Despre Festivalul de la Arad

Cum dă colțul ierbii și totul este înflorit se deschide și sezonul festivalurilor pentru copii, care curg unul după altul, ba uneori se suprapun. “Balul” a fost deschis de Festivalul Internațional de Teatru de animație EUROMARIONETE de la Arad, organizat de Primăria Arad,Teatrul clasic Ioan Slavici și trupa de marionete, între 3-8 mai.

Scopul este de a prilejui întâlniri interesante cu păpușari români sau străini care să ne arate ce știu mai bine, să ne ofere o imagine a ceea ce se poartă în lume, să evaluăm unde este locul nostru în context național și internațional, să se lege prietenii.

FITA a reunite 9 trupe românești: Teatrul maghiar de stat Csiky Gergely (Timișoara), Teatrul pentru copii Arlechino (Brașov),Teatrul de păpuși Puck (Cluj Napoca), Teatrul Regina Maria- Trupa Arcadia (Oradea),Teatrul Clasic Ioan Slavici- Trupa marionete (Arad), Teatrul Țăndărică (București), Teatrul Ion Creangă (București), Teatrul pentru copii și tineret Merlin (Timișoara), Compania Hopa Trop (București), precum și 4 teatre din străinătate: Teatrul Național din Pecs (Ungaria), The Stuffed Puppet/Neville Tranter (Australia/Olanda), Compania Duda Paiva(Olanda), Teatrul Credo (Bulgaria).

Marea majoritate a teatrlor românești au prezentat spectacole inspirate din poveștile clasice binecunoscute, dar și foarte ”bătătorite” de ani și ani, de generații și generații. La fiecare festival sau întâlnire profesională se ridică întrebarea de ce așa multe adaptări și așa puține piese originale, cu tematică adaptată cerințelor și preferințelor acestei generații crescute cu facebook, tabletă sau telefon mobil. Este posibil să se datoreze lipsei acute de dramaturgi, numai că atuncea când apar încercări curajoase, temerare, acestea sunt privite cu neîncredere, cu teamă, cu suspiciune, tratate cu indiferență. La FITA, din acest punct de vedere, excepție au făcut două spectacole: cel al Teatrului Arlechino cu Aventurile lui Chilli Ramirez scris de Ioan Gyuri Pascu și cel al Teatrului Țăndărică, Omul de zăpadă care voia să întâlnescă soarele semnat de Matei Vișniec. Sigur că, este mult mai la îndemână textul clasic, basmul sau povestea! Este la fel de adevărat că generațiile se schimbă, la fel și mijloacele de expresie artistică, tehnica avansează și ea, materialele de construcție ca și mecanismele sunt într-o continuă adaptare, dar povestea este aceiași cu a fost odată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.Oare copii noștri asta vor? Pe ei îî întreabă cineva? Am văzut experimente reușite și cu alt tip de povești care să le stimuleze imaginația, creativitatea, să le aducă în față problematică care îi preocupă. Povestea clasică garantează succesul, agrementând-o cu o muzică cantabilă ce imediat stârnește bătai ritmice de palme, cu elemente scenografice des uzitate, cu actori la vedere care de multe ori pun în umbră păpușa. La spectacolele amintite ca excepții de la regulă se remarcă tocmai textul, mai ales la Vișniec care ne spune o poveste altfel decât cea din tipare, amâdouă spectacolele fiind premiere, nemaijucate în alte teatre.Chiar dacă cel de la Brașov are unele lucruri neduse până la capăt la nivel de regie el se remarcă prin colorit și muzică. Cel de la Țăndărică este, în opinia mea, făcând abstracție de apartenența mea nu foarte îndepărtată la colectivul teatrului, la toate capitolele net superior altor producții: De la mesaj, la subtext, la poetica lui, până la muzică,scenografie, păpuși, actori.

Sigur că FITA sau orice alt festival  nu are legătură directă cu cele de mai sus. Din motive personale nu am putut vedea toate spectacolele, dar m-am bucurat de ce am văzut. Și ca să revin la reprezentațiile autohtone, un spectacol agreabil, frumos scenografic, antrenant a fost Pinochio prezentat de Teatrul Regina Maria –trupa Arcadia. În cheia commediei dell’arte, cu ritmuri de tarantelă, dar și de hip hop, cu lumea virtuală care ia locul Lumii Pierdute a lui Collodi, spectacolul  Adelei Moldovan este plin de farmec. La polul opus, aș situa spectacolul teatrului gazdă cu Povestea porcului. Făcut după o rețetă binecunoscută,  uzitând lucruri văzute și răsvăzute, spectacolul deși antrenant, muzical, cu umor nu iese din tipare. Rămân la părerea că perpetuarea unei echipe de creație regizor –scenograf și, uneori compozitor, nu face decât să manierizeze mijloacele, să creeze acel déjá vu, să epuizeze forța de creație. Sigur, nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori!

În această ediție, punctul forte al festivalului au fost cele trei trupe străine , din prima parte a festivalului. Spectacolul Babylon de la The Stuffed Theatre/ Neville Tranter este primul exemplu. Născut în Australia, stabilit în Olanda, Neville Tranter practică un teatru absurd care ne pune ca-ntr-o oglindă, față-n față cu propriile noastre temeri, frici,vise, dorințe și nevoi, într-un fel brutal dar plin de poezie și de umor negru. Un teatru vizual cu păpuși de dimensiunea unui om, extrem de expresive, o scenă aproape goală, cu un decor minimalist. Un actor care mânuiește cu o finețe și precizie de ceasornicar,una sau două păpuși, schimbând, aproape imperceptibil vocile. Spectacolul este o producție 2017, a cărui temă principală sunt refugiații și călătoria lor  spre Babylon, Țara promisă, cu o ambarcațiune, de pe o plajă din Africa de Nord. Călătorii, încearcă să urce pe barcă și,unii, chiar reușesc, alții nu. Cine supraviețuiește? Cel puternic, cel slab? Cel care a plătit? Intervine Dumnezeu, fiul său, Răul sau Demonul? Dar, uneori, “ răul poate deveni binele și binele răul ”. M-am dus cu gândul la textul lui Matei Vișniec Migraaanți! care se apropie ca tematică.

Duda Paiva, braziliano-olandezul dansator, coregraf, actor și păpușar a fost elevul lui Neville Tranter. Și, se vede! Desigur, cu alte mijloace de expresie. Bastard! este un spectacol uimitor care te marchează și după ce s-a terminat. Nici nu știi ce te-a impresionat mai mult. Povestea care este dramatizarea unui roman satiric a lui Boris Vian Rupătorul de inimi, sumbră, tristă, grotescă. Spectacolul lui Duda Paiva este tulburător prin mesaj, prin modul de transmitere al lui, prin felul în care te implică pe tine, spectator în povestea lui. Dans, păpușărie, text, proiecții și filmare în timp real, la care se adaugă o trăire și o dăruire complete.Ne aflăm pe o scenă plină de gunoaie, plastice, cutii alături de o balerină hidoasă, partenerul ei Bastard, oameni cu trupurile distruse, cu speranțele spulberate. Un dansator-păpușar, singur pe scenă, înconjurat de păpuși din burete, în mărime naturală, goale care exprimă sentimente din cele mai diverse. Si aici, ca și la Neville Tranter, se mânuiesc 2 păpuși deodată, auzi, trei voci diferite și ai senzația că este un pic de ventrilogie. Nu, este! Doar, capacitatea actorului de a se transforma. Există în spectacol un moment impresionat de dans cu păpușa balerină, lipită de corpul dansatorului, când picioarele lui devin picioarele ei, când perfecta simbioză dintre dansator și păpușă este desăvârșită. Aceea intimitate dintre cei doi se transmite în public, un echlibru perfect între fizicalitatea obiectului animat și cea a dansatorului. Apoi, un alt moment care a impresionat ține de tehnică. Suprapunerea într-o proiecție a siluetei dansatorului live cu cea înregistrată, într-o perfectă corelare.

Al treilea spectacol a aparținut Teatrului Credo din Sofia și s-a intitulat Mantaua, o adaptare după N.V.Gogol. O producție din 1997, multipremiată și jucată pe multe meridiane ale lumii. Mantaua poate fi percepută ca o închisoare a spiritului uman ce se vrea liber. Umor, sensibilitate, tristețe, veselie într-o poveste despre micimea sufletului uman, despre exiatența măruntă,despre mizerie,disperare, liberate.

FITA a adus în atenție moduri de expresie diferite, a oferit “lecții” deschise, dar și multe motive de reflecție despre direcția în care ar trebui să se îndrepte teatrul de animație, un tablou al locului unde ne aflăm. Depinde doar de noi dacă vom găsi calea spre un teatru viu, viabil pentru cop

Daniela Drăgulescu: „Dar, fericirea de a trăi cu arta în suflet și-n privire e fără de preț!”

“Peste treizeci de piese de teatru (dramă, muzical, animație și păpuși), peste zece filme (ficțiune, eseuri și documentare), zeci de clipuri (muzicale si publicitare) și emisiuni de televiziune, grafică și ilustrația a vreo șase cărți, precum și peste patruzeci de expoziții (de grup și mai ales personale) de pictură, scenografie, design vestimentar și, sigur, încă alte câteva peste care, în mod cert, s-au așternut nemeritate amnezii, așa spunea regizorul Bogdan Drăgulescu despre soția lui, Daniela Drăgulescu, la vernisajul unei expoziții. O ființă delicată, fragilă aparent, cu niște ochi vii și pătrunzători, plină de umor, așa am cunoscut-o pe Daniela, cu mulți ani în urmă la “uzina” de clădit vise, care a fost Teatrul Țăndărică.

Raluca Tulbure: Cum a apǎrut dragostea pentru desen, pentru scenografie ? Ce visai în copilǎrie sǎ te faci ?

Daniela Drăgulescu:La început a fost dansul. Visam să fiu balerină. De la balet a început totul.Părinții mei, aveau o plăcere deosebită de a merge la Operă - am văzut toate spectacolele de operă și balet ale timpului și, așa, am devenit fascinată de luminile scenei, de strălucirile costumelor dar și de farmecul muzicii. Sesizând această aplecare a mea spre lumea aceea de dincolo de rampă, părinții m-au înscris la cercul (da, așa se numea pe vremea aceea) de dans clasic, la Palatul Pionierilor (actualmente Palatul Cotroceni) de care mă leagă multe amintiri plăcut…apoi am urcat pe scena vechii Operete ca una din "lebedele mici" din Lacul Lebedelor, am fost apoi "păpușa" din Coppelia, "Floarea" din "Anotimpurile"…Năzuința mea supremă era să pășesc pe scena Operei ca prim balerină! Dar, n-a fost să fie așa! Nu am fost acceptată la Liceul de Coregrafie  (prea mică, prea grasă, nu știu) și prin urmare visul meu dintâi s-a fost spulberat în mii de cioburi pe care, la vremea aceea, le-am perceput ca o imensă nedreptate, ca o primă strâmbătate a lumii minunate în care trăisem până atunci. Ca prin minune, însă, o colegă de școală mi-a sugerat în toamna aceluiași an să vin la o școală de arte, așa, ca relaxare și ca să mai uit de dorul de dans…Am zis da…și…asta a fost tot!Aum urmat apoi liceul Tonitza, facultatea de Arte Plastice și, până la urmă, tot la luminile scenei am ajuns… Alte scene, dar lumini asemenea. In fine, soarta are uneori rațiunile ei!...

R.T: Acum înțeleg de la cine a moștenit fiica ta Toria,pasiunea pentru dans. De la cine ai deprins ABC-ul meseriei ?Cum te-ai apropiat de teatrul de păpuși? Pentru că știu că la facultate nu se studiază în mod special.

D.D: Viața este o poveste țesută din întâlniri, nu-i așa? Întâlnirea cu domnul Valentin Silvestru la un festival de filme studențești mi-a direcționat cumva drumul în viață. Domnia sa a fost cel care i-a sugerat domnului regizor Cristian Pepino colaborarea cu mine pe plan scenografic pentru realizarea spectacolului Dumbrava minunată în care juca Brândușa Zaița Silvestru, o mare doamnă a teatrului de păpuși! A fost o onoare pentru mine să debutez sub atari auspicii! Cei trei au fost călăuzele mele dintâi pe tărâmurile fermecate ale teatrului de animație, fiecare în felul lui!

R.T: Cât este de complicat să creezi o păpușă sau o marionetă?  De ce trebuie să ții cont?

D.D: S-au scris tomuri întregi despre marionete. Eu m-am apropiat de ea cu sinceritatea și minunarea ochilor de copil. Și ceea ce am înțeles am ordonat simplu, astfel. Marioneta este actorul care interpretează un rol in spectacol.Ea trebuie sa aibă suflet, trecut, prezent și viitor.Și nu în ultimul rând să aibă o lume a ei.

R.T: Cum decurge colaborarea dintre scenograf și regizor? E o relație dificilă?Cum faci să găsești un limbaj comun? Sau faci și compromisuri? Te întreb pentru că ești căsătorită cu un regizor(n.a,regizorul Bogdan Drăgulescu). Cine cedează?

D.D: Pentru a colabora cu un regizor trebuie să fii pe aceeași undă cu el, iar el să rezoneze cu tine, cu gândurile tale, pe portativul acelorași mirări. E bine ca fiecare să vină cu viziunea lui despre spectacolul respectiv, iar mai apoi, printr-un complicat proces de osmoză ideatică să construim împreună atât spațial cât și interpretativ. Fiecare trebuie să-și argumenteze ideea, nu să și-o impună și să și-o susțină dacă e in favoarea actului creator. Totul în lumea asta a noastră pleacă de la armonie. Și calea cea mai dreaptă spre obținerea ei e comunicarea.

R.T: Crezi că un scenograf care lucrează la păpuşi trebuie să ştie ceva în plus ?

  D.D: În ciuda prejudecăților numeroase (deși, mai nimeni n-o recunoaște, dar știți cum se zice, „eee, ce mare lucru un spectacol pentru copii! două trei păpușele, un cântecel și gata. E ușor!”) scenografia pentru un spectacol de teatru cu marionete, după părerea mea, este mult mai elaborată și mai dificilă. Da, un astfel de scenograf trebuie să știe cum să construiască o păpușă, o marionetă, să cunoască diferite sisteme de mișcare. În teatrul de păpuși, scenograful creează atât decorul cât și personajele cărora le dă viață apoi. Dar nu asta e partea dificilă. Partea dificilă e că el trebuie să se ridice la înălțimea sincerității și imaginației din privirea unui copil. Și asta, pentru noi adulții care credem că le știm pe toate și poate am uitat de lumea aceea fermecată de la începăturile fiecăruia dintre noi, nu e deloc așa de ușor.

R.T: Ai lucrat și pentru teatrul dramatic, film, ai vreo preferință ?

 D.D: Da, am realizat scenografia mai multor spectacole dramatice și a trei filme de lung metraj. Nu pot spune că am o preferință, în meseria mea toate îmi plac în mod aproape egal, dar diferit. Pentru că abordările sunt diferite, dar lumina e aceeași.

R.T: Ești artist plastic independent. Este mai bine decât să fii înregimentat într-un teatru ?

D.D: Sunt plusuri și minusuri. Există o libertate, al cărui jug este uneori greu de purtat.  Eu sunt fericită că fac ceea ce fac, aș lua-o de la același capăt preț de o mie de vieți, dacă aș avea. Doar că uneori, mi-ar plăcea ca viața (aceea hulită care ține de partea materială) să fie mai simplă, mai ușoară. Pe de altă parte, dacă toți artiștii lumii ar fi bogați, probabil că ar exista mult mai puțină frumusețe în lume. Și, atunci, cine ar mai salva lumea asta?!...

R.T: Ce a însemnat experiența ta de la Țăndărică pentru cariera ta ?

D.D: Începutul marii aventuri în lumea fermecată a teatrului. Aceea perioadă reprezintă copilăria fericită a vieții mele de artist.

R.T: Care etapă ţi se pare importantă atunci când te apuci de un spectacol, la păpuşi, de exemplu ?

D.D: Cam toate etapele au însemnătatea lor.Tot ceea ce creezi în prima etapă trebuie să corespundă fidel (cel puțin așa ar fi la modul ideal) a ceea ce se vede și simte pe scenă. Mai apoi, e imperativ să te adaptezi condițiilor locului, (actori, tehnicieni, viziunii regizorale, condițiilor tehnice, exigențelor de buget, etc.). Fiecare etapă cu truda și importanța ei.

R.T: E greu, e uşor  să lucrezi pentru copii ?

D.D: În meseria asta, dacă iți place ce faci, totul e foarte ușor!!

R.T: Dacă ar fi să mulţumeşti cuiva, către cine te-ai îndrepta ?

D.D: Doamnei Brândușa Zaița Silvestru, Michaelei Tonitza Iordache (care a fost un OM  cu o inimă nemărginită), lui Cristian Pepino și, nu in ultimul rând, soțului meu Bogdan Drăgulescu.

R.T: Deși ești căsătorită cu un regizor și aș putea bănui răspunsul tău,mi-ar plăcea să știu de care regizor îţi aminteşti cu drag ? Cu cine ai colaborat cel mai bine ?

 D.D: Eu cred că am colaborat bine cu toți regizorii, întotdeauna cu mare plăcere și deseori cu reînnoită bucurie. E bine că fiecare are modul lui de abordare a unui spectacol, ceea ce face fiecare colaborare diferită. Și aceasta mă îmbogățește și pe mine, pentru că descopăr mereu noi viziuni, idei noi, un alt fel de a privi lumea artei noastre. O singură experiență a fost nefastă, dar să nu vorbim de asta!

R.T: Ai o carte de vizită impresionantă, premii la manifestări interne şi internaţionale. Amintesc  doar câteva: Diploma de Excelenta pentru intreaga activitate artistica in domeniul teatrului Teatrul Tandarica, Premiul „Virgil Moise” pentru întreaga carieră scenografică, Premiul de scenografie pentru "Don Quijote" Teatrul Galați la Festivalul de Animație Galați , Premiul de scenografie pentru „Furtuna” cu spectacolul Teatrului Luceafărul Iași la Festivalul Internațional de Animație Praga, Cehia, Premiul UNITER pentru debut in scenografie pentru « Dumbrava minunată »Teatrul Ţăndărică Bucureşti. Dacă ar fi să întorci timpul înapoi, ai lua-o de la capăt sau ai face altceva ?

D.D: De o mie de ori daca aș lua-o de la capăt același lucru aș face!!!Iubesc ceea ce fac. Simt că menirea mea pe acest pământ este arta, indiferent sub ce formă aș face-o teatru, film, pictură. Și, mai simt că viața mi-a oferit un imens dar, atunci când m-a mânat pe cărările acestei meserii. Ce mai, sunt o privilegiată!

R.T: Ai un top 5 al spectacolelor tale ?

D.D: Micul Prinț  (Teatrul Țăndărică),Furtuna ( Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul, Iași),Visul unei nopți de vară (Subotica , Serbia),Tara de dincolo de lumină (Teatrul Nae Leonard , Galați),Amor cu parfum de altădată( Teatrul Nae Leonard , Galați).

R.T: Într-o eră atât de robotizată, informatizată, cât de importanţi sunt „oamenii din umbră ”: sculptori, constructori de păpuşi şi mecanisme, tâmplari ? Acum astea sunt meserii din ce în ce mai greu de găsit.

D.D: Fără ei visele mele ar rămâne simple schițe aruncate undeva într-un colț în atelier. Fiecare dintre ei pun un pic de suflet, un pic de eternitate în bucățica aceea de lemn, de buret, de polistiren.Păcat că aceste meserii atât de nobile sunt pe cale de dispariție!

R.T:  După premiera unui spectacol, te mai duci să-l revezi? Te mai obsedează sau pui punct ?

D.D: Încerc să-l revăd de câte ori am posibilitatea. Sunt, întotdeauna, momente speciale, emoționante.

R.T: Dacă ţi se propune refacerea unui spectacol, într-o altă formulă,cu o altă echipă, ai fi de acord sau nu mai revii la titlurile pe care le-ai lucrat ?

D.D: De ce nu? Un astfel de spectacol ar fi o provocare pentru mine. Totul e să nu te repeți. O reluare cu adevărat reușită te pune în balanță pe tine cel de acum cu cel ce erai cândva. Visele prezentului cu cele ale trecutului. De altfel, mi s-a și întâmplat de câteva ori.

R.T:  Deși sunt două lucruri diferite, fiecare cu ponderea și importanța lor pentru cariera unui creator, te-aș întreba totuși,ce te ambiţionează mai tare, critica de specialitate sau părerea unui copil ?

D.D: Critica unui copil e cea mai sinceră. Nici nu trebuie să-l întrebi ce simte sau ce crede. Acestea se oglindesc limpede în ochișorii lui, în reacțiile sincere ale inimii lui.Dar, și critica de specialitate are greutatea ei. Dacă e sinceră și imparțială. Admir enorm pe cei ce gândesc și scriu cu franchețe despre ceea ce simt și înțeleg.

R.T:  Există vreun titlu, fie în teatrul de păpuși, fie în cel dramatic, pe care ţi l-ai dori?

D.D:   Oho, sunt multe! Fantoma de la Operă, Crăiasa Zăpezii, Pasărea de foc, Amadeus, Poveste de Iarnă, Pescărușul, Pasărea albastră, Zadarnicele chinuri… nu aveți voi spațiu pentru câte spectacole aș pune eu pe o astfel de listă…

R.T:  Ai avut și multe expoziții personale de pictură, de scenografie, ai participat și la expoziții colective, de ce depinde succesul unei astfel de manifestări ? bineînțeles în afară de creația propriu zisă. Te gândești la o poveste, la un concept anume?Îmi amintesc că noi am lucrat împreună la o expoziție de păpuși la Tolosa, cu mulți ani în urmă și, atunci,am învățat de la tine că trebuie să existe povestea din spatele poveștii.

D.D: Nu știu… Fiecare expoziție are povestea și destinul ei. Dar cred că, „deformația” din scenografie se reflectă asupra domeniului plasticii pure. Și, asta, deoarece, cu fiecare expoziție, mie îmi place să spun o poveste. O poveste alcătuită din privirile mele asupra lumii la un anumit moment al vieții. Și, mai cred că succesul ține și de harul pe care îl ai sau nu, dar și de sinceritatea și cu care tratezi fiecare privire-poveste în parte. Chiar vă invit pe 11 iunie la vernisajul unei expoziții personale de pictură , laviuri și o nouă tehnică pe care am experimentat-o în ultimul timp - mixed media art, la superba sala Constantin Brâncuși a Palatului Parlamentului.

R.T:  Voi fi acolo! Se poate trăi decent din artă ?

D.D: Aici norocul își spune cuvântul! Întâmplarea…Întâlnirile …Viața…Dar, fericirea de a trăi cu arta în suflet și-n privire e fără de preț!

Eleonora Preduț: ’Când lucrezi cu pasiune și cu drag de teatru, totul este magie.’

Nora sau Norica sau Gepetto de la Teatrul pentru copii și tineret Colibri din Craiova a meșterit păpuși vreo 4o de ani. A fost mamă și tată pentru o mulțime de ‚copii’ din câteva zeci de spectacole, pe toți i-a iubit, i-a crescut frumos, le-a dat drumul în lumea largă. Este un alt exemplu de om din umbră, din spatele scenei fără de care magia unui spectacol cu păpuși nu ar fi posibilă. Scufiţa Roşie, Balonul scăpat, Elefantul tras pe sfoară, Prinţesa Majolenka, Păcală, Dănilă Prepeleac, Cartea cu Apolodor, și câte și mai câte... O discuție de la distanță cu un om pasionat de teatru, de meserie, de copii și care anul trecut a primit, pe lângă multe alte distincții, Premiul de Excelență în arta animației pentru corpul tehnic, decernat de Teatrul Țăndărică.

Raluca Tulbure: Când erați copil și, vreau să cred că vă plăcea să vă jucați cu păpușile, v-ați gândit vreo clipă că joaca asta va deveni meserie și pasiune?

Eleonora Preduț:Sincer, am fost un copil ca toți copiii, cu poftă de joacă și fără să știu la vremea aceea că joaca de atunci va deveni profesia mea de mai târziu.

R.T: Care e povestea de la o simplă joacă la meseria de o viață?

E.P: N-a fost o joacă nicicând pentru mine începutul profesie. Din prima zi, am intrat într-o lume atât de nouă, atât de necunoscută, încât fiecare clipă a fost mai degrabă descoperire decât o joacă. Foarte adevărat că, în același timp, deși necunoscut, totul părea fascinant și cu această fascinație am trăit 40 de ani în universul Teatrului de păpuși craiovean și, tot sub semnul fascinației, îmi trăiesc și astăzi orice întâlnire cu teatrul. Sculptor de păpuși n-am încetat niciodată să fiu. Așa că, de-o viață eu mă tot joc și mă bucur am avut privilegiul de a avea așa o frumoasă profesie.

R.T: Care a fost prima întâlnire cu păpușile? Și unde?

E.P: În Teatrul de păpuși din Craiova am venit în 1973. Aveam 19 ani. Absolvisem Liceul de Artă din Craiova, picasem examenul de admitere la Facultatea de Arte din Timișoara și, la recomandarea profesorului meu de grafică, Vasil Buz, am venit la Teatrul de păpuși (Teatrul pentru copii și tineret „Colibri“). Aici, am avut ocazia să-l cunosc pe maestrul Eustațiu Gregorian, cu care am lucrat majoritatea păpușilor din viața de constructor de păpuși. Aici, mi-am dat seama că nu știam nimic despre această meserie, dar am avut șansa să o învăț direct în producțiile artistice, ajută de maestrul Gregorian, de actori, de regizori, îl amintesc, aici, pe Horia Davidescu.

R.T: Când lucrați la o păpușă ce vă preocupă cel mai tare? Cum o gândiți?

E.P: Mă gândesc, în primul rând, să fie la fel de expresivă precum a conceput-o scenograful și funcțională, să-l mulțumească pe actorul care o va mânui.

R.T: De la cine ați învățat să descifrați tainele meseriei de constructor de păpuși?

E.P: În egală măsură de la maestrul Gregorian, de la actori, de la tâmplari, de la mașiniști, oameni care erau mai vechi în meseriile lor și foarte dedicați, pasionați de ceea ce făceau în teatru.

R.T: Cât de grea este ‘joaca’ asta?

E.P: Nu este ceva neapărat greu ci, ceva care te preocupă permanent, chiar și noaptea în somn. E un vis frumos, nicidecum un coșmar, dar de care rămâi legat în permanență, până la momentul premierei, când vezi păpușile în spectacol și publicul aplaudând.

R.T: Ce-i trebuie unui sculptor și constructor de păpuși în afară de pasiune?

E.P: Dorința de a învăța permanent și de a accepta că tot timpul ai de învățat de la oricine, chiar și de la copii.

R.T: Pentru a ajunge la produsul finit cum trebuie să decurgă colaborarea cu regizorul, scenograful, actorul dar și cu tâmplarul, tapițerul? Există o ierarhie a importanței?

E.P: Toți trebuie să se implice, aducându-și fiecare aportul, pentru că nu se poate realiza nicio păpușă fără implicarea fiecăruia: regizor, scenograf, actor, tâmplar, croitor. Fiecare în parte este în egală măsură important în mecanismul de construire a unei păpuși.

R.T: Pentru dvs. mersul la teatru este un serviciu obișnuit sau vă macină un personaj, un spectacol până la finalizare?

E.P: Pentru mine teatrul nu a fost serviciul meu, ci felul meu special, privilegiat, de a-mi trăi viața.

R.T: După premieră vă mai gândiți  că s-ar fi putut și altfel?

E.P: Uneori, am făcut schimbări în favoarea spectacolului, în deplin acord cu actorul, cu scenograful și cu regizorul.

R.T: Vi s-a întâmplat vreodată să vă consultați cu un copil asupra unui personaj ca să vedeți dacă e viabil?

E.P: De multe ori, pentru că ei sunt critici sinceri și au capacitatea de a te ajuta să înțelegi mai bine ce iubesc ei la o păpușă, ce așteaptă ei de la o păpușă.

R.T: Care sunt scenografii cu care ați lucrat în decursul timpului, în afară de Eustațiu Gregorian?

E.P: Mirela Tofan, Cristina Pepino, Eugenia Tărășeșscu – Jianu, Mihai Pastramagiu, Oana Micu,Valentin Dobrescu, Stefka Kyuvlieva

R.T: Cât de importantă este prezența actorului în atelier alături de dvs.?

E.P: Este foarte importantă, pentru el lucrezi păpușa, el o va duce pe scenă, îi va da valoare și o va împrieteni cu publicul.

R.T: Care etapă este mai importantă până la premieră?

E.P: Toate sunt importante. De la prima întâlnire cu scenograful, de la prezentarea schițelor până în momentul în care îi pui actorului păpușa în mână.

R.T: Din câte păpuși v-au trecut prin mână aveți una favorită?

E.P: Toate mi-au fost dragi, pe toate le-am iubit și le iubesc, dar legată sentimental sunt în mod deosebit de piesa Cartea cu Apolodor, la care am lucrat când eram însărcinată cu fiul meu, Andrei.

R.T: Ați lucrat mulți ani în teatru, ați învățat câte puțin din secretele celorlalte meserii scenice, v-ați dorit vreodată să veniți în față pe scenă?

E.P: Am lucrat în teatru timp de 40 ani. Am trecut prin toate atelierele, am lucrat alături de fiecare meseriaș, m-am implicat mult și cu dragoste. Spre exemplu, când se pleca în turnee, o echipă pleca în străinătate, alta prin județ și una rămânea la sediu, unde trebuiau asigurate lumini, sunet, trebuia montată scena și mai făceam și mânuire în spectacolele înregistrate. Deci, am fost și pe scenă, dar împlinită m-am simțit în atelier.

R.T: De ce credeți că sunt atât de puțini cei ce se îndreaptă spre construcția de păpuși? Ce ar trebui făcut pentru a atrage tineri într-o meserie pe cale de dispariție?

E.P: Este o meserie pe care dacă nu o înveți într-o școală nici nu afli de ea. Cred că altfel ar fi mulți tineri pasionați care ar practica-o cu drag.

R.T:  Alte pasiuni în afară de păpușărie?

E.P: Am cochetat și cu designul vestimentar. Am lucrat mult pentru Fondul plastic. Am avut și un atelier de design vestimentar. Îmi plăcea, mă completa, însă cu gândul eram tot la teatru, nu m-am putut lipsi vreodată de el. Aici m-am simțit împlinită.

R.T: Știu că poate părea o întrebare banală, dar, totuși, am s-o pun: aveți regrete?

E.P: Nu, nu am.

R.T: Dacă ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

E.P: Consider că Dumnezeu m-a înzestrat cu mâini magice într-o lume magică, cu oameni frumoși în jurul meu, care au adus magia creației în sufletele spectatorilor. Când lucrezi cu pasiune și cu drag de teatru, totul este magie.