Oceanul cu amintiri

Cartea Adei D’Albon, Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil, apărută în limba română la Editura Curtea Veche și tradusă de Doina Jela Despois, am citit-o pe nerăsuflate. De foarte mult timp, nu mai citisem o carte cu creionul în mână. De prin studenție. Cartea  mi s-a părut fascinantă pentru modul în care își deapănă amintirile ei, pentru temerile pe care ni le împărtășește, pentru sinceritatea cu care vorbește despre oameni, fapte, întâmplări, pentru depresiile ei, deși lucrurile prezentate sunt dureroase, răscolitoare. Este povestea unor artiști, ea actriță, el, Laurențiu Azimioară, regizor și profesor la IATC, a copilului lor, exilați fortuit la începutul anilor ’80 într-o Franță ostilă, puțin primitoare, unde lupta pentru supraviețuire a fost foarte dură. Și, așa cum spune și citatul din Dante, pus la începutul primului capitol:” Nu există durere mai cruntă/Decât aceea de a-ți aminti de vremuri fericite/Când te afli în nevoie”, autoarea îmbină fericirea cu tristețea, țesând o canava de întâmplări, nu neapărat în ordine cronologică. Această carte e născută din durere, din umilință, din dor de România. Este scrisă în Bretania, la malul oceanului, unde în fiecare vară,  de peste 33 de ani, familia petrecea o lună, într-un studio minuscul din portul de pescari, Saint-Pierre-Quiberon, “singurul loc de pe pământ unde reușesc să scot capul de sub apă ca să inspir cantitatea de aer care mă va ajuta să nu mă sufoc, odată revenită la Paris.(...) Natura încă sălbatică și plimbările îmi procură o fericire stranie, amestecată cu o tristețe sfâșietoare. Dar numai aici pot uita zidul gros și negru care se ridică în fața mea de-a lungul întregului an. Exilul m-a secătuit de toate: de mine însămi, de sentimentul de libertate și de dragoste”. Locul acesta plin de culoare o face să uite de exil și ființa ei vibrează în ritmul valurilor, dând frâu liber imaginației.

Viața ei pare desprinsă dintr-un film de epocă. Înrudită pe linie paternă cu familiile Zarifopol, Lambrino, Culianu, iar pe linie maternă cu Mihail Sadoveanu care îi era unchi, cu un arbore genealogic cu rădăcini adânci în armorialul nobiliar din Franța, Ada  D’Albon  compune un tablou cu lumini și multe umbre. Despre viața și familia ei. Despre copilăria și adolescența ei în plin comunism. Despre frumoasele amintiri ce-o leagă de Mihail Sadoveanu (face un generos portret al unui scriitor azi ajuns într-un con de umbră, pe care l-a adorat și venerat), unchiul ei, de casa acestuia din Pitar Moș, de casa ei, demolată pentru a face loc Casei Poporului, cu tablouri de Tonitza și Tintoreto, despre vacațele fabuloase de la Vovidenia, unde Sadoveanu primise o casă.”Atmosfera atât de specială, plină de blândețe și lipsită de griji de care am avut parte în tinerețea mea, deși nu a avut drept scop să mă pregătească pentru încercarea exilului, afost totuși imensul dar pe care viața mi l-a făcut, comoara din care îmi trag puterea, pentru a trece peste greutăți. Și dacă spinarea mi se încovoaie, nu mă târăsc, totuși, în genunchi: umbrele trecutului nu mi-o îngăduie.” Despre primii pași în teatru, despre primele succese și deziluzii. Despre omul iubit, despre bucuria târzie de a fi mamă. Despre plecarea din Romania, despre felul în care a putut scoate bijuteriile de familie, înșelând vigilența vameșilor, episod descris cu multă savoare. “De ce am părăsit România?  Nu atât pentru că iarba era mai verde am venit noi în Franța, ci pentru că ariditatea sistemului aberant ne-a alungat de acolo.” Despre odiseea OFPRA (Oficiul Francez pentru Protecția Refugiaților și Apatrizilor), care te pune să faci dosare și să aduci tot felul de acte,să stai la cozi interminabile, până îți vine să te lași păgubaș. Despre părinții ei, plecați după cutremurul din 1977 și despre tristețea lor, bătrânețea și boala lor și despre cenușa lor aflată sub o banchetă în balconașul Adei din Paris până va putea fi adusă acasă. Despre birocrația pentru a pune pe picioare  un teatru – Théâtre de l’Orme –, dar, mai ales, despre cum trebuie să te dai peste cap ca să nu se închidă. O actriță și un regizor vor să facă teatru. Și îl fac, în spații închiriate din arondismentul 20 unde “mi-am făurit insula noastră și unde suntem Robinsoni”. Și care nu cedează în faţa imediatului, dincolo de toate impedimentele și sacrificiile. Nu au renunțat la teatru, marea pasiune a unei vieți trăite împreună și cu elevii pe care i-au avut la școala lor.  Ca o paranteză, Ada D’Albon a scris scenarii de teatru montate la Teatrul Mic, la Teatrul Le Sapajou din Montreuil, la Espace Kiron, Bouffes Paris sau pentru Televiziunea Română. A regizat: Furtuna la Teatrul Les Halles-Le Maris, Hamlet pentru Fort Carré d’Antibes, Casa Bernardei Alba pentru teatrul ei. A jucat roluri principale în Casa Bernardei Alba, Dragă mincinosule, Miliardarii (scrisă de ea) sau Strigoii la teatrul ei. Descrie cu amănunt momentele de panică cauzate de lipsa publicului, a emoțiilor dinainte de a intra în scenă sau bucuria de a avea spectatori entuziaști și fideli.

Există în carte pasaje în care autoare face portrete bine conturate ale unor pesonaje cunoscute. Despre Olga Tudorache, prietena ei cea mai bună spune:”Olga a fost și rămâne actrița cea mai fascinantă pe car am avut norocul s-o cunosc, regină de necontestat a scenei românești. (...) femeie micuță, brunetă, departe de a fi o frumusețe după canoanele sacerdoților spectacolelor, dădea pe scenă impresia că este înaltă, devenind impozantă și de o frumusețe care-ți tăia respirația.” Mai scrie și despre Irina Răchițeanu Șirianu (“înaltă, frumoasă, cu ochii violeți”), Grigore Vasiliu Birlic („actor de geniu, iubit de o țară întreagă”), despre Liliana Tomescu spune că este „prima actriță care m-a făcut să descopăr misterul talentului, un bulgăre de foc cu ochii vii.(...) Nu era o ființă umană! Era o mică extraterestră care avea însușirea de a vorbi românește atât cu gura, cât și cu ochii, brațele, picioarele și trupul  întreg”. Mai vorbește despre Lucia Sturdza Bulandra, un fabulos personaj pe scenă și în afara ei și despre Emil Botta. Descrie multe întîmplări, unele urâte, dar bine redate, ferindu-se să dea nume,uneori. Povestește o întâmplare petrecută când avea 19 ani și când un personaj odios tuna și fulgera împotriva piesei pe care o citise și care primise multe laude de la unii critici. Cunoscătorii pot recunoște personajul care poate fi același cu cel care i-a cerut o brațară de familie pentru a-i publica piesele.

Ultimul capitol cuprinde scrisori adresate unei prietene din Canada și care adaugă un plus amintirilor. Cartea conține și fotografii-document, din Bretania, dar și din Moldova sau dintr-un București, fotografii din spectacole de la Paris, realizate cu mari eforturi și cu multă tenacitate. Ada D’Albon reușește realmente un adevărat tur de forță epic al propriei vieți, trăite între două țări și teatru. “Mă gândesc la viitor, nu știu ce trebuie să gândesc, dar este minunat să poți încă visa”. Citind cartea ai senzația că aerul proaspăt și ușor sărat al oceanului sau mirosul pădurilor Moldovei întră prin fereastra deschisă de Ada D’Albon,pentru a te purta spre o lectură mai mult decât plăcută.

Ada D’Albon- Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil,editura Curtea Veche, 2018.

O pijama pentru extraterestru!

O zi însorită ca de primăvară. Gara de Nord. Lume, vermuială, agitație. Iau un tren spre Ploiești, e drept, cam frig în el. Nici nu apuc să respir că ajung la Teatrul pentru copii și tineret Imaginario pentru premiera unui nou spectacol: Poveste de adormit-între gradul IV și 3D.  Matei Vișniec, cel mai jucat dramaturg român  tinde să devină și un foarte iubit autor de piese pentru copii și adolescenți. După ce “omul lui de zăpadă” a dorit să se întâlnească cu soarele mai întâi în Franța ca apoi, Țăndărică să îl ducă în mai toată România, în China și, recent “s-a topit” și în Ungaria, iată că altă piesă de a lui vede lumina scenei. E vorba de un text scris pentru copii mai mari și care spune povestea unui extraterestru care își dorea și el ceva, mai banal, ca amintire: o pijama. Citisem textul cu ceva timp în urmă și îmi plăcuse mai ales pentru ineditul poveștii, pentru scriitura atât de diferită de dramatizările cu care suntem obișnuiți la teatrele de copii și pentru că era un altfel de Vișniec: duios, poetic, copilăros, jucăuș. Însă, nu e simplă poveste, ci are un mesaj mult mai complex și teribil de actual: copiii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate, lăsați în grija bunicilor și care visează la clipa când vor fi din nou o familie. Textul are căldură, o candoare și o poezie ce ne duce cu gândul la  omulețul de zăpadă, degajă optimism, speranță, încredere că dramele declanșate de acest fenomen vor deveni odată amintire. Știind perfect cui se adresează, deși tema e departe de a fi pentru cei mici, Matei Vișniec aduce cu el ceva din sufletul calm, liniștit,optimist al plaiurilor natale bucovinene.

Regizorul Radu Dinulescu, cunoscut ca fiind unul dintre dintre cei dintâi care a folosit la noi tehnica 3D în spectacolele de animație, s-a lăsat sedus de povestea lui Vișniec și de posibilitățile pe care i le oferea. Astfel că alături de unul dintre colaboratorii săi constanți, creatorul animație 3D Armand Richelet Kleinberg, a imaginat o lume văzută prin ochelarii speciali. Entuziasmul celor mici este de nedescris atunci când lumea imaginată pe ecran vine spre ei. Mihai Androne a imaginat un decor simplu ce nu încarcă, ci, te aduce cu picioarele pe pământ, într-o camera pentru copii din casa bunicii. Extraterestrul este interesant, o “păpușă” teleghidată, fără mânuitor, de fapt, un fel de robot, cu leduri multicolore la a cărui construcție au contribuit și elevii Colegiului Național “Mihai Viteazul” din Ploiești. Nimic înspăimântător, ci un personaj prietenos venit din altă lume unde nu există mame, tați, bunici, frați sau surori. Cei trei neastâmpărați, un băiat și două fetițe stau de vorbă cu extraterestrul cel bun și prietenos când bunica îi crede adormiți și află o mulțime de lucruri despre lumea lui. Însă și monstrulețul află despre lucruri umane, adică are loc un schimb de experiențe între cei patru. Dorințele copiilor sunt îndeplinite rând pe rând (să fie casa gata ca să se întoarcă părinții, să aibă bunica leacuri ca să n-o mai doară șalele sau să își viziteze mama în Italia). Până și dorința lumească și extrem de copilărească a extraterestrului, aceea de a avea o pijama este îndeplinită. Fericit, pleacă în lumea lui de unde va reveni peste o mie de ani.

Radu Dinulescu a riscat destul de mult când a încredințat rolurile celor trei frați unor copii interpreți. E greu să lucrezi cu ei pe scenă, mai ales că textul nu este chiar așa de simplu. Nimic de zis, cei trei Ilinca Rus, Alexandru Vasilescu și Ioana Andreea Moș (care are ceva din Gretl, cea mai mică din copiii Von Trap din Sunetul muzicii) au datele personajelor, sunt drăguți, veseli, entuziaști, dar... sunt momente în care replicile spuse firesc, așa ca-n viață, nu se aud pentru că poziționarea lor în scenă e mai mult pe lateral sau, uneori, cu spatele la public. Sigur că ei sunt imprevizibili, poate și emoțiile sunt mai mari, teama de a nu uita sau greși, ceea ce ar fi firesc. Singura profesionistă din spectacol este Lăcrămioara Bradoski (bunica, mama, cățelul, pisica) care le lasă micilor actori prim planul. “Poveste de adormit copii și de trezit ușor părinții” cum zice chiar Matei Vișniec, ar putea fi concluzia acestui nou spectacol și care este o opțiune repertorială binevenită, originală  într-un “ocean”de povești și basme clasice, dramatizate, adaptate, reinterpretate.

Pinocchio un elev silitor

Sâmbătă de dimineață. UNATC. Sala Ileana Berlogea. Copii, agitație, flori. Ce se întâmplă? Păi, Pinocchio merge la școală! Oare nu toți copiii merg la școală? Se pare că nu. Statisticile spun că procentul de abandon școlar este foarte mare, chiar îngrijorător. Sigur că nu este locul să analizăm în profunzime cauzele, efectele însă sunt pe termen lung și destul de vizibile. Dar, putem vorbi despre un proiect cu caracter social-educațional propus de Asociația CREAS. Inființată în 2011 de doi artiști  tineri, entuziaști și cu experiență în artele spectacolului (Victor Bucur și Daniel Burcea), CREAS își propune dezvoltarea și încurajarea unor noi tendințe în artele spectacolului, dezvoltarea valorilor umane. De asemenea, se dorește crearea și dezvoltarea unor programme educaționale prin cultură pentru a contribui la combaterea discriminării sociale, etnice, de gen și pentru prevenirea abandonului școlar. Asociația CREAS are la activ o serie de proiecte și spectacole de teatru de păpuși: Cenușăreasa, Crăiasa Zăpezii, Frumoasa din Pădurea Adormită, Rapunzel, Anastasia prezentate în spații neconvenționale și cu success la public. Prezentul proiect este finanțat prin programul „În stare de bine”, susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. În comunicatul primit  se spune că: “Numărul total de beneficiari direcţi ai proiectului este de 1500 de elevi cu vârsta cuprinsă între 6 şi 12 ani, 30 de cadre didactice participante la atelierele de tehnici actoriceşti şi minimum 1000 de familii ale elevilor vizaţi de proiect. Impactul social al proiectului este creşterea motivaţiei elevilor pentru frecventarea şcolii şi pentru învăţare, creşterea stimei de sine – le este transmis mesajul că indiferent din ce mediu provin, este dreptul lor să urmeze şcoala, să înveţe şi să devină ceea ce îşi doresc în viaţă - şi încurajarea profesorilor să folosească metode moderne, axate pe nevoile individuale ale fiecărui elev - teatrul ca metodă non-formală de educaţie - pentru a transforma şcoala într-un mediu mai prietenos. De asemenea, proiectul facilitează accesul la evenimente culturale şi combate excluziunea socială la care sunt supuşi copiii din mediile defavorizate”.

Proiectul Pinocchio merge la școală este format din spectacol urmat de ateliere de tipul Teatru Forum, ateliere de formare în educație prin teatru și, într-o primă etapă se desfășoară în 15 școli din București, Timiș, Ilfov, Călărași și Giurgiu. La UNATC am asistat doar la premiera spectacolului ce are la bază celebra carte scrisă de Carlo Collodi și pe care o cunoaște orice copil. Povestea clasică este păstrată, accentul căzând pe partea cu dorința lui Gepetto ca Pinocchio să meargă la școală cu orice risc și sacrificiu, cu momentul în care eroul nostru năzdrăvan se duce la teatru, apoi face cunoștință cu Vulpea și Motanul și ajunge să își salveze tatăl din burta balenei, faptă care îl transformă într-un băiat în carne și oase. Scenariul este curat, evită orice derivație lingvistică deși, momentul de la teatru este expediat, iar marionetele așa cum apar, așa și dispar.  Văzut din afară, spectacolul este bun și se simte că este făcut de oameni care știu bine regulile jocului, cu experiență în domeniu, are ritm, culoare. Construcția păpușilor îi aparține lui Vlad Tănase, iar scenografia este semnată de Florica Burcea și Vasile Lazăr. Nimic de spus, păpușile sunt frumoase, haioase și se deosebesc radical de cele pe care le vedem în spectacolele de an ale studenților de la UNATC lipsiți de fonduri și care și le fac singuri cu ce au la îndemână. Sunt ca la teatru! Luat la bani mărunți, spectacolul “scârțâie”, în opinia mea, tocmai la capitolul mânuire. Celor doi actori amintiți mai sus li se alătură și Andra Mirescu. Unul din primele lucruri care mi-au atras atenția a fost apariția Zânei a cărei construcție îl dezavantajează pe mânuitor, îngrădindu-i posibilitățile de a diversifica mișcările ei, iar cele trei apariții fiind aproape trase la indigo. Apoi, în unele momente, păpușile cam zboară, nu ating pământul, elementele de decor ar trebui să intre și să iasă paralel cu suprafața de joc. Lipsește o relație clară între personaje, fiecare pare pe cont propriu. Dacă ar fi mișcat capul (doar Gepetto are această posibilitate), ochii nu ar fi fost ficși, picioarele s-ar fi putut controla, atunci am putea vorbi de un alt tip de relație.  Momentul cu balena mi s-a părut neclar și cam expediat. Din fericire, sunt lucruri care se pot remedia. Trebuie menționată muzica lui Dan Bălan, care nu a mai folosit liniile melodice cu care ne obișnuise, ci a creat solouri și duete pentru personaje, bine interpretate vocal. O altă mențiune pentru Victor Bucur, a cărui experiență atât în teatrul de păpuși, cât și în cel dramatic și muzical se remarcă. Dar, așa cum am mai spus, Pinocchio poate merge la orice școală fără grijă, poate aduna copiii în jurul lui, îi poate asculta, îi poate lăsa să schimbe povestea, poate convinge. “Imperfecțiunile” sunt vizibile doar cu ochelari de Mangiafocco-păpușar și sunt perfectibile.

Iepurele fără ceas

După ce am văzut câteva numere din spectacolul Iepurele Alb la Teatrul Țăndărică în cadrul Festivalului SALT, la Slam Puppetry, curiozitatea m-a împins să văd reprezentația integrală. Într-o sâmbătă frumoasă, am pornit spre Teatrul de Artă. Mărturisesc cu rușine că nu i-am trecut pragul niciodată, dar am aflat că este un teatru independent, înființat în 2010 de un inimos actor, George Constantinescu. Din 2012 are propria sală, cochetă, micuță cu vreo 70 de locuri și o activitate bogată și, ce este mai important, se susține din resurse proprii. În decembrie 2018 a fost lansat Teatrul de artă junior cu Iepurele Alb, un spectacol la care Ana Crăciun Lambru și Lavinia Pop Coman au realizat conceptul, scenografia, costumele. Ana semnează și mișcarea scenică, ilustrația muzicală și regia. Amândouă sunt absolvente UNATC, Ana  la arta mânuitorului de păpuși și marionete, iar Lavinia la secția de actorie.  Au masterate și sunt în căutare de idei noi, de tehnici noi, de forme noi de expresie. Proiectul Teatrul de artă junior este născut din dorința de a “oferi copiilor un început sănătos în cariera de spectator de teatru prin producții delicate, educative, emoționante” se spune pe site-ul teatrului.

Ana Crăciun Lambru declara că: „Îmi place să mă joc! M-am jucat toată copilăria, inventând personaje și scenarii. Apoi am descoperit că și la Facultate te poți juca! Mai serios, cu mai multe reguli și cunoștințe, însă tot joacă era.(...) Cred cu tărie că teatrul de păpuși poate face lumea mai bună”. Colega ei, Lavinia Pop Coman mărturisea  că: «Păpușile m-au fascinat încă din facultate, așa că, în 2016, cu ajutorul unui prieten, am confecționat primele mele păpuși. Erau 2 marionete din eșarfe, Eva și Alfred, cu care am reușit să fac un street performance. Așa a început călătoria mea în lumea „păpușăritului”. Un an mai târziu, am ajuns în Siberia, unde, maestrul Vladimir Zakharov m-a învățat să construiesc o păpușă cu un sistem unic în lume și așa, cu ajutorul, lui am făurit-o pe Zaharashka. Următorul spectacol sper că va fi cu ea. Primul meu gând, când am început să fiu păpușar, a fost dorința de a-i face pe oameni să zâmbească atunci când nici măcar nu se așteaptă. Astăzi, scopul meu este ca oamenii să ajungă să vadă în viața unei păpuși sufletul păpușarului și să se regăsească în poveștile pe care le spunem. Ceea ce mă mulțumește cel mai mult este atunci când aud pe cineva spunând „Wow, e vie!”».

Iepurele Alb sau povestea iepurașului care a jucat alături de Alice și apoi a dispărut este o succesiune de numere în care simpaticul iepuraș este protagonist. De la agitatul iepure care striga în Alice în țara minunilor „Am întârziat, am întârziat”, uitându-se mereu la ceas, nu a mai rămas decât drăgălășenia și farmecul clasicului personaj. Iepurele nostru nu mai este agitat, nu mai are ceas, are alte povești de spus. Fără cuvinte. Doar din gesturi, din mișcare, ajutat de muzică și de îndemânarea celor două actrițe. Pentru că, ce merită subliniat este tocmai mânuirea, exactă, precisă, studiată în amănunt. Două momente vin să întărească ceea ce spun: cel în care iepurașul de pluș patinează pe rotile, cu mișcările unui adevărat patinator și cel pe muzica lui Michael Jackson, unde dacă faci abstracție de aspect, ai senzația că e însuși super starul american. Plin de sensibilitate este și momentul când se îndrăgostește. Personajul călătorește prin lumi diferite, spune prin gest, mișcare povestea sa. La început, sfios, temător ca orice copil care nu știe la ce să se aștepte, iepurașul cel năzdrăvan descoperă lumea, prietenia, iubirea, partea frumoasă a vieții și la final se împrietenește cu copiii din sală, face poze cu ei. Ana Crăciun Lambru și Lavinia Pop Coman s-au completat reciproc, nu s-au încurcat una pe alta, au respectat prim planul uneia sau a alteia, s-au coordonat.

            Chiar dacă Iepurele Alb nu este un mare spectacol, el se joacă cu sala plină, iar eu am ținut să-l văd pentru că, actrițele stăpânesc tainele mânuirii, care în ultimul timp, în spectacolele de animație este din ce în ce mai absentă, expediată (nici nu vreau să aduc vorba de un spectacol de marionete, fie ele, pe fire lungi sau scurte!).