Doamnelor și domnilor, vi-l prezentăm pe Jordi Bertran. Cam așa ar sună
începutul unuia dintre spectacolele sale.
Născut în Barcelona în 1952, catalan până în măduva oaselor, Bertran
este unul dintre cei mai renumiți marionetiști ai lumii, arta sa constând din
poezia și dansul firelor legate de o cruce, de muzica potrivită, de vocea
gravă, de amalgamul dintre talent, intuiție, studiu, inteligență, muncă, efort,
răbdare dar, mai ales, dragoste față de meseria pe care și-a ales-o. Antologia, Circul, Poeme vizuale, titluri
de spectacole văzute și la noi,
demonstrații de măiestrie, numere, unele antologice, apreciate și
premiate.
Raluca Tulbure: Conversația noastră are loc la puțin timp
după ce ai revenit în România, pentru a
câta oară? Ai avut un atelier și un spectacol la UNATC, la invitația Departamentului
de artă al actorului de păpuși și marionete și ai participat și la festivalul
organizat de Teatrul Puck din Cluj-Napoca. Cu ce gânduri te-ai întors în
România?
Jordi Bertran: Dacă memoria nu-mi joacă feste, ar fi a șaptea oară. De trei ori la Teatrul
Ţăndărică din București, o dată în Alba Iulia, de două ori în Cluj-Napoca și ultima oară
la U.N.T.C. Sentimentul de a mă întoarce în România a fost acela al
entuziasmului, al bucuriei de a reveni într-o țară primitoare și iubitoare de arta păpușilor, unde spectacolele mele au fost întotdeauna bine primite.
În plus, de data aceasta, am simțit și curiozitate și nerăbdare să văd cum vor
fi primite metodele mele pedagogice, fiind prima oară când am ținut un master-class în România. Așteptările mele au fost depășite.
R.T.: Vorbind despre începuturile tale, care a fost prima ta întâlnire cu marioneta?
J.B.: Prima mea întâlnire a avut loc în aprilie
1977. Îmi voi aminti mereu acea seară de primăvară
când, pe bulevardul Ramblas din Barcelona, norocul a făcut să dau peste Grupo Taller de
Marionetas creat de Pepe Otal. Mă plimbam cu chitara pe bulevardul barcelonez,
împreună cu ceilalți trei membri
ai grupului meu muzical, când am dat peste un grup de oameni care priveau cu atenție spre centrul cercului pe care
îl formau. Ne-am apropiat și am văzut un îmblânzitor de șerpi, asemănător cu cel pe care l-am văzut cu câteva luni în urmă în piața mare din Marrakech, în timpul
primei mele călătorii în Maroc, cu diferența că acest îmblânzitor nu era din carne și oase, ci din hârtie mată,
carton și lemn, și era manipulat cu ajutorul unor sfori. Am fost imediat captivat
de mișcările sale și de simpla poveste a scenei: o marionetă, de aproximativ 60
cm înălțime, dansa și cânta la flaut în jurul unui coș de răchită. Capacul se
deschidea și din coș începea să iasă un șarpe, sedus de muzică. Deodată,
sunetul flautului a fost înlocuit de percuție, iar în acel moment îmblânzitorul
și-a pierdut controlul asupra șarpelui, care, treptat, a început să-l domine, până când a reușit să-l bage în coș. Apoi, pentru a încheia scena, Pepe Otal spunea cu mare teatralitate: „Doamnelor și
domnilor, Îmblânzitorul Fermecat!”
R.T.: Fermecată întâlnire! Bănuiesc că acesta a fost momentul în care ai
hotărât ce vrei să faci în viață?
J.B.: Da! Oamenii de la Grupul Taller de Marionetas ne-au invitat să scoatem instrumentele și să
facem un jam session, improvizând cu
muzica noastră mișcările marionetelor lor. A fost o experiență minunată, pe
lângă faptul că ne-am bucurat să cântăm, publicul punea bani în pălărie! Era
prima dată când trăiam așa ceva. Am simțit un „clic”, ceva
îmi spunea că acesta va fi un moment crucial care îmi va schimba viața. Și, așa
a fost. La sfârșitul spectacolului improvizat, am fost invitați să participăm
la un spectacol de stradă organizat pentru ziua următoare în cartierul
Barceloneta, pentru a promova grupul, care tocmai ocupase o școală veche,
nefolosită, deținută de Primărie. Am descoperit un spectacol de stradă în
stilul pur al Bread and Puppet al lui Peter Shumann sau al Odin Teatret al lui
Eugenio Barba : uriași cu trei picioare, măști și muzică. Eu am primit un tobă
și o pălărie-cilindru din carton și am urmat ritmul. Tocmai descoperisem o lume
nouă, plină de lumină, unde imaginația și fantezia nu aveau limite, deși nu era
lipsită de riscuri, cum a fost incidentul care a avut loc chiar în ziua debutului
meu cu Grupul și pe care îl voi povesti acum. În spectacolele Grupului nu totul era petrecere și distracție, existau
și proteste și revendicări. La una
din opririle spectacolului de stradă, care a avut loc în Piața Sant Miquel, în
centrul cartierului, s-a jucat o piesă de teatru de la Bread and Puppet, numită
Aleluia, o critică la adresa
puterilor Bisericii, a capitalismului și
represiunii polițienești. Într-una din scene, apărea un personaj cu chipul ministrului de interne al guvernului franchist încă în funcție
(eram în perioada Tranziției de la dictatură la democrație, cu un an înainte de
primele alegeri democratice). Era îmbrăcat în uniforma gri a poliției, cu o bâtă în mână și casca reglementară. În
acel moment, mai multe vehicule ale poliției au apărut și în câteva secunde,
piața s-a umplut de gri și, fără avertisment, au început să lovească în toate
părțile, urmărind participanții pe
străzile cartierului.
R.T.: O amintire greu de uitat. Cum au fost
începuturile tale ca marionetist?
J.B.:
Între anii 1977 și 1988 am făcut parte din trei trupe de teatru de păpuși și animație:
Grupul Taller de Marionetas (1977-1978), Collectiu d’ Animació din Barcelona
(1978-1979) și Els Farsants (1979-1988). Începând
din 1983, am început să dramatizez unele scenete și să dau viață unora dintre păpușile
pe care le-am construit pentru spectacolele Els Farsants, dând reprezentații ca păpușar solist pe stradă sau la petreceri private.
În 1986, mi-am propus să particip cu trei dintre păpușile mele la
spectacolul de cabaret de la Café Teatro Llantiol din Barcelona. Acolo, am
găsit un spațiu unde puteam experimenta, unde puteam să îmi asum riscuri și să
evoluez ca artist. Atmosfera era foarte vibrantă, plină de creativitate, iar
asta mi-a dat impuls și încredere. Cele trei păpuși erau clovnul Toti Tipón și
Scheletul Rocker, care apăreau în prima parte a spectacolului prezentat de
marelui Joan Gimeno, iar în partea a doua dădeam viață păpușii Pep Bou,
cea cu bule de săpun. Spectacolul a avut un asemenea succes,
încât în luna noiembrie a aceluiași an am fost chemat din nou pentru încă
un sezon de o lună, care a coincis cu cel de-al VII-lea Festival Internațional
de Teatru de Păpuși de la Barcelona, atrăgând mai mult public și presă. Îmi
amintesc cu emoție primele recenzii
apărute în ziarele
El País și El Periódico, semnate de critici
teatrali importanți ai vremii. Nu erau simple critici, ci recunoașteri ale unui meșteșug pe care mulți încă îl
considerau minor sau pur și pur și simplu infantil. Acele articole au
contribuit la deschiderea unor noi posibilități, demonstrând că teatrul de
păpuși poate emoționa, impresiona și merita
un loc demn pe scena
contemporană. Nu după mult timp,
au venit și alte premii, precum și invitații la
festivaluri importante. A fost o recunoaştere importantă, desigur, dar ceea ce m-a emoţionat
cel mai mult a fost să văd cum o artă atât de delicată şi aparent fragilă
a început să fie apreciată pentru capacitatea ei expresivă şi puterea ei
poetică. Fiecare
personaj pe care îl construiam, fiecare mișcare pe care o exersam reprezentau o
formă de dialog cu publicul.
Deci, totul a început în acei ani, cu umilință,
intuiție și un profund respect
pentru arta de a da viață
lucrurilor neînsuflețite.
R.T.: Vorbește-mi puțin despre școala catalană de marionete,
celebră în toată lumea.
J.B.: Școala catalană
de marionete are un reprezentant de seamă în persoana marelui
marionetist de origine engleză, Harry V. Tozer,
care a sosit în Barcelona acum 100 de ani, pentru
a lucra la compania
La Canadiense, firma
care a început instalarea iluminatului electric în oraș.
În timpul liber,
construia păpuși, fiind primul marionetist care a creat spectacole cu păpuși pe sfori, o tehnică obișnuită
în alte țări europene, dar necunoscută în Catalonia. În anii 1940-1950, a desfășurat o activitate intensă
cu trupa sa, Marionetas de Barcelona. A urmat o pauză de aproape
20 de ani, cauzată de neînțelegeri cu politica
culturală, iar la începutul
anilor '70, renumitul
artist și păpușar Joan Baixas, cu ajutorul
intelectualului Xavier Fàbregas, scriitor și promotor al culturii catalane, și
al lui Herman Bonin, director al Institutului de Teatru din Barcelona, l-a
readus în atenție. Astfel, a fost creat
Departamentul de Marionete în cadrul Institutului. De aici au ieșit mari
păpușari precum Pepe Otal, Toni Zafra, Carles Cañellas, Santi Arnal, Tanxarina,
Ester Cabassès etc. Eu, deși nu m-am înscris niciodată oficial, mergeam să-l
vizitez și să-i cer sfaturi despre marionetele pe care le construiam, îmi trimitea și desene prin poștă. Tozer, a
fost unul dintre mentorii mei. O altă figură importantă, cu influență în
așa-numita școală catalană de marionete a fost doamna Herta Frankel, care a
sosit la Barcelona cu trupa Los Vieneses în anii '60. Spectacolele ei de music
hall au avut mare succes și au ajuns curând la televiziunea alb-negru, unde au
devenit extrem de populare în toată Spania. În prezent, trupa ei păstrează
amintirea ei în spațiul „Carmen Miranda” din Parcul de Atracții Tibidabo din
Barcelona, unde, pe lângă formarea tinerilor păpușari, se creează spectacole și
se expun marionetele Hertei. Am avut marea onoare să împart scenă cu ea și cu
trupa ei la Cafè Teatre Lantiol în 1986, când ea avea deja peste 80 de ani.
Casa Taller de Marionetas de Pepe Otal este una dintre moștenirile primului meu
maestru, unde tineri neliniștiți și profesioniști din întreaga lume vin să
învețe și să-și prezinte spectacolele. Este un punct de întâlnire deschis
tuturor membrilor marii
familii de păpușari. Iar, Atelierul din Parc
este spațiul meu de creație.
Situat în Barcelona, unde, pe lângă construcție, întreținerea
materialelor și repetiții, organizez periodic și cursuri de construcție,
interpretare și creație. Cam atât despre școala catalană de marionete.
R.T.: Mai pot să amintesc, în
completare, Muzeul Internațional al Păpușilor, condus de Teia Moner și unde se
organizează cursuri, rezidențe, artistice spectacole, teatrul La Puntual,
fondat de Eugenio Navarro sau revista, deja consacrată, Putxinelli, creată și
condusă de Toni Rumbau. Rumbau la fel ca și Toni Zafra au participat la diverse
ediții al Festivalului internațional de la Țăndărică.
J.B.: Da, nu pot să nu menționez și alte nume
importante ale teatrului de păpuși care mi-au influențat cariera. Henk
Boerwinckel, al cărui concept de teatru de păpuși m-a fascinat, fără cuvinte,
fără muzică, doar cu câteva sunete. Mișcarea
personajelor mi s-a părut
poezie pură și sumbră. Estetica
unui mare artist
plastic, care a știut să insufle creațiilor sale o forță vitală,
tulburătoare, copleșitoare – și toate acestea prin acțiuni aparent simple,
având un singur scop: să dea viață materiei inerte prin dinamica propriei
ființe. Apoi, învățăturile lui Albert Roser, marionetist german,
născut la Stuttgart, alături de impactul
lui Boerwinkel și al Circului
Tozer, au influențat într-o
oarecare măsură cariera mea.
R.T.: Care e moto-ul tău
în viață?
J.B.: Această întrebare nu are un răspuns simplu,
așa că îți voi oferi mai multe răspunsuri, dacă este adresată
domnului Jordi Bertran sau marionetistului Jordi Bertran. „Să mergi până la capăt./Să îmbrățișezi
visele așa cum sunt, un act de credință în viață”. Versuri împrumutate de la
poetul Martin Pol. Marionetele sunt pentru teatru ce este poezia pentru
literatură. (Sinteză și metaforă). Marionetele
nu au voce proprie, dar spun mai mult decât
o mie de cuvinte. Mișcă
marionetele pentru a mișca emoțiile. Creează viață cu mâinile tale, dar
lasă publicul să-i dea sens. Cu fiecare fir pe care îl manipulezi, leagă-ți
sufletul de cel al spectatorului. Cu o marionetă poți învăța mai multă bunătate
decât din orice predică.
R.T.: Ce calități trebuie să aibă un păpușar?
J.B.: După cum spunea maestrul Roser, un
bun păpușar trebuie să fie un mare observator al întâmplărilor din jur, un bun spectator
al vieții, atent la detalii,
la comportamente și la psihologia celor din preajmă. Trebuie să
înțeleagă conflictele, dorințele și pasiunile oamenilor pentru a le transpune
pe scenă. De asemenea, trebuie să știe că, pentru a captiva și emoționa
publicul, discursul său dramatic
trebuie să fie autentic. Dacă nu simte
ceea ce face sau spune,
nu va putea transmite eficient păpușii, iar spectacolele sale vor fi
goale și plictisitoare.
R.T.: Multe dintre spectacolele tale sunt dedicate
publicului adult, deși în multe țăr
i teatrul de păpuși este considerat în primul rând pentru copii.
De ce crezi în puterea lui de a seduce adulții?
J.B.: Cred încă din acea îndepărtată lună
aprilie 1977, când m-am apropiat de un grup de oameni fascinați de spectacolul Grupului Taller Marionetas din Barcelona:printre
ei nu era niciun copil,
era noapte. Convingerea mea în puterea
sa de seducție s-a întărit
când am început
să particip cu grupul la spectacolele
de dimineața din Piața Pi, unde copiii erau însoțiți de adulți. Am continuat să
cred și când Pepe Alcaraz, directorul
cafenelei-teatru Langelot, ne-a angajat să lucrăm noaptea în sala sa. Și acolo
toți erau adulți. Același lucru s-a întâmplat
când a fost deschisă o altă cafenea-teatru, Llantiol, în 1982, și când,
în 1986, am început să lucrez ca solist în aceeași sală de șase ori pe săptămână timp de două luni – entuziasmul publicului
era copleșitor. Dar, atenție:
nu toate marionetele au putere de seducție
asupra publicului adult, aceasta depinde
de arta marionetistului.
R.T.: Care crezi că este starea actuală
a teatrului de animație? Are viitor?
J.B.: În prezent, are o sănătate bună, după cum demonstrează
multitudinea de festivaluri internaționale și programe naționale existente în aproape toate țările din lume. De asemenea,
actualitatea, calitatea, inovația
constantă și prezența
globală a numeroase
companii de păpușari și actori de teatru de animație sugerează
o încredere fermă în viitorul acestui mod de a face teatru. Este adevărat că incertitudinea
creată de instabilitatea politică globală, creșterea cheltuielilor militare în multe țări și accesul la putere al unor
persoane și organizații cu un pronunțat caracter totalitar și intoleranță poate afecta bugetele alocate culturii,
ceea ce ar avea impact asupra organizatorilor de evenimente teatrale. Dar noi, păpușarii, știm să ne adaptăm și
să creăm cu resurse limitate, asta ne diferențiază de teatrul convențional. De exemplu, în țara mea, între 1989 și 2002,
guvernul Cataloniei ne acorda o subvenție
anuală până când politica culturală a fost schimbată,
iar ajutorul ne-a fost retras.
De atunci, toate spectacolele companiei
noastre au fost create fără sprijin public. Numărul păpușarilor care
beneficiază de ajutoare publice în țara mea este neglijabil, dacă nu chiar inexistent, dar faptul că ei continuă să
creeze, să participe la festivaluri, să țină ateliere și să inoveze în limbajul vizual demonstrează că această
artă este vie și în continuă expansiune, mai ales în cazul inițiativelor care pun accent pe poezia gestului, pe simplitatea scenică și pe o narațiune
vizuală puternică. Prin urmare, viitorul teatrului de animație este
asigurat de capacitatea sa de adaptare, atrăgând audiențe de toate vârstele și culturile, datorită
explorării universurilor emoționale și universale.
R.T.: Având o companie
independentă, aș vrea să te
întreb: se poate trăi din păpușărie? Cum e viaţa unui artist independent?
J.B.: Da, trăiesc din păpușărie din 1977 și mereu mi-am asigurat
necesitățile vitale prin spectacolele mele.
Am reușit să dau viață
propoziției pe care am
învățat-o de la Pepe Otal,
extrasă din povestea
lui Pinocchio: «Dintr-o bucată
de lemn voi face o păpușă, cu ea voi străbate lumea
și voi avea mereu un loc la masă».
Este adevărat că viața mea de artist
independent a trecut
prin diverse etape,
de la primii ani când făceam
parte din alte trupe independente, până când am decis să lucrez singur cu
păpușile mele. La începuturile mele, un bun păpușar putea trăi din spectacolele
de stradă, strângând bani din pălărie. O altă etapă a început în 1987, după
succesul primului meu spectacol la La Fira de Teatre de Tàrrega, când l-am rugat
pe un prieten să mă ajute cu partea tehnică
în primele turnee
internaționale. Totuși, abia în 1990 mi-am înființat compania,
propunându-le lui Karen Shafer și Santi Arnal crearea unui spectacol nou,
marcând un nou capitol. Timp de doi ani am lucrat, cu ajutorul marelui păpușar
Toni Zafra, la noua creație (o adaptare liberă a călătoriei lui Dante în
Infern), din care a rezultat a doua mea capodoperă: spectacolul «Poeme
Vizuale». În acești doi ani de proces creativ intens, a trebuit să alătur
repetițiile turneelor, din care obțineam resursele pentru a plăti munca celor
trei persoane implicate în creația spectacolului, plus asistentul tehnic pentru
turnee și o persoană din birou. O mică întreprindere în care și părinții mei au
contribuit la contabilitate și costume. Sistemul de lucru diferă de cel al
companiilor intituționale, unde producțiile au un timp limitat de creație și
expunere.
R.T.: Între fire și chitară, cum spunea cineva
într-o revistă, cânți la diverse instrumente, iubești poezia, multe
dintre spectacolele tale sunt clasice,
făcând parte din istoria teatrului de animație, dar ce mai urmează în viitor, după 50 de ani de
carieră?
J.B.: Deși viitorul s-a scurtat din acea îndepărtată lună aprilie 1977,
proiectul meu cel mai apropiat este să-mi promovez ultima creație, Point, și să particip cu ea la
festivaluri și programe. Acest spectacol este foarte important pentru mine,
fiind dedicat primului meu maestru de marionete. Cred că va fi foarte bine
primit, este deja premiat anul acesta la Fira de Titelles de Lleida. În paralel, în domeniul creației,
voi repeta experiența
de a crea în coproducție un spectacol, așa cum am făcut în trecut cu
Circ Crac, Quartetul Brossa sau clovnul Tortell Poltrona, de data aceasta însă
cu Grupo del Pie din Argentina, specializat în mapping. Totodată, în martie 2026,
am fost invitat
de Carlos Sena de la Grupo Tim din Brazilia
să consilierez și să regizez
noul lor spectacol, TIM Marionetes
la 70 de ani. Pe plan muzical, voi continua să compun cântece și să susțin
concerte cu proiectele mele de cantautor, cu duo-ul Jordi Bertran și Aleix
Garriga, precum și cu Bertran Swing Band.
R.T.: Ce părere ai despre utilizarea tehnologiilor digitale în spectacolele de marionete?
J.B.: Au un potențial infinit pe care trebuie să-l valorificăm,
iar grupul Truki Trek, cu spectacolul lor Clic,
este un bun exemplu în acest sens.
Lucrările de cercetare pe care le vom începe
cu Grupul Pie, în luna septembrie și în februarie 2026, vor avea ca scop
combinarea tehnicilor expresive ale marionetelor cu proiecții de imagini și
programe informatice.
R.T.:
Ultima
întrebare: dacă ai avea o baghetă magică,
ce ai face cu ea?
J.B.: Aș înlătura
intoleranţa şi ura persoanelor care provoacă războaiele în lume şi le-aș înlocui
cu tandreţea şi graţia marionetelor.
Interviu realizat și tradus de Raluca Tulbure
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu