Mihaela Ștempel: “Teatrul de păpuși este viața mea și nu pot renunța la asta”

 

"În opinia mea, bazat fiind pe forța argumentelor ce țin de o evidentă și autentică valoare artistică, Mihaela Ștempel este un exemplu de vocație, inteligența scenică, versatilitate creativă,  atribute care se asociaza cu o forță a caracterului demnă de tot respectul", mărturisea actorul Marius Rogojinschi, manager al Teatrului “Vasilache” din Botoșani. Mihaela Stempel este genul de actor versatil, generos, dăruit cu trup și suflet scenei și care “cară” în spate multe roluri: Alba ca Zăpada, Cenușăreasa, Lizuca, Tanti Mița, Baghera, Sfânta Duminica.  A jucat în Dăruiți copiilor îngeri (regia Marius Rogojinschi), Fata babei și fata mosneagului (regia Valentin Dobrescu), O poveste posibilă (regia Valentin Dobrescu), a fost asistent de regie la spectacolul O zi din viaţa lui Robinson Crusoe, Micul Muc (ultima premieră a regizorului Marius Rogojinschi), Rățușca cea urâtă (regia Valentin Dobrescu). Dialogul nostru a avut loc la câteva zile după ce a hotărât să iasă la pensie.

 

Raluca Tulbure: Dragă Mihaela, anul acesta, faci 50 de ani de teatru pe aceiași scenă și mi-ai spus că vei ieși la pensie. Aș vrea să ne strecurăm pe după cortină și să te rog să-mi povestești ce sentimente te încearcă?

Mihaela Ștempel: Fac 40 de ani pe cartea de muncă și încă 10 ca actor amator. Simt că se încheie un mare capitol din viața mea, sunt tristă, dar și recunoscătoare lui Dumnezeu pentru toate realizările mele pe plan profesional. Mă simt împlinită pentru că atâția ani am bucurat generații de copii, care mă salută acum pe stradă, ținându-și de mână …copiii.Ce sentimente mă încearcă? E greu de spus. Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că nu voi mai merge la teatru, la repetiții, spectacole, că nu îmi voi mai întâlni colegii în fiecare zi. Eu voi pleca la copiii mei, în Italia și o voi lua de la capăt. Ei lucrează cu copii în grădiniță, așa că nu-mi voi abandona  pasiunea. Voi face spectacole cu copii sau pentru copii, asta știu să fac. Sunt doar planuri de viitor, nimic concret, doar că teatrul de păpuși este viața mea și nu pot renunța la asta.

 

R.T.: Te-a tentat vreodată să joci altundeva, la București, de exemplu.

M.Ș.: Când eram foare tânără, într-o premieră a doamnei Natalia Dănăilă, Dumnezeu să o odihnească, mi s-a rupt gabitul păpușii (pentru necunoscători, gâtul).Pur și simplu,  s-a desprins capul de gât. Am reușit să salvez momentul, doar că mi s-a părut o catastrofă și am plâns până la sfârșitul spectacolului. La final, doamna Lulușa a venit să felicite trupa pentru succesul premierei și văzându-mă plângând a zis:”eu nu am mai văzut actori plângând pentru un așa accident. Nici nu am observat că a căzut capul păpușii. Nu vrei să vii la teatrul de păpuși din Iași? Acum se construiește și eu vreau o trupa bună”. Am refuzat politicos. Aveam deja familie în Botoșani, dar mai mult de atât, pentru mine Teatrul Vasilache era a doua mea casă. Nu puteam să-l părăsesc. 

 

R.T.: Dacă ar fi să-ți faci un portret, ce ai spune despre tine?

M.Ș.: Sunt un om ambițios. Ador necunoscutul. În teatru mi-a plăcut “să fur”. Să fur din mânuirea colegilor mei mai experimentați, a regizorilor cu care am lucrat. Ești actor, așadar, nu stă nimeni să-ți explice, fă așa, spune așa. Dacă ești interesat de meserie, furi și înveți. Cred că e singurul furt nepedepsit de lege. Să furi meseria, așa poți deveni mai bun în ceea ce faci. Asta le spun și colegilor mai tineri. În rest, ca om, îmi iubesc copii, nepoții, le duc dorul, dar știi cum se spune” mai bine le duci dorul, decât să le duci grija”. Mi-am făcut planuri pentru viitor, doar că “dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă, îți faci planuri”. Sunt mulțumită cu toate întâmplările din viața mea, bune și rele. Am învățat din toate să mă consider un om împlinit și profesional și familial.

R.T.: Cum a început povestea ta cu teatrul? Visai din copilărie să fii actriță?

M.Ș.: Povestea mea în teatru se numește Gabriela Nistorică  și “berbecul din mine”, asta sunt ca zodie. Când eram în clasa a doua, a venit o doamnă blondă, frumoasă ca o zână, așa am văzut-o eu atunci. A întrebat cine vrea să joace într-un spectacol de păpuși. Am ridicat mâna, că așa fac berbecii, se duc peste tot cu capul înainte și așa am ajuns în trupa de teatru a doamnei Gabriela Nistorică. Am luat nenumărate premii la festivalurile de atunci. Și, de la 8 ani țin mâna ridicată la Teatrul de Păpuși “Vasilache”. Mai erau și spectacole pe care le făceam acasă, cu cortina din cearșafuri, cu păpușile pe care le aveam sau le construiam, iar când mama venea de la muncă trebuia mai întâi să ia parte la spectacolele noastre. Aveam 3 frați, deci destui actori pentru un spectacol. Am avut teatrul în mine. Am moștenit de la mama talentul de a cânta, de a dansa. Pe ea o moștenesc la teatru și la citit. 

 

R.T.: Cum a fost copilăria ta?

M.Ș.: Foarte frumoasă. Cu bunicii care aveau o căsuța în Botoșani, cu grădină, pomi, un nuc imens, găini și toate orătăniile pe lângă casă. Aveam scrânciob, dulceață de cireșe negre pe dulap și o pilotă din pene sub care dormeam după amiaza. Mi-e dor de acea pilotă și de bunici. Bunicul era neamț, bunica ucraineancă. Bunica stâlcea cuvintele românești, dar avea câteva vorbe pe care nu le-am uitat. Fratelui meu îi spunea “făptule, dă-te jos din copac, mânca-te-ar norocul să te mănânce”. Mai folosesc și eu câteodată replica asta” mânca-te-ar norocul “.

 

R.T.: Din cei 50 de ani de teatru, dacă ar trebui să alegi niște momente importante, care ar fi acelea?

M.Ș.: Întâlnirea cu Gabriela Nistorică, care mi-a schimbat cursul vieții, făcându-mă să mă îndrept spre lumea aceasta minunată, a teatrului de păpuși. Întâlnirile cu Valentin Dobrescu, Liviu Steciuc, Ana Vlădescu, Natalia Dănăilă, Mimi Mierluț, regizori de la care am avut de învățat păpușărie.Un alt moment- întâlnirea cu Marius Rogojinschi care m-a introdus în lumea teatrului dramatic. De la el am învățat mișcare scenică, interpretare, “el a fost cel care mi-a completat studiile” legate de actorie, si, bineînțeles, Ion Sapdaru. De la ei doi am învățat teatrul dramatic, eu care eram actriță mântuitoare de păpuși, făceam voci de zână, vrăjitoare, bunicută, etc. Iar  cu  spectacolul Oameni și copii, în regia lui Marius Rogojinschi, am avut cea mai mare satisfacție a vieții mele profesionale. Am câștigat, la Lugano, în Elveția, premiu întâi, cu un juriu format exclusiv din adolescenți, concurând alături de teatre arhicunoscute din Germania, Italia, Spania. 

 

R.T.: Dintre multele roluri jucate, aleatoriu, ce ai alege ca cele mai dragi?

M.Ș.: Îți dai seama că sunt 40 de ani de teatru profesionist. E greu dar, clar, aș aleg: Lenocika din Oameni și copii, Apolodor din Jurnalul lui Apolodor, regia lui Marius Rogojinschi, Albă ca zăpada din Albă ca zăpada, regia lui Valentin Dobrescu, Iedul cel mic din Capra cu trei iezi, regia lui Mihai Donțu, Purcelușul cel mic din Cei trei purceluși, regia lui Valentin Dobrescu, Baba din Peștișorul de Aur, regia lui Marius Rogojinschi.

 

R.T.: Cum ai reușit să creezi un echilibru între viața artistică și cea personală? E greu, e ușor?

M.Ș.: A fost greu. Eu am făcut copii de foarte tânără. Diferența dintre fiica mea, Oana si băiatul meu, Alexandru, este de 2 ani. Când trebuia să plec la teatru la 10, lăsam o sticlă de lapte pentru băiat, care avea 6 luni și fiica mea, care avea 2 ani și 6 luni rămânea cu el pentru o oră, până se întorcea soțul meu de la muncă. Când erau deplasări de săptămâni, fiica mea mergea cu mine și băiatul rămânea la o mătușă. Soțul meu mergea să-l vadă, să se joace cu el. Când a crescut mai măricel l-am luat și pe el in deplasări. A fost greu, foarte greu, încât m-am despărțit de soțul meu. Și ne-am descurcat bine noi trei, mulțumesc lui Dumnezeu. Acum, ei sunt amândoi la Milano, au familiile lor și eu am 3 nepoți. Mi-am depus cererea pentru eliberarea documentelor pentru pensionare. Nu mi-a fost ușor! Dar faptul că voi pleca lângă copii și nepoți mă întărește și mă ajută să trec peste aceste momente de regret, de melancolie.

 

R.T.: Dacă ar fi să dai o definiție teatrului care ar fi aceea?

M.Ș.: Pentru mine, ca actor, teatrul a fost mereu locul în care mă reinventam, în care dispăreau grijile, gândurile negre, dispărea viața de afară. Dacă ești o persoană dedicată teatrului, așa am fost eu, nu contează dacă ești bolnav, că e miezul nopții, dacă trebuie să joci JOCI! Teatrul înseamnă dedicație, iubire eternă pentru public, pentru rolul pe care îl joci în acel moment. Nu contează că ai probleme acasă, le lasi la intrarea în teatru. Asta înseamnă să fii actor, să fii dedicat meseriei, să îți iubești meseria. 

 

R.T.: Care sunt “ingredientele” din care este plămădit un artist?

M.Ș.: Talent, dragoste de oameni, muncă, dedicatie, curaj, un strop de nebunie. Și, în cazul nostru, al actorilor păpușari, o imensă iubire pentru copii.  Dacă nu iubești copiii nu poți face meseria asta. Zâmbetul, râsetul unui copil, privirea lui uimită, toate te fac pe tine ca actor să-ți spui “N-am trăit degeaba”.

 

R.T.: Cât e talent, cât e muncă, cât e șansă este în meseria ta?

M.Ș.: Poți să ai talent, dar dacă nu-l fructifici, dacă nu muncești să-l pui în valoare, talentul moare.

 

R.T.: Ce sfat le-ai da mai tinerilor tăi colegi?

M.Ș.: Să se bucure că lucrează într-un teatru cunoscut, apreciat, cu spectacole premiate. Să încerce să funcționeze bine împreună, să facă o echipă . Să fure! Orice cuvânt al regizorilor este un mod de a-și îmbunătăți cunoștințele vizavi de teatru. Să învețe să asculte sfaturile colegilor mai în vârstă, care au o experiență în teatru . Știu că toți sunt zmei- zmeilor pentru că au terminat o facultate și știu tot. Nu e chiar așa. Doar de ei depinde să fie buni, să primească roluri cu care să câștige premii sau, pur și simplu, să fie apreciați în spectacole. Să se dedice meseriei de actor.

 

R.T.: Ai făcut vreodată un calcul să vezi câte roluri ai jucat, câte spectacole?

M.Ș.: 49 de spectacole și roluri, sigur mai multe, căci am avut și câte  două-trei  roluri într-un spectacol .Dar cine le mai numără? Pe toate le-am făcut cu drag pentru copii și pentru teatru  și pentru mine.

 

R.T: Ce fel de actriţă eşti? Una care ascultă orbeşte de regizor sau una care are idei în care crede?

M.Ș.: Eu ascult cu multă atenție indicațiile regizorilor . Dar, într-un mod elegant, sincer, nu știu cum fac, dar introduc în indicațiile regizorale ideile mele, fără să-l fac să creadă că el n-a gândit bine. Dar, o spun din nou, nu știu cum fac. Ideile mele sunt acceptate și gata. E vorba de experiență. Am lucrat cu mulți regizori și nu s-a supărat niciunul că mi-am făcut rolul altfel decât l-au conceput ei.

 

R.T.: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viaţa de la capăt, ai face altceva sau tot teatru?

M.Ș.: Niciodată! Nu mă văd făcând altă meserie. Am fost contabilă la o “Asociație de locatari “. Am fost contabilă la firma condusă de soțul meu. În timpul liber. În rest, am fost actor mânuitor la Teatrul Vasilache. Și dacă viața mea ar începe mâine, voi fi actor, asta este ceea ce simt că trebuie să fac. Ți-am spus. Voi pleca la copiii mei, dar voi încerca să fac tot teatru . Teatrul este un microb pe care dacă îl ai în tine, nu vei putea scăpa veșnic. Teatrul de păpuși va rămâne cea mai mare bucurie și împlinirea a vieții mele, desigur în afară de copiii mei . Dar ei sunt minunile vieții mele și m-au susținut mereu. 

 

R.T.: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îţi place cel mai mult?

M.Ș.: Tu știi cum e. Întâi se citește textul, se face interpretare, etc. Pentru mine cea mai importantă etapă e întâlnirea cu păpușa . După ce o văd, îmi fac și vocea și interpretarea. Trebuie doar să o văd, să o simt în mâna mea.

 

R.T.: De ce spectacole crezi că are nevoie copilul de azi?

 

M.Ș.: E foarte greu să te pliez pe modul în care copilul vede spectacolul. Cu atâtea desene animate, cu laptopuri și toată tehnologia asta, cu care eu nu sunt deloc prietenă, recunosc, a vedea un spectacol cu păpuși îl scoate din starea de robot și îl duce într-o lume reală, plină de ”păpuși, de actori”. De aceea, trebuie ca noi să le prezentăm spectacole cu poveștile copilăriei. Să-i scoatem dintre împușcături și bătăliile pe jocurile din calculator. Măcar pentru o oră. Și sunt părinți care vin la teatru, săptămânal, tocmai pentru ai scoate din zona de internet.

 

R:T.: Marionete sau păpuși?

M.Ș.: Clar, păpuși. Am lucrat și cu marionete, am învățat să mânuiesc o marionetă. Am fost Cenușăreasa în spectacolul lui Liviu Steciuc. Marioneta e o păpușă pe care voi, la Țăndărică sau la teatrul din Arad, le-ați făcut celebre. Mi-a plăcut să lucrez cu marionete și m-am descurcat, dar păpușile sunt iubitele mele. La paravan, pe masă, tip Bunraku sunt preferatele mele.

 

R.T.: Ai regrete?

M.Ș.: Am un singur regret legat de Teatrul “Vasilache” . Vroiam să regizez Vrăjitorul din Oz.  Aveam scenariul, doar că nu am avut curajul să-l prezint managerului. A rămas un vis neîmplinit. Cine știe, îl voi face, poate, la Milano cu copiii mei.

R.T.: Și o ultima întrebare: dacă ai deţine puteri magice care ar fi primul lucru pe care l-ai face?

M.Ș.: Aceasta este cea mai grea întrebare. Primul lucru pe care l-aș face acum, ar fi să merg lângă copiii și nepoții mei. Sunt mulțumită și foarte mândră că am fost actor mânuitor la Teatrul “Vasilache”, premiul pe care l-am primit cu puțin timp în urmă “Aplauzele de platină “au încununat cariera mea. Și l-am primit, online, de la domnul Matei Vișniec. Ce-ți poți dori mai mult ca actor? O mare onoare, neașteptată. Așadar, puteri magice, care doar în teatru există… aș pleca lângă copiii și nepoții mei. Aici mi-am încheiat treburile.