Mihai Dumitrescu:”Copiii au un detector special și simt imediat lipsa de autenticitate”

 

 

 

Actor la Teatrul de animație Țăndărică, regizor, cadru didactic la UNATC, director de programe la Radio Itsy Bitsy, Mihai Dumitrescu este tipul de actor care a avut noroc să se întâlnească cu roluri unul și unul, care l-au solicitat, l-au marcat și l-au făcut remarcat. Poate că nu a jucat atât de mult pe cât ar fi trebuit, dar de la rolurile din Păcală, Motanul Încălțat, etc. a trecut la partiturile din spectacolele de aduți, marca Cristian Pepino, creând personaje demne de reținut. Recent, a pus în scenă un spectacol interesant, Amintirile unui prieten imaginar, și în ultima premieră de la Țăndărică, Münchhausen, baronul poznaș, face două roluri ce îi completează meritoriu cartea de vizită. Stând de vorbă cu el am avut plăcerea să descopăr un om profund, serios, îndrăgostit de meseria sa. 

Raluca Tulbure: De la Tecuci la București e cale lungă, care a fost momentul în care ai ales teatrul? Sau el te-a ales pe tine?

Mihai Dumitrescu: Un filozof spunea că vocația este ceva, așa ca și cum „te-ar mânca în fund” și, indiferent de ce vei alege să faci în viață, la un moment dat, aceasta „mâncărime” te va împinge spre vocația ta. Trebuie doar să o asculți. Cumva am trăit și eu asta. Mi-a plăcut de mic să-i fac pe ai mei, părinții și surorile, să râdă, să se simtă bine, apoi pe prietenii de joacă, pe colegi. La liceu, a fost apogeul manifestării umorului adolescentin. Aproape orice scoatere la tablă, la lecție, devenea un spectacol pentru colegii mei. Profesorii nu înțelegeau de ce se râde, pentru că imediat se uitau la mine și vedeau un elev care părea foarte serios, fără nicio grimasă. Cred că am dezvoltat comportamentul acesta influențat de filmele cu Buster Keaton. Eram fascinant de expresivitatea nonverbală a acestui actor cu fața imobilă. Mă făcea să râd, să mă simt bine, așa cum îmi doream și eu să-i fac să se simtă pe cei din jurul meu. Să revenim... În orașul în care m-am născut nu prea erau manifestări artistice, și atunci   „mâncărimea” mă făcea să mă exprim informal pe unde apucăm: petreceri, meciuri de fotbal, la joacă, școală, liceu etc. Aproape tot timpul găseam un moment în care să fac un mic spectacol nonverbal, care avea ca rezultat amuzamentul celor din jur. Această nevoie de a-i face pe alții să râdă am luat-o cu mine în armată și la primele două joburi (electronist și radiotelegrafist). După aceste manifestari ad-hoc, am priceput că ar fi bine să mă exprim într-un cadru formal și aș putea trăi din asta. Acesta a fost momentul în care am ales Teatrul. Așa am ajuns să dau concurs de angajare, ca actor corp ansamblu, adică actor fără studii, la Teatrul “V.I.Popa” din Bârlad. Consider că începutul meu în teatru a fost foarte bun. La concurs, nici nu am apucat să intru bine în scenă, că cei prezenți în sală au început să râdă și au ținut-o așa până la sfârșitul prestație mele. Nevoia mea era âmplinită. Mi-am zis: am nimerit-o! Luasem concursul. Mai târziu, mi-au spus că nu prea au înțeles ce am spus pe scenă, dar i-a amuzat cum spuneam, și prezența scenică. În scurt timp, am descoperit că în teatru e nevoie de multă muncă ca să ajungi la performanță.

R.T.: De ce teatrul de animație?

M.D.: Când eram mic, mă duceam la toate filmele care apăreau în oraș, la premieră, lunea, pe rândul 3, locul 9, la Cinematograful „Arta”. Am păstrat această tradiție până în clasa a IX-a, când mi s-au schimbat prioritățile. La începutul fiecărui film se difuzau timp de 10 -15 minute filme documentare, dar și secvențe din filmele lui Gopo. Erau și sunt WOW! După ani și ani, la festivalul de film CineMAiubit, am luat premiul GOPO pentru filmul de animație Suveranitate, realizat în cadrul masterului Multimedia, animație, design, absolvit în cadrul facultății de film, U.N.A.T.C. În acest film am făcut aproape totul: animația, regia, scenariul, scenografia, construcția de decoruri și de păpuși. Sincronicitate?! E clar că animațiile lui Gopo mi-au influențat drumul către animație. La Teatrul “V.I.Popa”, m-am dus cu gândul să devin actor, să joc pentru adulți. Printre rolurile în care am fost distribuit a fost și rolul Sfetnicului Minciunilă, din spectacolul pentru copii Bucurița, fiica munților. Așa am descoperit publicul format din copii. Când jucam pentru ei mă simțeam ca într-un joc interactiv. Reacțiile lor erau instantanee. Aveam feedback imediat la ce și cum jucam. Era ca un curs de actorie în direct. Prin reacțiile lor, copiii mă ghidau cum să joc. Și mai și râdeau. Nevoia mea era împlinită. Așa am descoperit ce tare e să joc pentru copii. În aceea perioadă  am cunoscut-o pe actrița Dora Ortelecan, care fusese angajată și ea la Teatrul “V.I.Popa”, dar intrase la A.T.F., secția Păpuși- Marionete și venise în vizită pe la foștii colegi. Ne-am împrietenit și mi-a povestit cum e la păpuși, ce cursuri se țin la Academie. Mi s-a părut foarte incitant. Am rămas surprins că ea a făcut cursuri de mânuirea păpușilor încă din clasa a 2-a și, tot de atunci, își dorea să se facă păpușăreasă. Deși nu știam mai nimic despre meseria de actor păpușar, doar că se joacă pentru copii după absolvire și, pentru că avusesem deja o experiență plăcută cu copiii, am luat decizia să-mi încep aventura în Arta Animației. Așa că, în anul următor, am intrat la Universitate. În timp, am descoperit că mă exprimam mai complet prin obiectul animat.

R.T.: Cât de greu este să joci pentru copii?

M.D.: Este o bucurie, pentru că este o întâlnire curată, clară, pură, fără compromisuri. Copiii au un detector special și simt imediat lipsa de autenticitate. Dacă au simțit că nu ești autentic, te sancționeaza imediat. Nu mai sunt atenți la spectacol, se plictisesc și încep să facă gălăgie. Feedback-ul lor este imediat și îți poți îmbunătăți jocul și le poți recâștiga atenția. Te obligă cumva să fii “viu” și asta e bine. Poate să fie greu să joci teatru pentru copii, atunci când ai prea multe spectacole de jucat, într-un timp foarte scurt și nu mai ai timp să părăsești rolurile, ca să ți se facă „dor” de ele.

R.T.: Ce calități trebuie să aibă în plus un actor păpușar față de un actor de dramatic?

M.D.: În activitatea mea de profesor la UNATC, în primele întâlniri cu studenții din anul I, le propun un exercițiu. Fiecare își alege o propoziție simplă, de genul „Te iubesc!”, pe care o spune prima oară normal, a doua oară prin intermediul mâinii, iar a treia oară, cu ajutorul unei marionete. După ce trec toți studenții prin exercițiu, facem discuții cu scopul de a conștientiza ce s-a întâmplat. Și aproape de fiecare dată, ajungem împreună la concluzia că e destul de greu să comunici cu mijloacele de expresie obișnuite, este și mai greu când trebuie să comunici cu ajutorul mâinii și mult mai greu prin intermediul unui obiect legat prin fire, marioneta. E un prim exercițiu prin care studenții încep să conștientizeze că, pe lângă pregătirea de baza a actorului, urmează încă două specializări complexe: arta mânuirii păpușii și arta mânuirii marionetei. Cred că un actor mânuitor are nevoie de mult mai multă răbdare până se vor vedea primele semne că a deprins meseria, precum și de o inteligență nativă a reprezentării mentale în timp și spațiu a obiectului animat. Are nevoie și de o atenție deosebită în a observa principiile mișcării oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, apei, mașinilor, a tot ceea ce se mișcă în lumea asta și un simș special de a a le transfera către obiectul animat, astfel încât privitorul să creadă că acel obiect are propria sa viață și ia decizii de unul singur. Ca și actorul de teatru dramatic, actorul păpușar are nevoie să fie recunoscut, apreciat. E ceva normal, dar ar fi bine ca păpușarul să înțeleagă că în teatrul de animație ieși în evidență doar atunci când obiectul animat de tine iese în evidență.

R.T.: Ce le spui studenților tăi despre meseria de păpușar? Ce sfaturi le dai?

M.D.: Acum 10 -15 ani nu erau schimbări majore între promoțiile de păpușari. Acum, diferențele între promoții sunt evidente de la an la an. E o provocare să fii actual pentru noile generații. Pentru a ne ușura munca și pentru a face cursul plăcut și pe înțelesul studenților, creez un „spațiu liber”, lipsit de prejudecăți despre teatru. Îi anunț care este scopul cursului și îi invit în acest spațiu, să experimentăm și să-l umplem cu experiențe artistice. Așa descoperim și să redescoperim  arta animării unui obiect. Provocarea mea ca profesor, când intru în acest spațiu, nu este să le ofer soluții bazate pe experiența mea, ci să-i las pe ei să descopere legile animației, iar pentru ei provocarea este să-și asculte simțurile. Pe parcursul cursurilor rămân dechis, răbdător, nu judec nimic din propunerile studenților, chiar dacă la început par mai puțin inspirate sau departe de subiect. Sunt atent la ce reacționează studenții, cum primesc informațiile și așa învăț de la ei, cum să-i îndrum în mod optim spre a deprinde meseria de păpușar. În același timp, mă feresc să le ofer sfaturi despre cum să facă această meserie. Atunci când îmi cer un sfat, le vorbesc de experiențele trăite de mine sau de alții colegi actori și îi las pe ei să tragă concluzii.

R.T.: Ce definiție ai da teatrului?

M.D.: În 2006, am văzut la Teatrul “Bulandra”, spectacolul Arlechino, Slugă la doi stăpâni”, în regia lui Giorgio Strehler. Ferruccio Soleri interpreta rolul lui Arlechino. La un moment dat, Arlechino avea un moment de improvizație. Încerca să prindă o muscă cu un ziar împăturit, pe care îl folosea pe post de plici. Pe parcursul acestui moment, am simțit cum acest actor, m-a luat pe sus și m-a plimbat într-o lume nouă. O lume pe care nu o pot descrie, dar pot spune ce am simțit.  Pluteam și experimentam o stare de bine, necunoscută până atunci. Era foarte bine. A fost o călătorie magică. O reprezentație de excepție. Jos pălăria, domnule Soleri! Dincolo de narațiunea piesei, pentru fiecare spectator există și o călătorie proprie care presupune o ieșire din zona minții conștiente (care ocupă doar 10%) și o intrare în zona minții  subconștiente sau inconștiente (care ocupă 90%), care este mult mai înțeleaptă, mai bogată decât mintea conștientă. După această călatorie, spectatorul se întoarce la realitatea lui, îmbogățit, datorită accesării acestor resurse proprii de la nivelul subconștient. Așadar, pentru mine, teatrul este locul în care oamenii se lasă vulnerabilizați și racolați pentru a călători în lumi noi, propuse spre explorare de creatorii spectacolului și, din când în când, îți dă un restart la viață, înspre o variantă a ta mai îmbogățită.  

R.T.: Cum ai caracteriza starea actuală a teatrului de animație?

M.D.: Pentru teatru, ca de altfel pentru întreaga societate, este o mare provocare de a se reinventa și a-ș (re)găsi menirea. Ca să bucure publicul, spectacolele de teatru trebuie să fie actuale și relevante, pe gustul și preocuparea publicului. Teatrul de animație nu face excepție, ci este mai degrabă primul care trebuie să se actualizeze, pentru că are cel mai tânăr public posibil: copiii, care sunt și cel mai exigent public. Vrem, nu vrem, copiii de azi s-au născut digitali, globali și cu o inteligență mai mare decât a părinților și bunicilor lor. Au un senzor mai sensibil la ce e autentic, la ce e valid, actual. Teatrul de animație pentru copii competiționează cu “ecranele” care sunt interactive, muzicale, cu efecte vizuale dinamice și dau soluții instantanee, la un click distanță.  A apărut și prima compozitoare și cântăreață generată de inteligența artificială. Are și un nume, Anna Indiana.Chiar dacă este crticată acum, cu siguranță va influența, cel puțin, muzica în teatrul de animație. E o mare provocare pentru producatorii și regizorii de spectacole de animație pentru copii să realizeze spectacole care “să țină” publicul generației alpha atent și implicat. Prin urmare, cred că teatrul de animație se află într-o continuă stare de reinventare.

R.T.: Actor, regizor, profesor, om de radio, cum le împaci pe toate?

M.D.: Îmbrățisez conceptul academicianul Grigore Moisil despre „ore cap” - ore în care îți faci treaba bine și pleci, ești plătit pe rezulate, nu la program. Nu sunt adept al „orelor cur”- ore în care stai cât ține programul, dar asta nu înseamnă că muncești și ai rezultate. În cazul tuturor „joburilor” mele, e cam greu să le normezi. Nu poți să spui că jobul ăla e de 8 ore, celălat e de 6 ore, iar celălat, de 4 ore. E o muncă continuă, nenormată. Actorul se gândește, creează, desăvârșește rolul nu doar în timpul repetiției, ci și pe drum, în weekend, chiar și atunci când doarme. E atent la tot ce se întâmplă în jurul lui din punct de vedere social, cultural, educațional, își menține vii simțurile, spiritul și corpul fizic. Are atitudine de învățăcel și învață tot timpul, indiferent de vârstă și experiență. Acest fel de a trăi este valabil și pentru celelalte joburi în care activez.  Partea bună este că toate au foarte multe în comun și informațiile sunt transferabile de la un job la altul. Spre exemplu, radioul este foarte legat de teatru. Este un teatru în cap, trebuie să transmiți imagini prin ceea ce spui, ca să te faci înțeles. Îți perfecționezi comunicarea paraverbală. Un alt exemplu care arată legătura dintre joburi: profesorul, regizorul, directorul trebuie să fie un bun manager de oameni și resurse ca să poată finaliza cu succes un examen, spectacol, grilă de radio. Când mă pregătesc pentru un job, de fapt, mă pregătesc pentru toate.  Din fericire, managerii cu care colaborez sunt adepții „orelor cap” și așa pot face față mai multe joburi.

R.T.: De la debutul tău la Teatrul “V.I.Popa” din Bârlad și angajarea la Țăndărică, ai avut de parcurs un drum, care, bănuiesc că nu a fost neted tot timpul. Cum ai caracteriza perioada?

M.D.: Am intrat în Teatrul “V.I.Popa” în septembrie 1993, iar în anul viitor am fost admis la Academie, secția Păpuși-Marionete. Eram preocupat să învăț cât mai repede și cât mai mult. Pe fondul ăsta, în vacanța dintre anul al II-lea și al III-lea, profesorul și regizorul Cristian Pepino m-a distribuit în spectacolul Motanul Încălțat de la Teatrul Țăndărică. Au urmat distribuiri și în alte spectacolele, iar la începutul anului al IV-lea am intrat prin concurs la Teatrul Țăndărică. Ce puteai să-ți dorești mai mult ca student? Nici nu terminasem facultatea și eram deja angajat în cel mai tare teatru de animație din țară. Când faci lucruri care îți aduc bucurie, nu simți că muncești, indiferent cât este de greu. Consider că a fost o perioada lină, frumoasă. Îi sunt recunoscător lui Cristian Pepino pentru că m-a văzut ca actor și a avut încredere în mine.

R.T.: Comic sau dramatic? Ai jucat destule roluri în piese dedicate tineretului, adulților: Candid, Visul unei nopți de vară, Migraaaanți, etc.

M.D.: Când joc pentru copii, dau și primesc un tip de energie care îmi hrănește sufletul, ego-ul și ce-o mai fi… Când joc pentru adulți, dau și primesc un alt tip de energie, care și ea îmi hrănește sufletul, ego-ul și ce-o mai fi, dar într-un alt mod. Aceasta combinatțe de joc, energii implicate în teatrul pentru copii și adulți, mă fac să mă simt mai aproape de împlinirea mea ca actor. Îmi place ca persoanajele cărora le dau viață să spună lucruri profunde, într-un mod ușor de primit de spectatori, într-un mod comic. E un mare privilegiu să joci în spectacole de animație pentru tineri și adulți.  Au ceva special și sunt foarte rare. Le numeri pe degete la nivelul țării.  Eu am avut acest privilegiu și spun, din nou, că îi sunt recunoscător regizorului Cristian Pepino care m-a distribuit în toate spectacolele montate la Teatrul Țăndărică.

R.T.: Ce reprezintă pentru tine premiile pe care le-ai obținut?

M.D.: De mici strigam către părinți, fiecare cum poate, să vadă că suntem și noi pe aici, le cerem atenție, vrem să fim văzuți și acceptați așa cum suntem. Atunci, părinții oferă această atenție cum pot, cum știu, cum cred că e mai bine, ca să liniștească copilul. Mai târziu, îi spun copilului: dacă ești cuminte, mă joc cu tine, îți spun o poveste; dacă mănânci asta, îți dau o jucărie; dacă faci asta, îți dau ceva dulce, un ecran digital etc. Indiferent de răsplată, când se întâmplă asta, copiii se simt văzuți, iubiți. Mai târziu, povestea se repetă și în relația cu educatorii, învățătorii, profesorii, iubiții/ iubitele, colegii, șefii și, dacă facem ce ni se cere, ne premiază sau recompensează cu steluțe, fb-uri, note, timp oferit, bani, promovări, atenții, diplome, titluri și ce-o mai inventa omul. Acum, când ai nevoie de atenție și o cam ai tot timpul, e simplu: intri în aplicațiile de socializare, postezi ceva drăguț și aștepți să curgă recompensele, adică like-urile, îmbrățișările, inimioarele. Nevoia a fost satisfăcută pentru o scurtă perioadă de timp. Toți avem această nevoie... Premiile și recompensele sunt un stimulent, o confirmare că ceea ce faci este bine și ești pe calea cea bună. Esti validat în față societății, contează la cv. Deci, și pentru mine, premiile sunt importante, deocamdată ...

R.T.: Ce-i place și ce nu-i place lui Mihai Dumitrescu?

M.D.: Îmi place să gătesc pentru prieteni. Îmi plac plajele sălbatice în special toamna și iarna. Îmi place să-mi petrec serile de vară și toamnă privind spectacolul de animație oferit de nori, vânt și corpuri cerești, la un pahar de vin, în curte la mine cu prietenii. Îmi place ca în aceste seri să discutăm despre nimicuri profunde. Îmi place orice provoacare nouă din domeniile în care activez.Nu-mi place când nu-mi place ceva.

R.T.: Este vreun rol cu care ai dori să te întâlnești? Un titlu pe care ai dori să-l pui în scenă?

M.D.: Creativitatea omului este nelimitată și cred că folosim doar o parte infimă din potențialul creativ pe care îl avem. Asta pentru că tot ce este nou, creativ este greu de primit, pentru că te scoate din confortul cunoscutului. Așa funcționează creierul nostru. În momentul în care primește o informație nouă, necunoscută până atunci, creierul intră în alertă și caută în memoria lui ceva similar, cu scopul de a se relaxa. Și atunci ceea ce propune el este ceva ce deja tu ai mai făcut și știi. Nu are legatură cu creativitatea. Ca să obții ceva creativ, trebuie să faci un pic de antrenament ca să scoți creierul din acest tipar, să-l provoci, să-l înveți să accepte disconfortul noului. Mi-ar plăcea să-mi provoc creierul cu un rol pe care nu-l știu, care nu este scris, într-un spectacol-laborator. Spectacol pe care nu-l știe nici regizorul, dar îl simte și care poate porni, de exemplu, de la niște asocieri de cuvinte care aparent nu au nicio legatură sau comunică o banalitate de genul: „Fluturele are biblioteca plină”, „ Cratima libera ”, „ Libelula are ochi” , „Paharul plin de zbor ” etc. De asemenea, mi-ar plăcea să montez un spectacol în condițiile pe care le avea regizorul interpretat de regretatul Philip Seymor Hoffman, în filmul Sinecdoca New York, cu o mică schimbare. Dacă el avea buget, libertate și timp nelimitat pentru realizarea spectacolului, în spectacolul meu, eu aș limita timpul.

R.T.: Ai regrete?

M.D.: Acum câțiva ani aș fi scris o listă. Între timp am ajuns la concluzia că dacă aș fi putut face ceva mai bine, aș fi făcut. Iar dacă nu am făcut ceva, înseamnă că nu am putut să fac. Sunt ok cu asta. Nu am regrete!  Regretele s-au transformat în păreri de rău din ce în ce mai mici.

R.T.:  Dacă ai avea o baghetă magică, ce ai face cu ea?

M.D.: Dacă aș avea o baghetă magică aș face o magie ca să am două. Glumesc…sau nu…Aș vrea să pot zbura fără ajutorul unui aparat. Și, dacă tot am două baghete magice (glumesc), aș mai face o magie ca să pot călători în timp și spațiu. Nu glumesc!