sâmbătă, 18 mai 2019

O pijama pentru extraterestru!


O zi însorită ca de primăvară. Gara de Nord. Lume, vermuială, agitație. Iau un tren spre Ploiești, e drept, cam frig în el. Nici nu apuc să respir că ajung la Teatrul pentru copii și tineret Imaginario pentru premiera unui nou spectacol: Poveste de adormit-între gradul IV și 3D.  Matei Vișniec, cel mai jucat dramaturg român  tinde să devină și un foarte iubit autor de piese pentru copii și adolescenți. După ce “omul lui de zăpadă” a dorit să se întâlnească cu soarele mai întâi în Franța ca apoi, Țăndărică să îl ducă în mai toată România, în China și, recent “s-a topit” și în Ungaria, iată că altă piesă de a lui vede lumina scenei. E vorba de un text scris pentru copii mai mari și care spune povestea unui extraterestru care își dorea și el ceva, mai banal, ca amintire: o pijama. Citisem textul cu ceva timp în urmă și îmi plăcuse mai ales pentru ineditul poveștii, pentru scriitura atât de diferită de dramatizările cu care suntem obișnuiți la teatrele de copii și pentru că era un altfel de Vișniec: duios, poetic, copilăros, jucăuș. Însă, nu e simplă poveste, ci are un mesaj mult mai complex și teribil de actual: copiii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate, lăsați în grija bunicilor și care visează la clipa când vor fi din nou o familie. Textul are căldură, o candoare și o poezie ce ne duce cu gândul la  omulețul de zăpadă, degajă optimism, speranță, încredere că dramele declanșate de acest fenomen vor deveni odată amintire. Știind perfect cui se adresează, deși tema e departe de a fi pentru cei mici, Matei Vișniec aduce cu el ceva din sufletul calm, liniștit,optimist al plaiurilor natale bucovinene.
Regizorul Radu Dinulescu, cunoscut ca fiind unul dintre dintre cei dintâi care a folosit la noi tehnica 3D în spectacolele de animație, s-a lăsat sedus de povestea lui Vișniec și de posibilitățile pe care i le oferea. Astfel că alături de unul dintre colaboratorii săi constanți, creatorul animație 3D Armand Richelet Kleinberg, a imaginat o lume văzută prin ochelarii speciali. Entuziasmul celor mici este de nedescris atunci când lumea imaginată pe ecran vine spre ei. Mihai Androne a imaginat un decor simplu ce nu încarcă, ci, te aduce cu picioarele pe pământ, într-o camera pentru copii din casa bunicii. Extraterestrul este interesant, o “păpușă” teleghidată, fără mânuitor, de fapt, un fel de robot, cu leduri multicolore la a cărui construcție au contribuit și elevii Colegiului Național “Mihai Viteazul” din Ploiești. Nimic înspăimântător, ci un personaj prietenos venit din altă lume unde nu există mame, tați, bunici, frați sau surori. Cei trei neastâmpărați, un băiat și două fetițe stau de vorbă cu extraterestrul cel bun și prietenos când bunica îi crede adormiți și află o mulțime de lucruri despre lumea lui. Însă și monstrulețul află despre lucruri umane, adică are loc un schimb de experiențe între cei patru. Dorințele copiilor sunt îndeplinite rând pe rând (să fie casa gata ca să se întoarcă părinții, să aibă bunica leacuri ca să n-o mai doară șalele sau să își viziteze mama în Italia). Până și dorința lumească și extrem de copilărească a extraterestrului, aceea de a avea o pijama este îndeplinită. Fericit, pleacă în lumea lui de unde va reveni peste o mie de ani.
Radu Dinulescu a riscat destul de mult când a încredințat rolurile celor trei frați unor copii interpreți. E greu să lucrezi cu ei pe scenă, mai ales că textul nu este chiar așa de simplu. Nimic de zis, cei trei Ilinca Rus, Alexandru Vasilescu și Ioana Andreea Moș (care are ceva din Gretl, cea mai mică din copiii Von Trap din Sunetul muzicii) au datele personajelor, sunt drăguți, veseli, entuziaști, dar... sunt momente în care replicile spuse firesc, așa ca-n viață, nu se aud pentru că poziționarea lor în scenă e mai mult pe lateral sau, uneori, cu spatele la public. Sigur că ei sunt imprevizibili, poate și emoțiile sunt mai mari, teama de a nu uita sau greși, ceea ce ar fi firesc. Singura profesionistă din spectacol este Lăcrămioara Bradoski (bunica, mama, cățelul, pisica) care le lasă micilor actori prim planul. “Poveste de adormit copii și de trezit ușor părinții” cum zice chiar Matei Vișniec, ar putea fi concluzia acestui nou spectacol și care este o opțiune repertorială binevenită, originală  într-un “ocean”de povești și basme clasice, dramatizate, adaptate, reinterpretate.


Pinocchio un elev silitor


Sâmbătă de dimineață. UNATC. Sala Ileana Berlogea. Copii, agitație, flori. Ce se întâmplă? Păi, Pinocchio merge la școală! Oare nu toți copiii merg la școală? Se pare că nu. Statisticile spun că procentul de abandon școlar este foarte mare, chiar îngrijorător. Sigur că nu este locul să analizăm în profunzime cauzele, efectele însă sunt pe termen lung și destul de vizibile. Dar, putem vorbi despre un proiect cu caracter social-educațional propus de Asociația CREAS. Inființată în 2011 de doi artiști  tineri, entuziaști și cu experiență în artele spectacolului (Victor Bucur și Daniel Burcea), CREAS își propune dezvoltarea și încurajarea unor noi tendințe în artele spectacolului, dezvoltarea valorilor umane. De asemenea, se dorește crearea și dezvoltarea unor programme educaționale prin cultură pentru a contribui la combaterea discriminării sociale, etnice, de gen și pentru prevenirea abandonului școlar. Asociația CREAS are la activ o serie de proiecte și spectacole de teatru de păpuși: Cenușăreasa, Crăiasa Zăpezii, Frumoasa din Pădurea Adormită, Rapunzel, Anastasia prezentate în spații neconvenționale și cu success la public. Prezentul proiect este finanțat prin programul „În stare de bine”, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. În comunicatul primit  se spune că: “Numărul total de beneficiari direcţi ai proiectului este de 1500 de elevi cu vârsta cuprinsă între 6 şi 12 ani, 30 de cadre didactice participante la atelierele de tehnici actoriceşti şi minimum 1000 de familii ale elevilor vizaţi de proiect. Impactul social al proiectului este creşterea motivaţiei elevilor pentru frecventarea şcolii şi pentru învăţare, creşterea stimei de sine – le este transmis mesajul că indiferent din ce mediu provin, este dreptul lor să urmeze şcoala, să înveţe şi să devină ceea ce îşi doresc în viaţă - şi încurajarea profesorilor să folosească metode moderne, axate pe nevoile individuale ale fiecărui elev - teatrul ca metodă non-formală de educaţie - pentru a transforma şcoala într-un mediu mai prietenos. De asemenea, proiectul facilitează accesul la evenimente culturale şi combate excluziunea socială la care sunt supuşi copiii din mediile defavorizate”.

Proiectul Pinocchio merge la școală este format din spectacol urmat de ateliere de tipul Teatru Forum, ateliere de formare în educație prin teatru și, într-o primă etapă se desfășoară în 15 școli din București, Timiș, Ilfov, Călărași și Giurgiu. La UNATC am asistat doar la premiera spectacolului ce are la bază celebra carte scrisă de Carlo Collodi și pe care o cunoaște orice copil. Povestea clasică este păstrată, accentul căzând pe partea cu dorința lui Gepetto ca Pinocchio să meargă la școală cu orice risc și sacrificiu, cu momentul în care eroul nostru năzdrăvan se duce la teatru, apoi face cunoștință cu Vulpea și Motanul și ajunge să își salveze tatăl din burta balenei, faptă care îl transformă într-un băiat în carne și oase. Scenariul este curat, evită orice derivație lingvistică deși, momentul de la teatru este expediat, iar marionetele așa cum apar, așa și dispar.  Văzut din afară, spectacolul este bun și se simte că este făcut de oameni care știu bine regulile jocului, cu experiență în domeniu, are ritm, culoare. Construcția păpușilor îi aparține lui Vlad Tănase, iar scenografia este semnată de Florica Burcea și Vasile Lazăr. Nimic de spus, păpușile sunt frumoase, haioase și se deosebesc radical de cele pe care le vedem în spectacolele de an ale studenților de la UNATC lipsiți de fonduri și care și le fac singuri cu ce au la îndemână. Sunt ca la teatru! Luat la bani mărunți, spectacolul “scârțâie”, în opinia mea, tocmai la capitolul mânuire. Celor doi actori amintiți mai sus li se alătură și Andra Mirescu. Unul din primele lucruri care mi-au atras atenția a fost apariția Zânei a cărei construcție îl dezavantajează pe mânuitor, îngrădindu-i posibilitățile de a diversifica mișcările ei, iar cele trei apariții fiind aproape trase la indigo. Apoi, în unele momente, păpușile cam zboară, nu ating pământul, elementele de decor ar trebui să intre și să iasă paralel cu suprafața de joc. Lipsește o relație clară între personaje, fiecare pare pe cont propriu. Dacă ar fi mișcat capul (doar Gepetto are această posibilitate), ochii nu ar fi fost ficși, picioarele s-ar fi putut controla, atunci am putea vorbi de un alt tip de relație.  Momentul cu balena mi s-a părut neclar și cam expediat. Din fericire, sunt lucruri care se pot remedia. Trebuie menționată muzica lui Dan Bălan, care nu a mai folosit liniile melodice cu care ne obișnuise, ci a creat solouri și duete pentru personaje, bine interpretate vocal. O altă mențiune pentru Victor Bucur, a cărui experiență atât în teatrul de păpuși, cât și în cel dramatic și muzical se remarcă. Dar, așa cum am mai spus, Pinocchio poate merge la orice școală fără grijă, poate aduna copiii în jurul lui, îi poate asculta, îi poate lăsa să schimbe povestea, poate convinge. “Imperfecțiunile” sunt vizibile doar cu ochelari de Mangiafocco-păpușar și sunt perfectibile.


Iepurele fără ceas


După ce am văzut câteva numere din spectacolul Iepurele Alb la Teatrul Țăndărică în cadrul Festivalului SALT, la Slam Puppetry, curiozitatea m-a împins să văd reprezentația integrală. Într-o sâmbătă frumoasă, am pornit spre Teatrul de Artă. Mărturisesc cu rușine că nu i-am trecut pragul niciodată, dar am aflat că este un teatru independent, înființat în 2010 de un inimos actor, George Constantinescu. Din 2012 are propria sală, cochetă, micuță cu vreo 70 de locuri și o activitate bogată și, ce este mai important, se susține din resurse proprii. În decembrie 2018 a fost lansat Teatrul de artă junior cu Iepurele Alb, un spectacol la care Ana Crăciun Lambru și Lavinia Pop Coman au realizat conceptul, scenografia, costumele. Ana semnează și mișcarea scenică, ilustrația muzicală și regia. Amândouă sunt absolvente UNATC, Ana  la arta mânuitorului de păpuși și marionete, iar Lavinia la secția de actorie.  Au masterate și sunt în căutare de idei noi, de tehnici noi, de forme noi de expresie. Proiectul Teatrul de artă junior este născut din dorința de a “oferi copiilor un început sănătos în cariera de spectator de teatru prin producții delicate, educative, emoționante” se spune pe site-ul teatrului.
Ana Crăciun Lambru declara că: „Îmi place să mă joc! M-am jucat toată copilăria, inventând personaje și scenarii. Apoi am descoperit că și la Facultate te poți juca! Mai serios, cu mai multe reguli și cunoștințe, însă tot joacă era.(...) Cred cu tărie că teatrul de păpuși poate face lumea mai bună”. Colega ei, Lavinia Pop Coman mărturisea  că: «Păpușile m-au fascinat încă din facultate, așa că, în 2016, cu ajutorul unui prieten, am confecționat primele mele păpuși. Erau 2 marionete din eșarfe, Eva și Alfred, cu care am reușit să fac un street performance. Așa a început călătoria mea în lumea „păpușăritului”. Un an mai târziu, am ajuns în Siberia, unde, maestrul Vladimir Zakharov m-a învățat să construiesc o păpușă cu un sistem unic în lume și așa, cu ajutorul, lui am făurit-o pe Zaharashka. Următorul spectacol sper că va fi cu ea. Primul meu gând, când am început să fiu păpușar, a fost dorința de a-i face pe oameni să zâmbească atunci când nici măcar nu se așteaptă. Astăzi, scopul meu este ca oamenii să ajungă să vadă în viața unei păpuși sufletul păpușarului și să se regăsească în poveștile pe care le spunem. Ceea ce mă mulțumește cel mai mult este atunci când aud pe cineva spunând „Wow, e vie!”».
Iepurele Alb sau povestea iepurașului care a jucat alături de Alice și apoi a dispărut este o succesiune de numere în care simpaticul iepuraș este protagonist. De la agitatul iepure care striga în Alice în țara minunilor „Am întârziat, am întârziat”, uitându-se mereu la ceas, nu a mai rămas decât drăgălășenia și farmecul clasicului personaj. Iepurele nostru nu mai este agitat, nu mai are ceas, are alte povești de spus. Fără cuvinte. Doar din gesturi, din mișcare, ajutat de muzică și de îndemânarea celor două actrițe. Pentru că, ce merită subliniat este tocmai mânuirea, exactă, precisă, studiată în amănunt. Două momente vin să întărească ceea ce spun: cel în care iepurașul de pluș patinează pe rotile, cu mișcările unui adevărat patinator și cel pe muzica lui Michael Jackson, unde dacă faci abstracție de aspect, ai senzația că e însuși super starul american. Plin de sensibilitate este și momentul când se îndrăgostește. Personajul călătorește prin lumi diferite, spune prin gest, mișcare povestea sa. La început, sfios, temător ca orice copil care nu știe la ce să se aștepte, iepurașul cel năzdrăvan descoperă lumea, prietenia, iubirea, partea frumoasă a vieții și la final se împrietenește cu copiii din sală, face poze cu ei. Ana Crăciun Lambru și Lavinia Pop Coman s-au completat reciproc, nu s-au încurcat una pe alta, au respectat prim planul uneia sau a alteia, s-au coordonat.
            Chiar dacă Iepurele Alb nu este un mare spectacol, el se joacă cu sala plină, iar eu am ținut să-l văd pentru că, actrițele stăpânesc tainele mânuirii, care în ultimul timp, în spectacolele de animație este din ce în ce mai absentă, expediată (nici nu vreau să aduc vorba de un spectacol de marionete, fie ele, pe fire lungi sau scurte!).


marți, 12 martie 2019

Duda Paiva:” Obiectul/păpușa prinde viață cu ajutorul imaginației publicului”


Duda Paiva, brazilian de origine, naturalizat în Olanda, dansator la bază, a lucrat cu companii și coregrafi ca RAZ, Rogie & Company, Itzik Galili, Paul Selwyn Norton și Ron Bunzl. Încetul cu încetul și-a descoperit pasiunea pentru obiecte animate, pentru păpușărie și s-a hotărât să îmbine cele două arte în spectacolele sale. A fost elevul lui Neville Tranter, creatorul lui Stuffed Puppet Theatre. Stilul și maniera acestuia i s-a potrivit perfect lui Duda Paiva. Păpuși de mărimea omului, care devin una cu corpul păpușarului- dansator și care spun povești grotești, brutale despre viața noastră cea de toate zilele. Într-un interviu spunea: „Corpul meu se amestecă cu cel al păpușii. Ea nu este numai un alter ego al meu, ci o ființă care participă la ceea ce se întâmplă pe scenă. Are o personalitate atât de puternică încât, uneori, mă mânuiește ea pe mine”.Noi, spectatorii suntem puși față-n față cu fricile noastre, cu visele și coșmarurile care ne bântuie. Combinând dansul, cu animația, cu o muzică uneori sofisticată, alteori ușor de fredonat, cu lumini ce pot deveni personaje, cu text sau fără, apelând la arsenalul clasic al teatrului sau la noile tehnologii, Duda Paiva este un artist original care străbate lumea pentru a spune poveștile sale ieșite din comun. În Romania, a fost la festivalul Euromarionete de la Arad cu un spectacol, iar Teatrul Țăndărică la ultimele ediții al Festivalului ImPuls a adus creațiile sale de la Teatrul Atelier 33 din Sofia, de la Teatrul de păpuși din Bialystok sau anul trecut pe cel de la Teatrul din Letonia. Am văzut fragmente din mai toate creațiile sale ca protagonist sau regizor și ele sunt asemenea unei cutii magice din care ies senzații și emoții, iar Duda Paive este un artist carismatic, are magnetism și o deosebită expresivitate corporală. Am profitat de vizita sa la Arad pentru a sta de vorbă cu Duda Paiva.

Raluca Tulbure: Pentru început aș vrea să-mi povestești ceva despre copilăria din Brazilia, dacă ai visat să fii dansator? Te întreb asta pentru că știu că un anumit episod din copilărie a devenit mai târziu subiect al unuia dintre spectacolele tale de mare succes.
Duda Paiva: M-am născut în statul Goiás din central Braziliei,o zonă tropicală, cu umiditate mare și soare puternic. În copilărie am avut o problemă gravă la ochi, iar soarele îmi afecta din ce în ce ai mult vederea. Am avut 16 operații și doi ani am trăit în întuneric total pentru că nu suportam lumina.  Întâi am stat în Alaska, apoi m-am mutat în Olanda, pentru că e o țară “întunecată”. Datorită climei și a tratamentelor am reușit să mă vindec. Sigur că boala încă există, dar nu mai este atât de dramatic ca la început. Acum, port rar ochelari de soare, însă continuă să nu îmi placă soarele.
R.T.: Povestea ta reală a fost un punct de plecare pentru spectacolul Blind. Povestea unui om care se luptă cu etapele diferite ale orbirii și trăiește  consecințele psihologice, sociale și fizice ale bolii sale.
D.P.: Da, premiera a avut loc in 2015, la Festivalul de la Charleville Mézières. Nu este un spectacol autobiografic, ci faptul de viață a fost un punct de pornire, un colaj de senzații, sentimente, trăiri. Păpușile erau fără ochi și trebuiau să se miște în așa fel încât să fie cât mai aproape de ceea ce am trăit eu.
R.T.: Cum ai ajuns să combini dansul, mișcarea cu păpușa?
D.P.: Pe vremea când eram dansator nu îmi plăceau păpușile, nu văzusem niciun spectacol de teatru de păpuși. La un moment dat, lucram cu un coregraf pe nume Itzik Galili care a invitat o trupă de păpușari israelieni să colaboreze cu noi. Aunci a fost prima dată și, a fost dragoste la prima vedere.
R.T.: Tu îți construiești păpușile?
D.P.: Da, eu le construiesc și îi învăț și pe alții cum să facă. Atunci când nu le fac eu, le desenez și apelez la un sculptor.
R.T.: Dar de mânuit unde ai învățat?
D.P.: Întâi au fost două doamne din grupul din Israel, apoi cu Neville Tranter. Am învățat mult de la ei, au avut încredere în mine, în îndemânarea mea și încet încet am început propriile mele studii, cercetări ca să descopăr care este stilul meu.
R.T.: Înțeleg că acum faci și cursuri de mânuire. Am văzut că ai ținut ateliere la Universitatea din Sofia, la Bialystok, în Canada, în Australia, în Franța,etc.
D.P.: Da! Este vorba despre un atelier în care performerul învață să danseze cu două corpuri: al lui și al păpușii. Astfel el descoperă provocările și posibilitățile pe care mișcarea păpușii și a lui  le oferă.În acest context, actorul învață să creeze legături emoționale între el și obiect, iar imaginația și creativitatea capătă alte dimensiuni. Prima dată am lucrat timp de 2 ani la o universitate în Brazilia și am adunat un profesor de dans, unul de teatru, unul de cânt și cu mine pentru a-i învăța  pe  studenții cum să stabilească relația sau atitudinea cu păpușa sau obiectul animat.
R.T.: Am urmărit spectacolul Bastard! și am observant relația foarte personală pe care o ai cu publicul. Un fel de intimidate...
D.P.: Incă de pe vremea când eram dansator am încercat să intru în contact direct cu publicul, să stabilesc niște legături. Am lucrat cu tot felul de coregrafi și mereu încercam să străpung acel al patrulea “zid” dintre noi. Păpușa este un alt tip de legătură, cei ce te privesc trebuie să mergă cu tine, dar și cu ea. Obiectul/păpușa prinde viață cu ajutorul imaginației publicului. Și asta îmi dă mie exact acea intimitate  pe care am căutat –o și pe vreme când dansam. Fără public nu suntem nimic!
R.T.: Care este exact relația dintre dans și obiectul animat/păpușa?
D.P.: De fapt,semnificația unui obiect și abstracția dansului sunt complet diferite. Dar, asta este combinația care mă interesează, căreia caut să-i dau viață, sens. Dansul are darul de a rupe  simplitatea și romantismului obiectului animat. Astfel, eu creez și disturg în același timp, las loc surprizei și uimirii făcând și desfăcând în fața spectatorului asociații nebănuite. Dacă m-ai întreba dacă fac asta pentru mine sau pentru alții, ți-aș răspunde că pentru alții, pentru că în felul acesta sunt motivat.
R.T.: Urmărind spectacolul Bastard! a fost o secvență în care am fost tentată să aplaud frumusețea momentului, dar nu am făcut-o pentru că mi-am dat seama că aș “deranja”mesajul.
D.P.: Mesajul evoluează în funcție de public. El este cel care dictează. Nu îmi place teatrul în care totul este previzibil. Trebuie să simt respirația publicului ca să pot să transmit păpușii și corpului meu energia.
R.T.: Cea mai mare parte a spectacolelor tale se adresează publicului adult, ai făcut și spectacole pentru copii?
D.P.: Da. La început, mi-a fost frică pentru că cei mici sunt foarte spontani, la fel și eu. Și, aveam senzația că nu-i înțeleg. Dar, cu timpul am început să intru în lumea lor și să înțeleg că păpușa este unicul mod în care mă pot apropia de ei.
R.T.: Care sunt temele din spectacolele tale pentru copii?
D.P.: Integrare, acceptarea sau respingerea de către societate, despre disabilități.
R.T.: Am observat că folosești în mai toate spectacolele tale un singur fel de material din care îți construiești păpușile un fel de material cauciucat.
D.P.:Da, pentru că îmi permite modelarea, e ușor de manevrat li se poate metamorfoza în ce vreau eu.
R.T.: La bătrânul din spectacol se vedeau până și coastele, șira spinării...
D.P.: În general îmi place goliciunea și expresivitatea oamenilor în vârstă. Foarte rar îmi îmbrac personajele.
L-am lăsat pe Duda Paiva să savureze momentul de după spectacol, să-și tragă sufletul, retrăgându-mă într-un colț și meditând la spectacolul văzut dar și l-a ceea ce mi-a povestit.