Teatru asumat

 

Platforma de Teatru Politic a organizat o nouă stagiune digitală care a durat 18 zile și a prezentat șase dintre cele mai de succes spectacole ale sale, în regim gratuit. În comunicatul de presă se spunea că: “avem nevoie de un teatru asumat politic – un teatru care documentează și investighează vremurile tulburi-vremurile grele pe care le traversăm și care ne oferă noi optici asupra lumii în care trăim”. Fiecare spectacol a fost transmis trei zile non- stop, online. Unele dintre ele le-am vizionat în cadrul evenimentelor de anul trecut, dar concentrate într-o stagiune digitală au avut altă vizibilitate.

Un proiect ambițios finanțat prin Granturile SEE 2014-2021în cadrul Programului RO-CULTURA. “Granturile SEE reprezintă contribuția Islandei, Principatului Liechtenstein și Regatului Norvegiei la reducerea disparităților economice și sociale în Spațiul Economic European și la consolidarea relațiilor bilaterale cu cele 15 state beneficiare din estul și sudul Europei și statele baltice. Aceste mecanisme de finanțare sunt stabilite în baza Acordului privind Spațiul Economic European, ce reunește statele membre UE și Islanda, Liechtenstein și Norvegia ca parteneri egali pe piața internă. În total, cele trei state au contribuit cu €3,3 miliarde între 1994 și 2014 și €1,55 miliarde pentru perioada de finanțare 2014-2021”. Programul RO- CULTURA este susținut de Ministerul Culturii și are ca obiectiv principal consolidarea dezvoltării economice și sociale prin cooperare culturală, antreprenoriat cultural și managementul patrimoniului cultural. Aceste date nu mi se par lipsite de importanță pentru că putem avea o imaginea mai completă a acestui proiect.

Toate spectacolele prezentate în cadrul acestui eveniment au la bază istorii adevărate, textele pornesc de la fapte reale de viață, dezbat diverse problematici (sărăcie, descriminare socială și sexuală, acces redus la educație și cultură, maternitate timpurie, etc).

Primul spectacol vizionat, SubPământ este rezultatul unei cercetări mai vechi realizată de Mihaela Michailov (text) și David Schwartz (regie). Teatru documentar care își propune să reconstituie istoria unei comunități “în agonie” după 1989: mine închise, somaj, lupta pentru supraviețuire, migrație, etc. Spectacolul prezintă povești de viață adevărate prin mărturiile unor minieri, soții de minieri, lideri de sindicat, pesionari, copii,  toți trăitori într-o Valea Jiului devenită a Plângerii. Există speranță?

Cei patru actori: Katia Pascariu, Alice Monica Marinescu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, joacă mai multe roluri, creionează portrete veridice, “trăiesc” fiecare poveste cu intensitate, încercând să sensibilizeze publicul. Decorul lui Adrian Criste este simplu, funcțional, iar Bobo Burlăcianu a compus o muzică potrivită, actorii înterpretând și cântece, folosind diferite intrumente improvizate.

Spectacolul ’90 este o rememorare dureroasă a zilelor din decembrie 89. “O să putem să ne plimbăm prin străinătate, o să avem mâncare, ciocolată d-aia bună din Germania. A fugit, nenorocitul!”, se spune în prima întâmplare. Amintirile personale sau istorii de familie adunate într-un text coerent, emoționant, dar și cu accente critice. Cinci povești de familie care ilustrează transformarea societății românești. David Schwartz a scris textul și a semnat și regia unui spectacol care se adresează tinerilor. Cei care am cunoscut ambele perioade, dinainte și după, am retrăit “cu ochii deschiși” alături de actorii: Alexandru Fiftea, Katia Pascariu, Alice Monica Marinescu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban. Fiecare dintre ei cântă, dansează și “țes”cu iscusință poveștile, într-un cadru scenografic deloc complicat (Irina Gâdiuță).

 The Protocols, este un spectacol de artă activă queer și este realizat de O2G în parteneriat cu Veioza Arte.  Este vorba de o formă de teatru comunitar care se face împreună cu o comunitate pentru aceea comunitate sau despre problemele acelei comunități (minoritate sexuală). Bogdan Georgescu, dramaturg și regizor, autor de proiecte de artă activă și teatru comunitar, premiat pentru unele dintre creațiile sale (ROGVAIV, România! Te pup) și-a propus prin The Protocols să abordeze și teme tabu, dar într-o formă inedită. Timp de o oră și ceva prin fața noastră se perindă un șir lung de discuții pe Messenger, purtate, târziu în noapte, între două personaje (performeri: Paula Dunker, Raj Alexandru Udrea). Ele apar filmate, din când în când, pentru a puncta discuția. Greu de urmărit, static, limbajul m-a deranjat.  Ar putea avea un anume impact pe moment, dar nu pe termen lung. Nu pot spune că am văzut un spectacol de teatru  în advăratul sens al cuvântului.

Spectacolul Capete înfierbântate,  realizat în 2020, pe un text de Mihaela Michailov și David Schwartz, este extrem de actual. Ne este prezentată starea sistemului de sănătate din România, relația public-privat. Se vorbește despre lipsa de fonduri, despre ce a însemnat lupta împotriva  virusului SAR-CoV 2, despre precaritatea sistemului sanitar, despre privatizarea , despre reducerea fondurilor destinate spitalelor, despre corupție, despre o clasă politică care promite , dar nu face nimic. Textul este bine scris, coerent, plin de ironie când mai fină, când mai groasă și dovedește că faptele prezentate sunt relatate în urma unei documentări serioase și aprofundate. Ne putem regăsi în fiecare personaj, situațiile descrise sunt ale noastre, trăite de noi și, acum, detașați un pic, putem chiar să ne și amuzăm, să ne emoționăm. Decorul (Irina Gadiuță) este minimalist (stative, lăzi pe roți din care se scot costumele, accesoriile), o regie discrete (David Schwartz), o coregrafie amuzantă, parodie la cea classică (Mihai Mihalcea). Muzica compusă și interpretată live de Maria Sgârcitu și Teodora Retegan este antrenantă, cantabilă. Cei doi actori, Alexandru Potocean și Oana Radu, fac un tur de forță, jucând mai multe personaje, cu mult amplomb.

Spectacolul Matern este realizat numai de femei, mame sau ne-mame pe baza experiențelor și impresiilor personale. Ce impact are o sarcină asupra trupului dar și al psihicului unei femei, ce implicații presupune la nivel medical, social, familial, psihic sunt întrebări firești, unele considerate tabu.  "De când am devenit mamă învăț să iubesc, de când am devenit mama am aflat cum e să te simți cel mai singur om de pe planetă, de când am devenit mama bărbații mi se par și mai proști, de când am devenit mama văd în copilul meu toți copiii din lume, (…) de când am devenit mamă simt că am o responsabilitate atât de mare că nu mai am voie să mor” și replicile continuă cu constatările celor două personaje. Sunt stări trăite, experiențe de tot felul de la aflarea veștii, la evoluția sarcinii, la naștere, la alăptare. Textul scris de Alice Monica Marinescu este curajos, dacă vreți, pentru că ne spune că nu e chiar “magie” sau “instinct matern înnăscut” cum se crede, ci poate fi, spaimă, durere, frică, depresie, grijă cu cât costă un copil, etc. Fără patetism, dar cu destulă ironie discuția este sinceră, sensibilă, plină de tandrețe.

În spectacol se îmbină storytelling-ul cu experiența personală, voci din off, coregrafie (semnată de Carmen Coțofană), cântece cu tâlc, dinamice (compuse tot de tandemul Maria Sgârcitu și Teodora Retegan), două actrițe, Alice Monica Marinescu și Oana Radu, care creează momente demne de reținut.

Despre spectacolul Lucrător universal care a încheiat stagiunea digitală de teatru politic, ediția 2022, am scris pe larg anul trecut.

Nu sunt un suporter înfocat al acestui gen de teatru, care la noi încă își caută drumul, dar poate fi util pentru tânăra generație care se poate recunoaște în problematica pusă în discuție, poate învăța, poate găsi răspunsuri la întrebări.