Muzicanții din Bremen...

G.A: Da, ultima mea premieră.

R.T: Ca regizor, ce ai menționa?

G.A. : Aleatoriu! Imi place foarte mult Capra cu trei iezi, primul spectacol pe care l-am montat la Teatrul Țăndărică.E un spectacol care mă reprezintă, mă regăsesc în el, chiar dacă e făcut acum mulți ani.

R.T: E un spectacol de succes care se joacă cu casa închisă de vreo 14 ani si, unde mai pui că se joacă și în mai multe limbi.

G.A: Apoi, Pinocchio pe care l-am făcut la Teatrul Ciufulici din Ploiești cu o echipă deosebită.Cred cu tărie că teatrul înseamnă trupă. Degeaba ai idei, scenografie, o rețetă regizorală dacă nu ai o trupă, fără actori nu se poate face nimic. Și, să nu uit Faust.

R.T: E nevoie de talent, de șansă sau de ce în a fi artist mânuitor?

G.A: E nevoie de talent, e nevoie de șansă, dar este nevoie și de multă, multă, foarte multă muncă. Poți avea talent, poți avea și șansă, dar fără să muncești nu e de ajuns.Știm cu toții că este nevoie de multă muncă, dar felul în care muncești face diferența.Este vorba, de fapt, de munca actorului mânuitor cu sinele. Dar ce este mai important este munca cu păpușa, cu obiectul, cu mijoacele de expresie pe care le ai. E o muncă de descoperire, care nu se termină niciodată. Dacă te-ai oprit, ai murit pe scenă. Păpușa în momentul în care nu se mai întâmplă nimic cu ea, devine un obiect. Chiar și când este statică, trebuie să aibă o respirație, viața pe care i-o dai tu, să comenteze într-un fel ceea ce se întâmplă, chiar dacă este insesizabil.

R.T:E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?

G.A: E o bucurie extraordinară să lucrezi pentru copii și, de aceea cred că nu e neapărat greu. Chiar dacă limitele fizice ale corpului tău sunt puse la încercare. Uneori, trebuie să fi ca un atlet.Insă trebuie să-ți găsești resurse să-ți fie bine. Și, cum să nu-ți fie bine când primești atâta energie de la copii!

R.T:Pentru orice actor aplauzele sunt cea mai mare bucurie. Degeaba ți-ai dat viața pe scenă, dacă publicul începe să plece, să ajungă mai repede la garderobă.

G.A: Aplauzele iți dau posibilitatea să ai un moment de introspecție, să te descarci.

R.T: Ce fel de actor ești în relația cu regizorul?

G.A: Cred că sunt un actor dificil. Nu pentru toți regizorii, dar pentru marea majoritate. Dificil de ce? Pentru că mi-au plăcut întotdeauna provocările.Nu cred în spectacolele în care actorul este luat cu mâna și pus pe scenă. Cred că actorul trebuie să aibă libertate de creație.Primul regizor important cu care am lucrat a fost domnul Cristian Pepino. De la dânsul am învățat un lucru foarte important: relația dinamică dintre actor și regizor.

R.T: Dar ca regizor ești tot atât de dificil în relația ta cu actorul?

G.A: Dimpotrivă! Sunt tolerant, sunt foarte maleabil.Concesiile pe care le faci trebuie să aibă niște limite.

R.T: Ai avut idoli sau modele?

G.A: Asta este o întrebare care mă fugărește de mult timp. Mă tem că răspunsul este nu.Ceea ce am este emoția de a fi în preajma unor oameni valoroși, de a empatiza cu ei, de a învăța de la ei.

R.T: Dacă ar fi să mulțumești cuiva către cine s-ar îndrepta mulțumirile tale?

G.A: Prima persoană este domnul Cristian Pepino. Apoi, doamna Michaela Tonitza Iordache, fosta directoare de la Țăndărică care a făcut ca teatrul să mi se pară un spațiu fără reguli, știa să te facă să te simți bine. Si, desigur, mama mea care a făcut teatru de amatori. De la ea am citit primele piese, am învățat cum este în culise.

R.T : Se poate trăi din păpușerie în ziua de azi?

G:A: Se poate “nemuri” din păpușărie, se poate supraviețui. Si nu numai în Romania, oriunde în lume. În unele locuri mai bie, în altele mai puțin bine. La noi, sunt multe grupuri, care cred că fac teatru de păpuși, dar nu cunosc elementele de bază ale acestei meserii. Merg în școli, în gradinițe și deformează, distorsionează imaginea teatrului de păpuși.Trebuie să ai respect pentru meseria asta.

R.T: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai face altceva sau tot teatru?

G.A: Aș face tot teatru și nu cred că aș schimba o virgulă din tot ce am făcut.

R.T: Ai regrete? Ți-ai dorit un rol, anume?

G.A: Nu am regrete legate de roluri. Am regrete că m-am deșteptat mai târziu. Am intrat destul de târziu la facultate pentru că erau alte timpuri. Dar, am făcut teatru de amatori, m-am perfecționat zi de zi.NU am niciun regret față de alegerile pe care le-am făcut, ele ne reprezintă.

R.T: Care crezi că este rolului premiilor în viața unui actor-regizor?

G.A: Sunt niște jaloane în viață și te ajută să te definești.

R.T: Care sunt principiile pe care le insufli studenților tăi?

G.A: Tehnica, abc-ul meseriei si responsabilitatea față de destinul tău pe care e musai să ți-l asumi.

R.T: Dacă ai putea să faci o magie care ar fi aceea?

G.A: Ca să vezi cât sunt de consecvent am să-ți spun că atunci când am absolvit, în 1994, s-a făcut un fel de revistuță și fiecare lângă poză avea și un credo. Eu am zis așa:”m-am săturat de cuvinte pentru că toți ne bâlbâim ingrozitor, caut acel gest care să strârnească furtuni de lumină”. Vreau să zic că la lumina de atunci as adăuga doar emoția.

Pe bandă au mai sunt întrebări și răspunsuri, dar,rămâne pe altă dată.