Florentina Tănase: “Cred că teatrul a devenit terapie, o terapie activă”

 

 

Florentina Tănase, pentru prieteni și colegi, Tina, și-a serbat “nunta de aur” cu …Teatrul Țăndărică,  care, la rândul lui, aniversează 80 de ani. După un curs practic și teoretic de 3 ani, organizat de Margareta Niculescu (prima directoare a teatrului Țăndărică) pentru tinerii angajați, cu profesori de la I.A.T.C., Tina începe călătoria “pe mările și oceanele lumii” (trimitere la unul dintre primele spectacole ale teatrului). A jucat în: Tigrișorul Petre, Anotimpurile mânzului, Legenda cântărețului din flaut, Cartea cu jucării, Ivan Turbincă, Jocuri de poeți-jocuri de copii, Visul unei nopți de vară, Amnarul fermecat, De-a Vasilache, Steaua lui Arlecchino, Rapunzel, Păcală, etc.  A colaborat cu teatrul Chapeaux Claque din Germania, în cadrul căruia a susținut spectacole și recitaluri pe vase de croazieră în Norvegia, Brazilia, Australia, Insulele Canare, Insulele Caraibe. A cochetat cu filmul (Domnișoara Bovary, Atletico Textila, Lotus, etc.), a devenit un chip cunoscut făcând reclame, are o trupă proprie, a obținut și câteva premii. O convorbire cu ea despre teatru și viață este ca o cutie cu surprize, o bucurie, un izvor de informații.

Raluca Tulbure: Cum nimic nu e întâmplător pe lume, Teatrul tău de suflet, Țăndărică, aniversează 80 de ani de la înființare, iar tu 50 de ani de când ai pășit pentru prima oară pe scena lui. Cum ai caracteriza acești ani?

Florentina Tănase: Am intrat în Teatrul Țăndărică, așa cum intră Alice în țara minunilor. Teatrul Țăndărică mi-a fost dăruit mie de către cineva, de un duh, de un înger, de un Dumnezeu, și aici am găsit ceea ce am vrut să fac dintotdeauna, fără să știu.

R.T.: Nu ai visat de mică să fii actriță?

F.T.: Nu mi-am dorit să fiu actriță, deși aveam toate datele, eram preocupată, eram dornică să știu, așa erau copiii pe vreme aceea. Nu updatați ca cei de acum, care știu ce vor de mici, intuiesc , au și căile de a afla. Noi, eram niște copii destul de naivi, de puri.

R.T.: Ai fost la cercuri de teatru, cum era pe vreme aia?
F.T.: Am fost peste tot, la brigăzi artistice, la Palatul pionierilor, chiar la teatrul de păpuși.

R.T.: Nu aveai pregătire în domeniu. Cum a decurs integrarea ta în trupă? Povestește-ne  puțin de schimbul de generații la venirea ta în teatru, despre cursurile organizate de Margareta Niculescu, directoarea teatrului, pentru voi, începătorii, despre atmosferă?

F.T.: Nu erau numai cursuri de perfecționare cu R. Zola, erau cursuri de impostație, de mișcare  cu Miriam Răducanu, de istoria teatrului sau a artei cu Ioana Mărgineanu, de actorie cu Elena Negreanu. Adică, tot  ce făceau la facultate actorii.

R.T.: Oameni despre care se vorbește din ce în ce mai puțin…

F.T.: Îmi pare rău. De exemplu,  Zola a fost primul care a scos marioneta în stradă, a prezentat numere în spectacole de varietăți, etc. Deci, în tara asta a minunilor, eu, o fetiță din Colentina, cu părinți de la țară, am început să învăț, să-mi caut/capăt o identitate. Teatrul Țăndărică mi-a dat identitatea socială și profesională. De ce spun asta? Acolo, mi-a întâlnit și soțul (n.r., Florin Tănase, actor), care a venit la  premiera a unui spectacol în care a făcut vocea unui personaj.

R.T.: Margareta Niculescu a avut meritul de a aduna în jurul teatrului oameni care nu aveau legătură directă cu păpușile( fie că făceau voci, fie au fost angajați, fie erau compozitori, scenografi). Sărind de la una la alta: de ce marionetele sunt preferatele tale?

F.T.: Desăvârșirea unei marionete nu se termină după ce a ieșit din atelier. Noi, marionetiștii, trebuie să-i punem fire, să o transformăm într-un personaj. Munca cea mai frumoasă este atunci când cauți să-i dai marionetei un caracter, să-i pun fire, să găsesc mișcările care sa deosebească personajul meu de celelalte. Este o muncă de migală, care mie îmi face mare plăcere. Sunt fascinată de marionete și acum.

R.T.: Revenind: ți-ai dorit vreodată să devii actriță la un teatru dramatic? Te întreb pentru că acum primești propuneri de roluri în filme artistice, seriale, faci și reclame. Chipul tău e ușor de recunoscut.

F.T.: Cât trăia Florin, nu mi-am dorit. N-am simțit deloc dorința, îmi era de ajuns teatrul meu. După ce nu a mai fost, a venit un director de casting la teatru, ne-a luat datele și au început ofertele. Am mers vreo 3 ani la casting-uri și, nimic. La un moment dat, am realizat că vârsta din buletin era în neconcordanță cu ce voiau ei de la mine. Și, nu m-am mai vopsit. Din acel moment, au început să curgă ofertele. Îmi place la nebunie să filmez.

R.T.: Cum ai caracteriza experiența pe care ai avut, după revoluție, când ai avut contracte pe vase de croazieră?

F.T.: O experiență mare de tot. Am ieșit din protecția scenei. Eram față-n față cu publicul, puneam marioneta pe masă, făceam conversație cu mesenii, mă jucam cu ei. Sigur că, la început am fost timorată, mi-era jenă, dar încetul cu încetul mi-am dat drumul. Aveam momente de animație, și apoi, spectacol. Oamenii erau interesați de marionetă, se uitau  la ea, niciodată la mine.

R.T.: Cât a durat experiența asta?

F.T.: Cinci ani, am făcut 6 croaziere și am văzut locuri extrem de interesante.

R.T.: Copiii de ieri, copiii de azi. Putem vorbi de schimbări majore între generații?

F.T.: Este o diferență. Înainte, copii erau doar spectatori. Se duceau la teatru ca la un divertisment. Acum, ei nu mai vor să stea ca simpli privitori/spectatori, ci vor să participe la teatru, vor să facă teatru. Cred că teatrul a devenit terapie, o terapie activă,

R.T.: Pe vremea mea era mai mult educațional. Apropo, de povești. Mai vor copiii noștri poveștile cu care am crescut noi? Sau vor altceva?

F.T.: Cred că vor altceva. Poveștile de pe vremea noastră sunt depășite, sunt destul de crude, violente. Noi luam generic povestea, „binele învinge întotdeauna răul” și era normal ca lupul să fie împușcat, de exemplu.

R.T.: Și, tehnologia digitală le oferă alte posibilități. Dacă ar fi să faci o listă de 5 spectacole preferate din cei 50 de ani de teatru, care ar fi acestea?

F.T.: Primul ar fi Steaua lui Arlechino, Tigrișorul Petre, pe care nu am cum să-l uit pentru că l-am văzut când eram copil, apoi, am jucat și încă joc în el, l-am și refăcut. Apoi, Rapunzel, Visul unei nopți de vară și…toate celelalte.

R.T.: Actriță și mamă, nu ți-a fost greu să le împaci pe amândouă?  Băieții tăi au moștenit talentul de la tine și de la soțul tău, nora ta este actriță păpușar, nepoții dau și ei semne?

F.T.: La început, mă gândeam cum o să împart dragostea mea și colo și colo. Teatrul i-a dat identitate și lui Vlad (n.r., unul dintre cei doi fii), pentru că în teatrul Țăndărică  și-a găsit soția. La noi, toată lumea mânuiește, până și nepoții pentru că îi iau cu mine în spectacolele mele independente. Momente dificile au fost, pentru că nu prea avea cine să mă ajute, practic, copiii mei au crescut în teatru. Eu m-am împărțit, 50%- familie, 50%- teatru.

R.T.: Cum ai caracteriza starea teatrului de animație?

F.T.: Cred că suntem într-un moment nevralgic, nu e rău ce se întâmplă acum în teatru, nu sunt împotriva inovațiilor de orice tip, dar cred că trebuie păstrată și tradiția.

R.T.: Dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?

F.T.: Mi-ar plăcea să-i determin pe toți regizorii de teatru dramatic  să folosească și un moment de păpușărie, generic de păpușărie. Ar fi vorba, de un fel de interferență a artelor.