ȚĂNDĂRICĂ LA ISTANBUL

ȚĂNDĂRICĂ LA ISTANBUL

Festivalul internațional de păpuși de la Istanbul a ajuns la ediția cu numărul 19. Un festival particular dedicat lui Karagöz, eroul popular  turc, care în 2017 va aniversa 500 de ani decând teatrul de umbre  a apărut la Istanbul. Festivalul, oraganizat de Cengiz Őzek, cunoscut păpușar turc, care a participat și la Festivalul organizat de Teatrul Țăndărică și de Stefan Carelius, a adunat anul acesta pe lângă trupe din Turcia și spectacole din România (Teatrul Țăndărică), Franța (Compania MalaStrana), Austria (Teatrul vizual Karin Schafer), Belgia (Compania Vlinders &C), Olanda (Compania Ananda Puijk), Spania (Joan Baix și Jordi Bertran), Italia ( Gaspare Nasuto și compania lui Pulcinell di mare), Ungaria (Markuszinhaz), Singapore (Frankie Malaki și trupa sa Mascots and Puppets) și Grecia (compania Antamapanthahou).

Teatrul Țăndărică a prezentat spectacolul Cine ești tu?, adaptare după povestea Pisica indisciplinată de L Bjelisei, realizat de o echipă din Croația (Romano Bogdan- scenariu și regie, Rusa Trajkova-decor, păpuși, costume, Bojan Miljancic- muzica, Davor Dokleja- asistent regie). Actori: Olga Bela, Dan Codreanu și Adrian Alexandru Neculcea.  Povestea ia naștere din niște perne amorfe și ne vorbește despre personaje ce se recunosc reciproc. În unele privințe se aseamănă, alteori sunt diferite. Recunoașterea are loc într-un spectacol cu păpuși și actori, care permanent devin altcineva. Este un spectacol al formelor, vocilor, cuvintelor și bunului simț. Trei prieteni - Olga, Dan și Alex - se joacă. Curând lumea lor este populată de prieteni noi (un arici, o veveriță, un iepuraș, o cioară și o pisicuță) care, asemenea unor copii neastâmpărați, se îndepărtează de casă și se pierd. Se învață unii cu alții, se ajută și își dau seama că, deși, sunt foarte diferiți, se aseamănă. Mesajul este că prietenul la nevoie se cunoaște și că trebuie să ascultăm de părinți. Cele două reprezentații s-au jucat în sala Institutului Cultural Roman din Istanbul, situat în zona istorică a orașului, lîngă celebra Piață Taksim, (un fel de Piața Universității). Sprijinul Institutul Cultural Român a fost atât logistic cât și afectiv. Cele două doamne, Seila Suliman și Olivia  Anghelescu, ne-au ajutat cu tot ce am avut nevoie, încă de începutul tratativelor de participare, dar și pe parcursul șederii noastre acolo. Cadrul ‚scenografic’ a fost oferit de sala superbă, cu lambriuri  și vedere spre Bosfor, luminile au fost asigurate de un candelabru cu multe brațe și de lumina naturală. Sen kimsin? Who are you? Cine ești tu? Au întrebat colegii mei actori copiii veniți la spectacol. Primul a avut un public format din copii vorbitori de limba greacă, micuți și care erau la primul lor spectacol de păpuși. A doua reprezentație s-a jucat în engleză, română și turcă în fața unor copii mai mari români,turci sau de alte naționalități. A fost o experiență inedită, dar și un paradox. Să fi la Istanbul, să joci la ICR în engleză și turcă pentru copii greci și , mai apoi în trei limbi. Finalul spectacolelor a fost plin de voie bună, micuții spectatori făcând poze cu actorii, cu păpușile, zbânțâiundu-se sub  plapuma care delimita spațiul de joc.

În rest, program de voie într-un oraș fascinant, pe o vreme de toamnă târzie, cu străzi pline de oameni, în ciuda situației politice, cu  lume pestriță, cu mirosul de cafea și arome de tot felul, cu castane prăjite, rahat, nuga și halva ce-ți dansează prin fața ochilor într-un ritm amețitor. O croazieră pe Bosfor între Europa și Asia, la apus de soare, sub podurile simbol al orașului, un ceai fierbinte pe punte, cu aparatul de fotografiat declanșat la fiecare minut pentru a nu pierde nicun amănunt dintr-o plimbare care mi-a bucurat sufletul și ochii. Apoi, o prajitură și un salep (o băutură tradițională din rădăcină de orhidee sălbatică, lapte și zahăr, și , la ceas de seară, un pahar de vin roșu savurat din plin, având la picioare orașul luminat feeric, parcă special pentru mine. O plimbare cu taxiul în miez de noapte, o bancnota ruptă într-un colț care a declanșat o ceartă cu taximetristul ce vroia alți bani și... amintirea de neuitat a unei deplasări , a unor oameni și a unui oraș pe care ai vrea să-l tot revezi.

Gina Nicolae Mănescu: „Talent, șansă, să nu fie vanitos, să-și respecte partenerul, multă muncă, tenacitate și seriozitate, să nu se pună el în evidență, ci păpușa”

 Pe Gina o știu de ani buni, să tot fie vreo 26, vorbim câte-n lună și în stele zilnic. Am împărțit cu ea  dar și cu alți colegi de la Țăndărică sute de ore în turnee, avem amintiri să umplem tomuri după tomuri. Actriță de dramatic, convertită la păpuși, recunoaște că viața ei a fost guvernată de noroc, de șansă. Convorbirea noastră a avut loc cu ceva timp în urmă și din noianul de întrebări am ales cele care mi s-au părut că-i pot contura profilul artistic.

Raluca Tulbure: Când erai copil și te jucai cu păpușile, te-ai gândit că, mai tărziu vei face teatru sau că îți vei face o meserie din “joaca” cu păpușile?

Gina Nicolae: Niciodată! Eram o băiețoasă, eram numai pe garduri,în copaci. Fratele meu mai mic , se juca cu păpușile mele.

R.T:Când ți-a încolțit gândul că vrei să faci teatru?

R.T: Parcă ai descrie un parc..

G.N: Exact. Și, într-una din zile, pe o alee am văzut două doamne. Una dintre ele mi-a plăcut teribil, era extrem de frumoasă, aproape perfectă. Fascinată de ea, m-am oferit s-o ajut și, am rămas în continuare lângă ea. Din vorbă în vorbă, m-a întrebat ce vreau să fac după ce termin liceul. I-am spus că ai mei voiau să mă duc la medicină, dar mie nu-mi place. Îmi plăcea să citesc,  mai ales poezie. M-aîntrebat dacă știu vreo poezie, am răsuns că da. Am recitat o strofă din Eminescu.  I-a plăcut, mi-a spus că semăn foarte tare cu Marioara Voiculescu, când era tânără. S-a oferit să meargă la părinții mei să-i convingă să dau la teatru. Cine crezi că era doamna? Marioara Zimniceanu! Ea a fost cea care m-a îndrumat spre teatru. În loc de meditații la anatomie, cum știa tata, eu mergea la ea și învățam să spun poezii.

R.T: Ai intrat din prima?

G.N: Din prima! La examen m-am dus în uniformă școlară ca să nu afle tata.

R.T: Ce reacție a avut?

G.N: I-am spus că am intrat la facultate, dar cam în aceiași perioadă,tata s- a îmbolnăvit de hepatită, a murit la puțin timp și nu a apucat să mă vadă pe scenă. Doar mama.

R.T: Ce amintiri dragi ai din anii facultății? La clasa cui ai fost?

G.N: La George Carabin și Mihai Berechet. Mai erau încă două clase: una  a doamnei Irina Răchițeanu și cealaltă a maestrului Beligan.

R.T: Cum au fost anii de facultate?

G.N:  Minunați!  Mergeam cu plăcere, nu numai eu, ci și colegii mei. Repetam ca nebunii, eram o familie.  Noi, fetele eram tare supărate pe băieți pentru că clasa noastră era foarte aproape de clasa lui Pop Marțian care termina și unde erau Stela Popescu, Anda Caropol, Roidca Popescu Bitănescu. Fete frumoase, superbe, iar băieții noștri erau acolo și noi nu aveam cu cine repeta. Făceam totul din plăcere, iar Gigi Carabin îmi spunea că îi place că sunt spontană, intuitivă. Munceam mult, eram ușor complexată, deși, poate e prea mult spus, dar colegii erau mai mari decît mine. Nu știu de ce, îmi spuneau Lebăda. Eram  cea mai tânără, eram subțire, cu niște cozi lungi negre pe spate. Se lucra cu o plăcere nebună, dacă ni se spunea să stăm până la 11 nopatea, stăteam. Aveam un respect pentru profesorii noștri nemăsurat. Erau ‘ monștri sacri’ ai teatrului românesc, când treceau pe lângă noi, ne lipeam de ziduri. Nu ne –am permis niciodată să intrăm după ce a intrat profesorul la clasă.

R.T: Sărind peste timp, te-aș întreba cum ai putea compara perioada ta de studenție cu cea de profesorat.

G.N: Am avut norocul să am câțva ani foarte buni,  cu copiii  care voiau să facă teatru, nu neapărat de păpuși. Am încercat, nu numai eu ci și ceilalți profesori să le insuflăm dragostea de meserie, să le arătăm cât de frumoasă poate fi această artă, că se pot face lucruri minunate și ca actor păpușar. Am încercat să le demonstrăm că este un câștig. Am văzut studenți care au venit nu din pasiune sau că aveau talent, ci ca să fie vedete. Aveau senzația că este ușor. Mulți au clacat și au plecat. În vremea mea, veneau oameni care doreau să fie actori, noi nu vedete. Noi doream să facem actorie, să jucăm. Era vorba de pasiune.

R.T: Generațiile ultimilor ani  sunt  marcate de televizor. Mulți au devenit vedete datorită televiziunii. Dar să facem o nouă întoarcere în timp și să continuăm povestea ta. O bună perioadă, ai fost actriță de dramatic. După absolvire ai fost la Oradea sau la Brăila?

G.N: Întâi, la Petroșani și nu-mi pare rău. Colegii mei au plecați toți la Tîrgu Mureș unde se înființase secția română. Când am terminat eu, în 1962, Marieta Sadova a fost chemată la Petroșani, după ispășirea pedepsei impuse, și a pus Passacaglia lui Titus Popovici. Am învățat multe de la ea. Mă putea să fac exerciții de respirație. Mă întindea pe scenă, îmi punea greutăți pe burtă ca să îmi întăresc diafragma, exerciții de intonație, de dicție, de accente. Lucram mult pe text, apoi, analizam subtextul, ne punea să povestim...

R.T: A fost ca o a doua școală!

G.N: Da. Am jucat cu Marcel Anghelescu, cu Mircea Anghelescu, actorul de la Nottara, cu mulți alții., pe care  doamna Sadova i-a adus. Apoi, am ajuns la Oradea, unde am stat vreo 3-4 ani.

R.T: O altă perioadă frumoasă pentru că știu că-ți aduci mereu aminte și povestești despre etapa ta orădeană.

G.N: Da, am fost primită extraordinar atât de colegii de la secția română cât și de cei de la secția maghiară. Gheorghe Șimonca era acolo și a insistat să vin la Oradea. Am fost copleșită și de sala superbă, de scena de acolo, de publicul care seara era la spectacol cu rochii lungi, la costum și cravată, cu pălării, blănuri.

R.T: Ca-n filme sau cum ar trebui să mergem la teatru. Vremuri apuse!

G.N: Și am debutat la Oradea cu Vedere de pe pod a lui Arthur Miller. Am avut parte de niște colegi extraordinari. I-am iubit foarte mult: Eugen Țugulea, Ion Mâinea, Dorel Urlățeanu, mașinistii, niște profesioniști desăvârșiți. Cafeneaua lui Ghiuri Baci, unde veneau  și cei de la  revista Familia, o lume minunată. Și aici am avut noroc, pentru că am jucat sub bagheta unor regizori importanți ca Sică Alexandrescu, Sanda Manu, Miron Niculescu, Ariana Kuner Stoica, Nicoleta Toia...

R.T : Oradea a jucat un rol important și în plan personal, din câte știu eu.

G.N: L-am cunoscut pe Radu Enescu, primul meu soț, care lucra la revista Familia.

R.T: Și drumurile tale prin teatrele țării au continuat la...

G.N: …la Pitești, unde m-a chemat Constantin Dinischiotu  și am stat doar două stagiuni. Aici, nu mi-am ăsit locul după ce trăisem la Oradea. Apoi, am poposit o stagiune la Galați și am ajuns la Brăila, unde am stat o perioadă și m-am simțit minunat. Am jucat roluri importante aici. Ultimul meu spectacol la Brăila a fost Don Carlos, am venit în turneu la București și aflu  că la Teatrul Țăndărică se dă concurs.

R.T: Intrăm într-o altă perioadă important din viața ta. Îți doreai să vii în Capitală?

G.N:  Nu, neapărat. Îmi era comod, făceam naveta ca și alți colegi de ai mei.

R.T: Aveai habar de păpuși pe vremea aia?

G.N: Nu. Văzusem spectacole, dar nu știam ce se întâmplă după paravan. Și, mai era ceva. După ce am plecat de la Oradea, am divorțat și, îmi făcea curte dramaturgul Theodor Mănescu. Care ulterior mi-a devenit soț.  Deși el nu a înțeles ce să caut la Țăndărică, eu m-am dus, m-am interest și, am aflat că se fac cursuri de mânuire. Eram ceva mai ‘coaptă’, aveam 39 de ani, colegii mei erau proaspeți absolvenți de IATC, cum se numea pe vremea aceia.Simțeam nevoia să fac ceva nou. Am avut norocul să am mentor pe Florentina Lenkisch, un om extraordinar, o actriță care știa cum să te facă să-ți placă meseria asta. La cursuri venea și soțul ei, regizorul Ștefan Lenkisch. Eram ambițioasă și am cerut să iau niște păpuși wayang sau bibabo ca să exersez în fața oglinzii. Era foarte diferit de ce făcusem până atunci.Dar, m-au ajutat și colegii mei, minunați: Brîndușa Zaița Silvestru, cu care am lucrat și la UNATC, Elena și Ștefan Săndulescu, Cristina Roșiianu, au fost mulți. Sper să nu se supere că nu-i amintesc pe toți.

R.T: Tu ai vrut să faci păpuși, nu marionete?

G.N:  La păpuși era loc liber. Și aici, ca peste tot unde am jucat, am avut noroc de colegi minunați, de o mare modestie...

R.T: ...care mulți dintre ei nu mai sunt, actori sau tehnicieni , cu care amândouă am împărțit și bune și rele. Ca un mic omagiu aș aminti câțiva dintre ei: familia Lenkisch, Justin Grad, Zolla, Valeriu Simion, Mișu Prujinski,  Ghiță Vasile ( de la lumini), Jean Berehoi (regie tehnică), Sandu Chirițescu (mașinist), și mulți, mulți alții. Am vrut să fac această mică paranteză sentimentală. Pentru că lumea nu vede dincolo de paravan, nu aveți vizibilitatea actorilor de dramatic. Să revenim! Ce trebuie să aibă un păpușar față de un actorde la teatru dramatic?

G.N:  În primul rând,să creadă în ce face, nu să joace , săfie una cu păpușa, cu personajul. Nu reușești tehnic dacă nu simți în interiorul tău. Dacă ești cu gîndul în altă parte că banda merge, nu reușești să transmiți în păpușă. La spectacolele live trebuie să-ți stăpânești foarte bine tehnica vocală, respirația pentru că păpușa te pune în diferite poziții. De aceea, cât am fost profesor, nu exista încep o oră fără să fac o încălzire vocală.

R.T: Să trecem la turnee. Multe, foarte multe, peste tot în lume. Ce m-a uimit pe mine a fost sentimentul de familie pe care l-am trăit cu Cenușăreasa lui Silviu Purcărete. Au fost momente, unele dramatice în care ne-am unit cu toții ca să le depășim. Ce ti-a rămas în minte?

G.N: Momentul de care ai amintit când colega noastră Brîndușa Zaița Silvestru a trecut printr-o mare cumpănă și noi am jucat spectacolele fără ea o perioadă. Am împărțit toate rolurile, am calculat matematic cine este liber ca să preia ,pe rând, rolul ei.

R.T: Eu am ‚debutat’ atunci, ținând un candelabru și ajutând o păpușă să aplaude.

G.N: Amintiri am și din turneul din China cu Dumbrava minunată, unde am fost alături de Brândușa Silvestru. Am avut niște probleme de sănătate, dar am fost ajutată de colegii chinezi cu tratament. Tot aici, gazdele erau mirate de ce la apaluze apar doar două actrițe, cum fac ele atâtea roluri? Și, au început să mișune prin spatele scenei  să se lămurească. Era un spectacol greu. Au fost și alte peripeții.

R.T: Dacă ar fi să nominalizezi niște titluri de la Țăndărică care ți-au rămas în memorie pe care le-ai pune alături de Cenusăreasa și Dumbrava minunată?

G.N: Făt Frumos din lacrimă și nu pot să uit Surâsul Hiroșimei.

R.T: Actriță și profesor. Ai avut vocație de profesor?

G.N: Mi-a plăcut. Lucram și mă adaptam în funcție de fiecare student. Lucram cu ei și după ore. Îmi plăcea să lucrez cu ei pe amănunt, pe detaliu.

R.T: Ce-i trebuie unui păpușar?

G.N: Talent, șansă, să nu fie vanitos, să-și respecte partenerul, multă muncă, tenacitate și seriozitate, să nu se pună el în evidență, ci păpușa.

R.T: Dacă ar fi s-o ieie de la capăt, ai alege tot teatrul?

G.N: Da!

RT: Cui ai mulțumi pentru tot ce ai acumulat într-o viață?

G.N : Sorții! Celor care mi-au îndrumat primii pasi în carieră care m-au făcut să iubesc scena și scândura ei.

R.T: Mai crezi în povești?

G.N: Cred!

R.T: Ce a însemnat Țăndărică pentru tine?

G.N: O altă perioadă frumoasă din viața mea.

R.T: Întrebarea de final: dacă ai avea o baghetă magică, ce ai vrea să faci cu ea?
G.N:  Să-i binecuvântez pe toți cei care au fost alături de mine și m-au ajutat.

R.T: Și restul e tăcere...

Teatul este o oglndă a vieții din clipa în care se deschide cortina și până când ea se închide la loc

Lilli Krauss Kalmár, veterana Teatrului pentru copii și tineret GONG din Sibiu, are o carieră plină care cuprinde peste 131 de roluri ca actirță mânuitoare și peste 40 de spectacole pe care le-a regizat. Dăruire în mișcare și în glas, participare totală, putere de a conferi atribute umane, sensibilitate, fior dramatic și poetic persoanjelor pe care le-a interpretat sunt calitatăți cu care s-a făcut remarcată. Dintre rolurile sale importante: Die Abenteuer Pinocchio (Aventurile lui Pinocchio), Max und Moritz (Max șI Moritz), Das Mäuschen und die Puppe (Șoricelul și păpușa), Die Ballade (Balada vremii care trece), etc.

Raluca Tulbure: Sunt impresionată că stau de vorbă cu una dintre cele mai venerabile păpușărese din România. Sunteți, dragă doamnă Lilli Krauss Kalmár, alături  de soții Horia și Didina Davidescu și de doamna Margareta Niculescu, singurii din breaslă, din câte știu eu, care au depășit granița celor 9o de ani. Sunteți activă, colegii de la Sibiu mi-au spus că nu lipsiți de la niciun eveniment al teatrului GONG. Aveți o rețetă  a tinereții?

Lilli Krauss Kalmár: Cred că cea mai bună metodă este optimismul, bucuria și dragostea în tot ceea ce fac și cum să-i ajut pe acei colegi care îmi cer sfatul.

R.T.: Sunteți născută la Budapesta. Cum ați ajuns tocmai la Sibiu?

L.K.K.: Tata a fost detașat cu armata la Budapesta. După război, s-a căsătorit, m-am născut eu și, după câțiva ani, părinții mei s-au întors la Sibiu, orașul de baștină al tatălui meu.

R.T.: Cum era teatrul pe vremea când ați pășit în el?

L.K.K.: În Sibiu am absolvit liceul theoretic, mai târziu am urmat cursuri la Școala Populară de Artă, secția Drama, specialitatea Actorie.

R.T. : Ce v-a atras la păpuși?

L.K.K.: Ce m-a atras la păpuși? Poate faptul că, deja în casa părintească m-am familiarizat cu el. Mama s-a simțit atrasă de teatru și dramaturgie, scriind piese de teatru de păpuși, iar tata sculpta capul păpușilor si croia costume.

R.T.: Știu că sunteți cea care ați pus piatra de temelie a secției germane a teatrului din Sibiu? Cum au fost începuturile?

L.K.K.: Teatrul sibian de păpuși a fost creat în 1947 de Hedwig Szaunig, Ilse Klepner și Hedda Göckel. În anul 1949 acestă trupă a fost atașată Teatrului de Stat, având de la început o secție germană și una română. Un grup mic ce pe parcurs s-a mărit cu noi păpuari, cu Trude Weinrich, Lia Andree, etc. Spectacolele se jucau atât în limba germană cât și în română. În 1956, Teatrul Licurici( așa se numea pe atunci Teatrul de păpuși, n.a.) a căpatat mai multă autonomie. Director era Ion Hîndoreanu. Fiecarei secții i s-au alocat 8 posturi. Hedwig Szaunig a devenit regizoarea și șefa secției germane. Ei sunt cei care au pus temelia de piatrăa secției german, iar după aceea s-au retras (s-au pensionat). Directorul m-a desemnat să fac eu regia spectacolelor. M-am străduit să mențin nivelul artistic al producțiilor.

R.T.: Care au fost persoanele de care vă amintiți și cărora ați vrea să le mulțumiți?

L.K.K.: Cum am amintit deja, Trude Weinrich și Lia Andree erau acele actrițe cu experiență și de la ele am reușit sa asimilez în mod artistic arta păpușărească. Lor le pot mulțumi pentru evoluția mea în artă.

R.T.: Cu siguranță că există diferențe între generațiile de copii de la începuturile carierei Dvs. și cele de acuma. S-au schimbat vremurile, tehnica modernă își pune amprenta pe viața noastră, credeți că mai au nevoie noile generații de basme, de povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene?

L.K.K.: Interesantă și actuală întrebare. Eu sunt de felul meu o optimist.La spectacolele duminicale, copiii vin cu mama, tata, bunici. Sala este arhiplin, iar adulții se amuză copios de bucuria și distracția celor mici. Cred că basmele, atât cele clasice cât și cele modern nu trebuie abandonate. Succesul unui spectacol depinde de felul de prezentare, regizat atractiv, cu păpuși și décor atrăgător, de cțt de fidel sunt animate păpușile, cțt de expreive sunt interpretările, cum este aleasă muzica de fond sau cântecele, dansurile. Totul depnde de inventivitatea regizorului. De curând am regizat un spectacol. Am dramatizat o poveste de Oscar Wilde Prințul fericit. Spectacolul a impresionat o spectatoare într-atât, incât la sfârșit a plecat cu lacrimi în ochi. Da, se poate și așa ceva! Regizorul trebuie să evite ca scenograful să creeze figuri de clovni exaggerate sau caricature grosolane.

R.T. : Ați început ca mânuitoare și apoi ați trecut la regie. Cum a fost trecerea?

L.K.K.:Mult înainte de a mă angaja la Teatrul de păpuși, am  jucat în echipe de teatru de amatory și am avut din tinerețe o atracție pentru teatru. Când m-am angaajt la teatru am avut oameni de  la care am descifrat alfabetul meseriei. Apoi, când doamna Szauig s-a pensionat pe caz de boală, am fost rugată să fac regie. Am urmat niște cursuri de specialitate de drama și actorie.

R.T. : Ce v-a atras mai mult? Actoria, regia?

L.K.K.: Tot ce este legat de teatru mă atrage. Cu trecerea anilor, m-am ocupat numai de regie, am scris cărți de specialitate și piese de teatru în limbile germană și română.

R.T. :Care ar fi principiile pe care le-ați insufla celor tineri, doritori să facă meseria de actor mânuitor de păpuși și marionete?

L.K.K.: Am predat cursuri și la Școala Populară de artă, la Liceul Pedagogic. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu tineri. Și lor le-au plăcut cursurile mele de teatru. În decursul anilor, am constatat că unul dintre principiile mele de baza este acela de a încuraja pe cel care își dorește cu ardoare să facă teatru, să-i demonstrezi unde și de ce greșește fără a-l jigni.

R.T. : Ce credeți că îi trebuie unui tânăr actor talent, muncă, sudoare?

L.K.K.: Dacă un tânăr  vrea să facă teatru și vrea să devină actor trebuie să aibă talent. Dacă pe parcurs își va da seama că nu e talentat singur va renunța.

R.T. : Din lungul drum al unui spectacol către public, care este etapa care vă place cel mai mult?

L.K.K.: Etapa finală dinaintea premierei este cea mai importantă. Apoi, emoțiile pe care le ai așteptând reacțiile publicului.

R.T. : Cînd lucrați la un spectacol,ce primeaza calitatea Dvs. de regizor sau faptul că sunteți la baza actor mânuitor?

L.K.K.: Când creez un spectacol primează calitatea, realizarea lui  artistică. Eu controlez din acestă postură și creația actoricească, urmărind din sală desfășurarea spectacolului.

R.T. : Ce fel de regizor sunteți? Care impune sau care dispune?

L.KK.: Pentru mine fiecare actor are o personalitate specială. Dacă el realizează bine rolul, îl las să se exprime.

R.T. : Când porniți la lucru la ce vă gândiți  mai întâi la public sau la ce?

L.K.K.: Mă gândesc, în primul rând,  la ce vreau să transmit micilor spectatori, ce învățătură ar putea să aibă, ce efect educative la care ar putea să mediteze, ajungând acasă.

R.T.: Există o relație ideală în teatrul de păpuși? Cu scenograful, cu compozitorul, cu actorul, cu atelierele?

L.K.K.: Dacă există relații ideale în teatrul de păpuși? De obicei, există! E important ca regizorul și scenograful să găsească împreună o soluție adecvată. Regizorul trebuie să distribuie actorilor rolurile care le sunt potrivite. Împreună cu compozitorul trebuie să găsească muzica nimerită pentru diferitele scene. Și, nu trebuie uitată importanța atelierelor în care se creează actorii principali, păpușile!

R.T. : Păpuși,marionete, animație cu obiecte, animație digitală, animație 3D ce preferați?

L.K.K.: Eu prefer păpușile Wayang, deoarece construcția lor oferă mai multe posibilități creative de mânuire.

R.T.: Mai poate fi teatrul un mijloc de educație într-o eră dominată de calculator? Cu ce arme crezi că am putea lupta pentru a ieși învingători din lupta cu „balaurul” digital, care nu e chiar atât de rău?

L.K.K.: În ceeace privește educația, nu cred că un calculator ar fi cel mai potrivit mijloc. În teatrul de păpuși spectatorii pot să vorbească cu “actorii” păpuși. Este un alt mod de a comunica, este o artă interactivă.

R.T. : Care sunt rolurile care v-au rămas cele mai dragi?

L.K.K.: Toate rolurile pe care le-am jucat în lunga mea carieră mi-au rămas dragi, dar primul meu rol cu o păpușă pasăre mi-a rămas în suflet.

R.T. : Dar dintre spectacolele regizate?

L.K.K.: Pe toate le-am iubit, dar cel mai mult mi-a rămas în minte O fetiță caută un cântec, unde pentru rolul lui Nucu am primit și un premiu.

R.T.: Cât de importante sunt aplauzele, premiile în cariera unui actor sau regizor?

L.K.K.: Aplauzele și premiile sunt bucuria, satisfacția strădaniilor și confirmarea realizării unui spectacol reușit.

R.T. : Aveți regrete, nostalgii?

L.K.K.: Regrete nu, doar nostalgia că nu mai pot continua să pun în scenă piese noi din cauza pensionării mele.

R.T: Dacă ar fi să dați o definiție a teatrului, care ar fi aceea?

L.K.K.: Teatrul este o artă care trebuie să anime creatorul de spectacole să folosească cele mai moderne modalități artistice.

R.T.: Ultima întrebare este una pe care o pun tuturor celor cu care stau de vorbă. Dacă ați avea puteri magice, ce magie ați face?

L.K.K.: Teatrul să vrăjească spectatorii în ața fel încât să-I determine să urmeze învățăturile pe car să le aplce în viața de zi cu zi. Teatul este o oglndă a vieții din clipa în care se deschide cortina și până când ea se închide la loc.

Raluca Tulbure