Tomos Tünde:“ Responsabilitatea față de public”

 

Tomos Tünde este o scenografă extrem de prezentă pe afișele multor spectacole din repertoriile teatrelor de animație., mai ales. Originară din Brașov, absolventă a Universității de Artă și Design, Cluj-Napoca, secția pictură, Tünde călătorește prin lumi diferite, imaginează personaje diverse, participă cu lucrări de pictură și ilustrație de carte în expoziții sau în librării. Ca scenograf a lucrat în mai toate teatrele de profil din țară, la MiniReactor sau la Teatrul Magic Puppet, ambele din Cluj-Napoca,  cu studenții Facultății de teatru din Iași, etc. lăsând o amprentă bine definită. Luceafărul, De ce să strici o știre bună cu adevărul?, Medeea, Majordomul, Steaua fără nume (Teatrul Sică Alexandrescu, Brașov) sunt doar câteva din titlurile la care a lucrat.

 

Raluca Tulbure: Cum a apărut dorința de a lucra spectacole de păpuși? E cumva legată de o amintire din copilărie?

Tomos Tünde: La începutul anilor 2000, pe când eram încă studentă la secția de Pictură a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, am fost invitată să particip la o tabără de creație. Acolo am avut șansa de a o cunoaște pe Simó Enikő, proaspăt pensionată la acea vreme, fost scenograf al Teatrului pentru Copii Arlechino din Brașov. Întâlnirea noastră a marcat începutul unei prietenii care dăinuie și astăzi. Enikő mi-a deschis pentru prima dată ușa către universul teatrului și, mai ales, către fascinanta lume a teatrului de animație. Mi-a vorbit cu pasiune despre această profesie și, într-un mod surprinzător pentru mine, mi-a spus că mă vede potrivită pentru scenografie. Îmi spunea că nu orice artist plastic are sensibilitatea și felul de a gândi necesare pentru teatru și că, privind lucrările mele, intuise un potențial pe care eu însămi nu îl conștientizam încă. A fost primul om care a avut încredere în această direcție a devenirii mele artistice, înainte chiar ca eu să o pot vedea. La acea vreme, ca artist plastic aflat la început de drum, visam la expoziții, la pictură, la o carieră în artele vizuale. Teatrul nu făcea parte din planurile mele. Câțiva ani mai târziu, după ce m-am mutat împreună cu familia de la Cluj la Brașov și îmi căutam un loc de muncă, mi-am amintit de cuvintele lui Enikő. Am aflat că la Teatrul Arlechino era vacant postul de sculptor de păpuși și am decis să îmi încerc norocul. Era anul 2007. A fost o întâlnire care mi-a schimbat destinul profesional. M-am îndrăgostit aproape instantaneu de această lume. La început nu știam aproape nimic despre teatru. În primii zece ani am observat, am ascultat, am învățat și am absorbit cu aviditate tot ceea ce se petrecea în jurul meu. Am încercat să înțeleg mecanismele acestei arte complexe și să învăț de la fiecare artist, fiecare spectacol și fiecare provocare care îmi apărea în cale. Treptat, am trecut de la etapa în care executam și învățam la cea în care am început să îmi exprim propria viziune artistică. Nu mai eram interesată doar să dau formă ideilor altora, ci să descopăr și să construiesc propriul meu limbaj vizual, reinterpretând și reinventând poveștile prin sensibilitatea și imaginația mea. Anul 2016 a reprezentat un nou moment de cotitură în parcursul meu profesional. Atunci, o altă persoană a văzut în mine mai mult decât un executant priceput din atelierul de păpuși. Regizorul Gheorghe Balint a intuit că pot contribui creativ la construcția unui spectacol și mi-a oferit șansa de a realiza prima mea scenografie. Acea încredere a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea mea artistică și confirmarea faptului că drumul pe care îl alesesem cu ani în urmă era, într-adevăr, al meu.

R.T.: De la pictură, grafică și  ilustrație de carte la sculptură păpuși este un pas destul de mare. Ai avut colegi de la care ai avut de învățat?

T.T.: Spun adesea că nu există o diferență atât de mare între ilustrația de carte pentru copii și teatrul de animație. Prima se exprimă într-un spațiu bidimensional, iar cel de-al doilea într-un spațiu tridimensional, însă ambele au aceeași misiune: aceea de a da viață poveștilor și de a crea universuri capabile să stimuleze imaginația și emoția privitorului. Venind dinspre pictură și ocupând un post de sculptor de păpuși, am fost nevoită să învăț aproape totul de la zero. Dacă în pictură gândeam imaginea în două dimensiuni, în sculptură a trebuit să învăț să înțeleg volumul, să descopăr forma și să o percep în spațiu. A fost un proces complex, care mi-a schimbat profund modul de a privi și de a construi imaginea artistică. Acest parcurs nu a fost deloc ușor, însă am avut privilegiul de a lucra alături de scenografi remarcabili, precum Eustațiu Gregorian, Lukácsy Ildikó și Eugenia Tărășescu-Jianu. Fiecare dintre ei a contribuit, în felul său, la formarea mea profesională. Dincolo de cunoștințele tehnice și artistice pe care le-am dobândit, am învățat să înțeleg complexitatea scenografiei de teatru, relația dintre obiect, actor și spațiul scenic, precum și responsabilitatea pe care imaginea o are în construirea universului dramatic.

R.T.: Cum este drumul de la idee, schiță și produsul final.

T.T.: În fiecare propunere de spectacol văd, înainte de toate, un potențial și o provocare artistică. Fiecare text deschide o multitudine de posibilități vizuale, iar provocarea constă în alegerea acelei direcții care poate susține cel mai bine povestea și viziunea regizorală. Revenind la asemănarea dintre ilustrația de carte pentru copii și teatrul de animației, consider că ambele pornesc de la același punct: textul. Acesta reprezintă fundamentul pe care începe întregul proces de creație. Următorul pas, și poate cel mai important, este înțelegerea concepției regizorale asupra spectacolului. Din multitudinea imaginilor și soluțiilor care se nasc în urma lecturii textului, trebuie aleasă acea cale care răspunde cel mai fidel intenției regizorale și servește construcției dramatice. Acest proces presupune numeroase discuții cu regizorul. Dialogul este esențial pentru a înțelege nu doar ceea ce își dorește să transmită, ci și atmosfera, ritmul și limbajul vizual al spectacolului. În urma acestor schimburi de idei, elaborez mai multe propuneri, schițe și variante de soluții scenografice, care sunt analizate și ajustate până când ajungem împreună la o concepție finală. Îmi place să acord o atenție deosebită etapei de proiectare. Încerc ca încă din faza schițelor să rezolv cât mai multe dintre aspectele tehnice și constructive, să anticipez modalitățile de realizare și funcționare ale fiecărui element scenic. Consider că aceasta este etapa cea mai dificilă și, în același timp, cea mai importantă a procesului creativ. O concepție bine construită și bine argumentată face ca etapa de execuție să decurgă mult mai firesc și mai eficient. Pentru mine, schița nu este doar o reprezentare preliminară, ci conține deja esența produsului final. Spectacolul, păpușa sau decorul trebuie să poată fi întrezărite încă din primele desene, astfel încât rezultatul final să păstreze coerența și forța expresivă a ideii inițiale. Astfel, drumul de la idee la schiță și apoi la produsul final reprezintă un proces continuu de interpretare, dialog, căutare și rafinare. Fiecare etapă îl pregătește pe următorul pas, iar succesul rezultatului final depinde, în mare măsură, de claritatea și soliditatea conceptului construit încă din faza de proiectare.

R.T.: Care este materialul pe care il preferați când sculptați o păpușă?

T.T.: La începutul activității mele am lucrat în principal cu polistiren cașerat cu tifon și hârtie, un material potrivit pentru realizarea păpușilor cu forme simple și expresii mai puțin elaborate. A fost o etapă importantă, în care am învățat bazele construcției și ale modelării volumului. Pe măsură ce experiența mea a crescut, am simțit nevoia să redau expresii faciale mai nuanțate și detalii mai fine, capabile să transmită emoție și personalitate. Din dorința de a găsi un material care să îmi ofere această libertate de expresie, am descoperit, aproape întâmplător, pasta de modelaj Fimo, care se usucă la aer și care oferă o rezistență foarte bună în timp. Lucrând cu acest material, am reușit să obțin o modelare mult mai precisă și să accentuez detaliile care dau viață unei păpuși. Cu toate acestea, nu pot spune că am un material preferat în sens absolut. Îmi place să experimentez și sunt mereu în căutarea unor materiale și tehnici noi care să contribuie la îmbunătățirea calității estetice și funcționale a obiectului scenic. Fiecare spectacol vine cu propriile cerințe și provocări, iar alegerea materialului trebuie să răspundă atât nevoilor artistice, cât și celor tehnice. Poate acesta este unul dintre aspectele care mă fascinează cel mai mult la teatrul de animație: libertatea de a transforma aproape orice material sau obiect într-un element expresiv al spectacolului. În acest domeniu, limitele sunt impuse mai degrabă de imaginație decât de materialele în sine, iar tocmai această libertate face ca fiecare nou proiect să fie o oportunitate de explorare și de reinventare.

R.T.: Când porniți un spectacol nou, care este primul gând? Ce vă propuneți?

T.T.: Primul meu gând este cum să mă reinventez. Îmi doresc să evit repetarea unor soluții vizuale deja folosite și să descopăr o perspectivă nouă asupra textului. Fiecare proiect reprezintă o provocare de a găsi un limbaj plastic propriu, adaptat universului spectacolului și viziunii regizorale. Nu îmi propun doar să ilustrez o poveste, ci să îi construiesc o identitate vizuală unică. Caut acele soluții scenografice și plastice care pot susține sensurile textului și pot contribui la experiența emoțională a spectatorului. De aceea, fiecare nou spectacol începe cu o perioadă de documentare, de reflecție și de căutare, în care încerc să descopăr ceea ce îl face diferit de toate celelalte. Un exemplu care ilustrează foarte bine această preocupare este povestea Albă ca Zăpada și cei șapte pitici. De-a lungul activității mele, am avut ocazia să abordez acest titlu de cinci ori, în contexte artistice diferite. De fiecare dată am refuzat să repet soluțiile anterioare și am căutat o nouă interpretare vizuală. Astfel, aceeași poveste a generat cinci universuri scenografice distincte, fiecare răspunzând unei alte viziuni regizorale și unei alte lecturi a textului. Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai frumoase provocări ale scenografiei: posibilitatea de a redescoperi aceeași poveste de fiecare dată ca și cum ar fi prima întâlnire cu ea.

R.T.: Sunt multe teatre care nu mai au ateliere specifice  cum procedați?

T.T.:. Această realitate obligă scenograful să fie mult mai implicat în întregul proces de realizare a spectacolului și să găsească soluții adaptate fiecărei situații. Consider că adevărata mea carte de vizită într-un spectacol sunt păpușile pe care le concep și le construiesc. Tocmai de aceea am simțit întotdeauna nevoia să fiu prezentă în toate etapele realizării lor, de la prima schiță până la produsul final. Privind în urmă, cred că unul dintre marile avantaje ale parcursului meu profesional este faptul că am început „de jos”. Am intrat în teatru ca sculptor de păpuși, am învățat mai întâi meseria de constructor, am înțeles materialele, tehnicile și mecanismele de funcționare ale păpușilor, iar abia apoi am trecut către scenografie. Această experiență practică îmi oferă astăzi o perspectivă completă asupra procesului de creație și îmi permite să proiectez soluții care sunt nu doar expresive din punct de vedere artistic, ci și realizabile din punct de vedere tehnic. În același timp, pe lângă preocuparea mea de construcția păpușilor sunt interesată  și de croitorie, de mecanismele de mișcare, de tâmplărie și de toate aspectele care contribuie la realizarea unui spectacol. Nu pentru a le face neapărat singură pe toate, ci pentru că un scenograf trebuie să cunoască limbajul fiecărei meserii implicate în procesul de producție. Doar astfel poate comunica eficient cu colaboratorii, poate anticipa dificultățile tehnice și poate găsi soluții atunci când resursele umane sau materiale sunt limitate. Cred că scenografia de teatru de animație presupune nu doar imaginație și sensibilitate artistică, ci și o bună înțelegere a meșteșugului. În lipsa unor ateliere specializate, această versatilitate devine una dintre cele mai importante calități ale scenografului.

R.T.: Putem vorbi de un stil Tomos Tünde în teatrul de animație?

T.T.: Nu știu dacă eu sunt persoana cea mai potrivită să spun dacă există un „stil Tomos Tünde”. Cred că acest lucru poate fi observat și definit mai degrabă de cei care îmi urmăresc activitatea – regizori, colegi, critici sau spectatori. Privirea din exterior este, de multe ori, mai obiectivă decât cea a artistului asupra propriei creații. Desigur, nu pot nega faptul că, în timp, mâna mea și-a format un anumit mod de a modela, de a construi volume și de a da expresivitate păpușilor. Este firesc ca, după ani de lucru, anumite constante plastice sau preocupări estetice să reapară în creațiile mele. Cu toate acestea, nu îmi doresc să mă definesc printr-o formulă fixă. La fel ca în pictură sau în ilustrația de carte, simt permanent nevoia de a mă reinventa. Fiecare spectacol îmi oferă ocazia de a experimenta alte forme, alte materiale și alte soluții vizuale. Îmi place să caut, să încerc și să îmi pun la îndoială propriile certitudini artistice. Atunci când lucrez prea mult timp în aceeași direcție estetică, am senzația că limbajul meu vizual începe să se transforme în manieră, iar acest lucru mă neliniștește. Nu vreau să mă repet și nici să aplic aceleași soluții doar pentru că au funcționat în trecut. Tocmai de aceea simt constant nevoia de schimbare, de explorare și de reinventare.

R.T.: Credeți în puterea magică și educativă a poveștilor?

T.T.: Cred cu tărie în puterea magică și educativă a poveștilor. Ele au capacitatea de a deschide imaginația, de a ne face să visăm și, pentru o clipă, să credem că binele învinge întotdeauna răul, că ceea ce este urât se poate transforma în frumos și că cei mici pot deveni cei mai puternici. Acesta este farmecul poveștii: nu acela de a reproduce fidel realitatea, ci de a oferi speranță și încredere. Desigur, viața nu urmează întotdeauna regulile basmelor. Tocmai de aceea cred că poveștile sunt atât de importante în copilărie. Ele nu îi pregătesc pe copii doar pentru o lume ideală, ci le oferă repere morale, îi învață să distingă binele de rău, să fie curajoși, să aibă răbdare și să creadă în propriile puteri chiar și atunci când întâmpină dificultăți. Îmi place să cred că în fiecare copil există o resursă extraordinară, un erou care așteaptă să fie descoperit. Rolul nostru, al adulților – fie că suntem părinți, profesori sau artiști – nu este să construim această forță, ci să o ajutăm să crească. Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aș spune că fiecare copil poartă deja în el sămânța binelui, a sensibilității și a creativității. Noi nu facem decât să o udăm, prin povești, prin educație și prin iubire, pentru ca ea să poată încolți și înflori.

R.T.: Care ar fi cel mai important lucru in meseria dvs.?

T.T.: Cred că cel mai important lucru în meseria mea este responsabilitatea pe care o am față de public. Prin fiecare spectacol și prin fiecare păpușă pe care o creez încerc să construiesc nu doar un univers vizual atrăgător, ci și o experiență estetică autentică. Prin estetica pe care o cultiv îmi doresc să contribui, chiar și într-o măsură modestă, la formarea sensibilității și a valorilor estetice ale celor care privesc spectacolele la care lucrez. Cred că frumosul educă în mod discret, fără să impună, și că întâlnirea cu un obiect scenic bine gândit, armonios și expresiv poate lăsa urme profunde în memoria unui copil.

R.T.: Ați lucrat cu mulți regizori de la Gheorghe Balint, la Georgeta Lozincă, Attila Vizauer, Delia Gavlițchi, Ciprian Huțanu, etc. Care ar fi relația ideală, dacă ea există, intre un regizor și scenograful său?

T.T.: Poate că o relație ideală, în sensul absolut al cuvântului, nu există între regizor și scenograf, pentru că vorbim despre două personalități diferite, cu moduri distincte de a gândi și de a crea. Regizorul are, de regulă, o viziune mai conceptuală asupra spectacolului, în timp ce scenograful lucrează preponderent cu imaginea, spațiul și expresia vizuală. Tocmai această diferență poate deveni o sursă de tensiune creativă, dar și de inspirație. Cred însă că esențială este comunicarea deschisă și sinceră între cei doi, precum și capacitatea de a asculta și de a înțelege perspectiva celuilalt. Un spectacol reușit se construiește în dialog, nu în paralel, iar acest dialog presupune uneori și compromisuri, dar întotdeauna în beneficiul întregului proiect artistic. În experiența mea, cele mai reușite colaborări au fost acelea în care a existat încredere reciprocă , dar și o direcție comună clar asumată. Atunci când regizorul și scenograful reușesc să își unească viziunile fără a-și anula individualitatea, spectacolul capătă coerență, forță și profunzime.

R.T.: Talent, pasiune, devotament,  ce ar mai fi de adăugat in meseria dvs.?

T.T.: Pe lângă talent, pasiune și devotament, cred că în această meserie esențială este munca — multă muncă, răbdare și perseverență. Nimic nu se construiește peste noapte, iar în teatrul de animație fiecare detaliu presupune timp, atenție și o implicare constantă. Pentru mine, teatrul a devenit de-a lungul anilor mai mult decât o profesie; este un mod de viață. Trăiesc prin el și cu el, iar uneori îl simt ca pe o forță interioară care mă împinge înainte, îmi dă energie și inspirație, dar care, în același timp, poate deveni copleșitoare și consumatoare. Este o relație intensă, aproape organică, care aduce momente de euforie creativă, dar și perioade de epuizare. Cu toate acestea, nu aș putea să mă desprind de ea, pentru că face parte din mine. Fără teatru, fără acest proces continuu de creație, explorare și construcție, simt că mi-ar lipsi o parte esențială din identitatea mea artistică și umană.

R.T.: Dacă ar fi vă faceți portretul ce ați scoate in evidență?

T.T.: Dacă ar fi să îmi fac un portret, cred că aș scoate în evidență, în primul rând, modestia și felul în care privesc munca. Nu am simțit niciodată nevoia de a mă impune prin declarații, ci mai degrabă prin ceea ce fac concret în atelier și pe scenă. Pentru mine, munca este cea care vorbește. Cred în seriozitatea procesului, în atenția acordată detaliilor și în consecvența cu care construiesc fiecare proiect. Prin aceste lucruri, încerc să îmi conturez prezența profesională, fără a o transforma într-un demers de afirmare personală ostentativă. Aș spune că mă definesc prin discreție, perseverență și prin dorința de a lăsa rezultatele să vorbească în locul meu.

R.T.: Ce i-ați spune un tânăr care ar vrea să-și aleagă meseria de scenograf in general și care ar vrea să experimenteze și un spectacol de animație?

T.T.: Cred că avem mare nevoie de tineri în acest domeniu, oameni care să vină cu idei noi, cu energie și cu o privire proaspătă asupra teatrului și a scenografiei. Fiecare generație are ceva de adăugat, iar teatrul de animație, în mod special, se hrănește din imaginație și din capacitatea de a experimenta. În același timp, le-aș spune că această meserie cere mult mai mult decât talent și entuziasm. Este nevoie de perseverență, răbdare și o formă de umilință față de muncă și față de procesul de învățare. Nimic nu se construiește ușor, iar rezultatele vin în timp, prin exercițiu constant și prin disponibilitatea de a greși și de a învăța din greșeli. Scenografia, mai ales în teatrul de animație, este un domeniu complex, care îmbină arta cu meșteșugul. De aceea, le-aș recomanda tinerilor să fie curioși, să experimenteze cât mai mult și să nu se teamă de dificultăți. Este o meserie care te formează treptat și care te obligă să crești odată cu fiecare proiect.

R.T.: Dacă ați avea o bagheta magica ce ați face cu ea?

T.T.: Din punctul meu de vedere, cel mai important și mai prețios lucru este timpul. Dacă aș avea o baghetă magică, nu l-aș opri, dar l-aș încetini puțin, doar atât cât să pot respira mai conștient fiecare clipă. Am adesea senzația că nu îmi ajunge niciodată timpul, că lucrurile se succed prea repede și că mereu rămâne ceva neterminat sau nespus. Pe de altă parte, știu că timpul este relativ și că, într-o anumită măsură, depinde de noi cum îl trăim și cum îl prioritizăm. Poate că adevărata „magie” nu ar fi să schimbăm timpul, ci felul în care îl folosim, felul în care ne raportăm la el și la ceea ce alegem să construim în interiorul lui.