Mariana
IORDACHE: “Sunt un om obişnuit, care a avut
şansa de a lucra o viaţă întreagă într-o meserie deosebită”.
Mariana
este o ființă solară, veselă, argint viu pe scenă sau prin Teatrul Ariel din
Tg. Mureș unde lucrează de o viață alături de soțul ei. Dimineața actriță,
apoi, secretar literar, permanent conectată la tot ceea ce înseamnă teatru,
spectacole, evenimente, cu un portofoliu de roluri extrem de bogat, de variat,
unanim apreciat de public și critică. E greu să-ți răspundă la întrebarea
despre rolul preferat, pentru că, uneori, joacă 7 zile din 7, intră dintr-un
personaj în altul și, toate îi sunt dragi.
R.T.:
Tu ai ales meseria de păpușăreasa sau ea
te-a ales pe tine?
M.I: Din copilărie îmi doream să fac teatru. La 19
ani m-am înscris la un concurs al Teatrului de păpuşi şi am reuşit. Consideram acest fapt ca un
popas în drumul meu prin viaţă. Popasul s-a transformat într-o meserie pe
viaţă. Aşadar, pot spune că ea m-a ales pe mine, căci, pe parcurs am început
s-o îndrăgesc şi nu am mai părăsit-o niciodată. Fidelitate pe viaţă!
R.T:
Cum a fost începutul în Teatrul Ariel?
M.I: Începuturile mele ca păpuşar sunt învăluite
într-un amestec de dorinţă, speranţă, teama de a nu reuşi să-mi transmit
sentimentele, dragoste pentru naivitatea, sinceritatea şi spontaneitatea
copiilor, pe care aveam să-i îndrăgesc şi să-i înţeleg abia după câşiva ani de
meserie.
R.T:
Cum ai caracteriza cei peste 35 de ani de teatru?
M.I: O aventură extraordinară care a trecut mai
repede decât o clipire de pleoape.
R.T:
Care roluri ți-au adus cele mai mari
satisfacții?
M.I: Cele la care
trudesc cel mai mult! E o permanentă întrecere cu mine şi dacă rolul îmi
reuşeşte, satisfacţia e pe măsura efortului depus.
R.T:
E o meserie grea cea de păpușar?
M.I: Probabil toţi păpuşarii ar răspunde cu da.
Oricum, nu e o meserie uşoară, dar e o meserie care-ţi menţine sufletul tânăr
şi atunci efortul aproape că nu mai contează.
R.T:
Dar cea de secretar literar?
M.I: Cursurile Facultăţii de Teatrologie le-am
urmat la maturitate, în paralel cu meseria mea. După spectacole fugeam la ore,
uneori îl căram şi pe copilul meu cu mine, dar am dorit să-mi demonstrez că
sunt capabilă să trec peste piedici. Şi mă bucur că am făcut-o!
R.T:
Cum se împacă amândouă?
M.I: Foarte bine! Ele se întrepătrund în multe
privinţe, aşa că nu mi-e greu. Le fac pe
amândouă cu plăcere. Dacă ar trebui să renunţ la una în favoarea celeilalte, ar
fi un dezastru pentru mine.
R.T:
Se spune că meseria se fură. Tu de la
cine ai „furat”?
M.I: Chiar aşa e!
Sau era?... Stăteam în scenă la
toate spectacolele, indiferent că jucam sau nu în ele, îmi urmăream colegii mai
experimentaţi, vedeam o mişcare apăpuşii care mă fascina şi, când nu era nimeni
în preajmă, încercam să dau şi eu păpuşii măcar puţin din vraja ce o văzusem.
Pe lîngă asta, noi am avut norocul de a fi actorii doamnei regizoare Maria
Mierluţ, cea care nu s-a lăsat până nu ne-a învăţat să dăm viaţă păpuşilor.
R.T:
Dacă ar fi să dai o definiție teatrului
care ar fi aceea?
M.I:
Nu vreau să dau definiţii, ar însemna să citez pe cineva. Pentru mine, teatrul
, pot spune, e o călătorie printre sentimente umane, de la frumos la urât, de
la sublim la grotesc, rostite de actor pe scenă, unele cu timiditate, altele cu
furie descătuşată, un val de emoţie ce cuprinde spectatorul, purtându-l într-o
călătorie care poate nu e a lui, dar pe care o trăieşte cu intensitate. Şi
actorul simte asta!!!
R.T:
Ce crezi că definește un păpușar față de
un actor?
M.I:
Dincolo de conformaţia lor, de cele mai multe ori relativ fragilă, construită
parcă cu mai multă grijă, dincolo de e doză de timiditate pe care o reflectă chipurile
lor cînd „dezbracă” păpuşa sau masca, există în privirea lor o naivitate, o
licărire jucăuşă care depăşeşte timpul copilăriei şi se aşază pe sufletul lor,
făcându-i să pară surprinzător de tineri, de plini de viaţă.
R.T:
Cum vezi viitorul teatrului de animație?
M.I:
Cred că teatrul de animaţie va exista cât timp va exista copilăria. Cu
siguranţă el se va adapta nevoilor timpului, va suferi diferite schimbări,
uneori în bine, alteori poate în mai puţin bine, dar cu siguranţă nu va
dispărea. Văd copii obişnuiţi deja cu
tehnologia, dar vin la teatru şi trăiesc cu toată intensitatea alături de
personaje.
R.T:
Care etapă din pregătirea unui spectacol
îți place cel mai mult?
M.I:
Primele repetiţii, cănd încerci să înţelegi personajul, să mergi tu spre el, să
nu aduci personajul la tine, să-i dai o mică biografie, să te gândeşti cum
reacţionează în diferite situaţii. Apoi mai e apropierea de păpuşă, să
descoperi posibilităţile pe care ţi le dă.
R.T:
Dacă ți s-ar oferi șansa de a lua viața
de la capat, ai merge pe același drum?
M.I:
Din răspusurile mele nu reiese asta?
R.T:
Mai avem nevoie de teatru într-o țară în
care unele teatre sunt în colaps din cauza tăierii bugetelor?
M.I:
Da! Cu siguranţă da! Am avut nevoie mare de teatru în timpuri mai grele. Avem nevoie
oricând de cultură.
R.T:
Crezi că teatrul pentru copii mai
are funcția sa educativă sau e doar un
mijloc de entertainment?
M.I:
Cred că e un melanj între cele două. Şi apoi se ştie, copiii învaţă mult mai
uşor distrându-se.
R.T:
Ce crezi că s-a schimbat față de momentul când ai venit tu în teatru?
M.I:
Multe! Unele în bine, altele în mai puţin bine, dar asta e viaţa, în continuă
mişcare şi schimbare.
R.T:
Cât de greu este să fii actriță, soție și mamă? Există o rețetă specială de
reușită?
M.I:
Reţeta cea mai specială şi în acelaşi timp simplă este Dragostea!
R.T:
Ai regrete?
M.I:
Desigur! Am multe regrete. Unele se datorează normalului. Îmbătrânim cu toţii,
nu? Altele se referă la părerea de rău că, luată cu treburile cotidiene, uit
uneori să-mi aşez o floare în suflet.
R.T:
Care sunt trei lucruri care te fac fericită?
M.I:
Băiatul meu e pe primul loc în inima mea, apoi teatrul şi cerul senin.
R.T: Am încălecat pe-o șea și am spus
povestea ta, nu înainte de a te întreba ce ai face dacă ai avea o baghetă
magică?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu