Teatrul TV- între emoție și lacrimă

Teatrul Tv a fost o constantă binevenită în perioada de pandemie. Iubitorii de teatru au avut parte de adevărate lecții de teatru datorate arhivei de aur a TVR, înregistrări care au rulat seară de seară o perioadă la concurență cu stagiunea online a multor instituții de spectacol. Cred că toate piesele ar fi meritat o consemnare, însă ar fi fost nevoie de un spațiu dublu, de atenție îndreptată doar spre Teatrul tv. Am să mă opresc la două montări antologice pe care le-am urmărit cu emoție și un nod în gât. Mulți dintre actori sunt plecați într-o altă dimensiune, uitați de cei de azi, neuitați de generațiile mai vechi. 

Prima montare la care voi face referire este Patima de sub ulmi de Eugene O’Neill, în regia lui Dinu Cernescu. Considerat „ trunchiul” viguros al dramaturgiei americane, din care pornesc ”ramurile” Arthur Miller, Thorton Wilder, Tennessee Williams, Eugene O’Neill, laureat al Premiul Nobel pentru literatură (1936) "pentru puterea, onestitatea și emoțiile profunde ale operelor sale dramatice, care întruchipează o concepție originală a tragediei", a scris Patima de sub ulmi în 1924. Este o tragedie absolută, puternică, cu o construcție perfectă și care ar putea avea ca motto un singur cuvânt: ura. Ura pentru tot și toate: față de ferma care îi ține sclavi pe toți din familia Cabot, față de părintele împietrit și fără suflet, față de soțul bogat, față de copiii ce vor să pună mâna pe avere... Iubirea ce apare, la un moment dat. între soția mai tânără și unul dintre fii pare izvorâtă tot din ură. Nici atmosfera nu este idilică. Familia Cabot pare că trăiește la capăt de lume, izolată, capul familiei muncind din greu pentru a pune pe picioare ferma. Ferma a fost iubita, copilul, viața lui Ephraim, investind în ea tot, rămânând pustiit. Nici tatăl, nici fii, nici chiar Abbie ( noua soție a patriahului) nu uită de patimi și ură, nu știu să iubescă cu adevărat, să trăiască, să se bucure de ce au.

            Montarea lui Dinu Cernescu exprimă spiritul lui O’Neill și te duce cu gândul la tragediile antice.  E aspră, dură, rece. Emoția este dată de interpreți. În primul rând, Mircea Albulescu, în rolul lui Ephraim Cabot. Maiestos, aspru, cu puține slăbiciuni omenești, cu miere, dar și cu tunet în glas, uneori stăpân pe situație, alteori pierdut. Un Albulescu care umple ecranul.  Scena din dormitor dintre el și Abbie, când povestește viața dură, împietrită pe care a trăit-o, încercând să se înmoaie, cuvintele tăiate, aparatul care-i surprinde mimica este una greu de uitat, la fel ca și finalul, când înșelat de fiul cel mic și de Abbie, vrea să dea foc la casă, să o privescă cum arde, este singur, la fel ca și Dumnezeu „care e tare singur”. Ploaia care se aude va spăla oare toate urmele, păcatele, ura? Alături de Mircea Albulescu apar, foarte tinerii, pe atunci, Constantin Cotimanis, Valentin Teodosiu cei doi frați, aspri, bolovănoși), Adriana Trandafir ( soția mult prea tânără, pusă pe căpătuială, meschină, plină de senzualitatea cenzurată amar de ani), Florin Piersic jr. (candid, hotărât, sfios, îndărătnic). Din păcate,  o desincronizare între imagine și sunet a știrbit un pic din derularea înregistrării.

 

            După spectacol a urmat un portret Ovidiu Iuliu Moldovan, in memoriam. Colegi de teatru sau de film ca Victor Ioan Frunză, Mircea Diaconu, Maia Morgenstern, Ion Caramitru, Florina Cercel, Alexandru Bindea, Vlad Ivanov, Tomi Cristin și-au amintit de omul și actorul „cu chip de medalie”, cu un timbru unic și greu de uitat, care recita Eminescu și Nichita cu evlavie, interpret a numeroase personaje în teatru și film. „Marele singuratic” ce purta în suflet o durere din copilărie, dusă dincolo de moarte, cu o sensibilitate ce contrazicea  chipul, perfecționist, meticulos, Ovidiu Iuliu Moldovan, ardeleanul din născare nu numai cel din  filmul omonim, a rămas în amintirea tuturor ca un om și un actor special. Portretul realizat la TVR a scos în evidență prin mărturii din spectacole, filme și spuse ale colegilor personalitatea  lui marcantă. „Tandreţea este o condiţie sine qua non în meseria noastră, pentru că actul artistic este un gest de predare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus în orice condiţii, iar arma noastră principală este tocmai sufletul… „, iar Ovidiu Iuliu Moldovan a trăit și a murit în discreție.

            Cele de mai sus mi-au înlesnit trecerea spre cel de al doilea spectcol la care voi face referire: Steaua fără nume de Mihail Sebastian, în regia lui Eugen Todoran, înregistrare din 1983. Poate una dintre cele mai jucate piese românești, cu zeci de versiuni, subiect pentru 2 filme (unul rusesc și unul ceva mai celebru al lui Henri Colpi) scrisă în 1942 și care a avut premiera în 1944, având o distribuție de invidiat: Radu Beligan ca profesorul Miroiu, Nora Piacentini ca domnișoara Cucu, Nineta Gusti ca o elevă, Nicolae Tomazoglu ca Pascu, G. Basmagian - conductorul de tren, Maria Mohor ca Necunoscuta (Mona), V. Brezianu ca Udrea, Mircea Șeptilici ca Grig.

            Piesa are o poezie a ei, un farmec discret, multă duioșie, iar evenimentele descrise sunt simple, dar cu un mesaj clar: capacitatea de a visa și generozitatea sunt apanajele oamenilor cu o anumită structură. Nu este interzis să visezi, să te cufunzi în stele!  O banală poveste de dragoste. Într-un mic orășel de provincie, unde bârfa este la ordinea zilei, unde elevele de liceu fug la gară ca să evadeze, ajunge Necunoscuta, care pentru o noapte trăiește adevărat, simplu, însă nu poate renunța la viața ei de lux, la lumea ei artificială. O stea, o iubire, o gară locul de unde pornește sau se termină poveștile.

 

            În versiunea lui Eugen Todoran, piesa are un parfum aparte, o „muzică” simplă, bine executată de un careu de actori bine aleși. Florin Zamfirescu în Miroiu este mucalit, visător, timid, rușinos, are umor și creionează un personaj credibil. Mona lui Enikö Szilagyi, frumoasa inaccesibilă, este diafană, elegantă, parcă plutește în lumea reală în care ar rămâne, dar alege artificialitatea unei lumi pe care o cunoaște. Ovidiu Iuliu Moldovan în Grig are toate datele personajului. Omul de lume, intrigat de universul descoperit de Mona, de simplitatea lui, este cinic, sigur pe el, fără sentimente (Mona este o investiție pentru el). Rodica Tapălagă a realizat în Domnișoara Cucu un rol cu totul deosebit. În interpretarea ei, Domnișoara Cucu are cochetărie mascată, dorințe ascunse, nu pare a fi sperietoarea fetelor, are vervă și iese din tiparul caricatural al personajului creionat de Sebastian. În alte roluri: Octavian Cotescu (uman, bonom în profesorul Udrea), Petrică Gheorghiu (șeful de gară) dar și Cornel Vulpe, Sandu Sticlaru, Camelia Maxim,etc,

Teatru Tv- Patima de sub ulmi de Eugene O’Neill. Traducere: Petru Comarnescu. Adaptare și regie: Dinu Cernescu. Ilustrația  muzicală: Lidia Danciu. Scenografie decor: Dumitru Georgescu. Scenografie costume: Eugenia Botănescu. Imaginea: George Grigorescu. Distribuție: Mircea Albulescu, Adriana Trandafir, Constantin Cotimanis, Valentin Teodosiu, Florin Piersic jr. Data vizionării:16 iunie 2020.

Teatru TV- Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Regia aritstică: Eugen Todoran. Distribuția:Enikö Szilagyi, Florin Zamfirescu,  Octavian Cotescu, Ovidiu Iuliu Moldovan,  Petre Gheorghiu, Rodica Tapalagă, Camelia Maxim, Teodor Danetti, Sandu Sticlaru, Ion Anghel, Cornel Vulpe. Data vizionării; 18 iunie 2020.

 

 

Importantă restituire dramatică

 

Casa de producție TVR este consecventă prin transmiterea unor înregistrări din patrimoniul de aur și care nu fac altceva decât să ne aducă în memorie mari actori și  interpretările lor memorabile, spectacole de referință, adevărate lecții de teatru și ne ajută să retrăim magia teatrului pe care o savurăm din fotoliu.

Într-una dintre serile acestui an atipic, o seară de vară călduroasă, am urmărit înregistrarea cu spectacolul Cadavrul viu de Lev Tolstoi, în regia lui Cornel Popa, realizată în 1975. Scrisă în 1900 și publicată la scurt timp după moarea lui Tolstoi, piesa a avut premiera la Teatrul de artă din Moscova în 1911( regia lui Vladimir Nemirovici Dancenko, ajutat de Konstantin Stanislavski). Drama poate fi interpretată ca un refuz al scriitorului față de  convențiile sociale, față de minciuna și falsitatea din societatea rusă a vremii. Tolstoi „țipă” împotriva rigidității sociale care nu-i permite individului să fie liber. Este o încercare a scriitorului neîmpăcat cu lumea și cu divinitatea de a “striga” că socitatea este falsă, că valorile umane sunt răsturnate. Eroul principal, Protasov trăiește drama omului înregimentat social într-o căsnicie de conveniență, sufocat și care se simte ratat. Face parte din lumea bună, și-a iubit soția la început, dar rutina, lipsa de comunicare, flacară s-a stins încet, nefericirea fiind starea care-l macină. El se consider slab în fața patimilor omenești, ea (soția) este sătulă de soțul inadaptat și alcolic. Protasov alege un drum al eliberării (înscenează moartea, dispare) care este mai degrabă unul al autodistrugerii, unul fără perspectivă, fără cale de întoarcere. Protasov se afundă din ce în ce mai mult în minciună și crede că, prin sinucidere se va elibera pe el și lumea din jur. Societatea are legile ei, iar dezertorul și mistificatorul este urmărit și adus să dea socoteală vieții concrete, să se lepede de viața sa absurdă. A fugit de acasă, s-a refugiat la țigani, s-a îndrăgostit de o cântăreață, e respins de părinții ei și fuge din nou. Prin acțiunile sale aduce nefericire celor din jur, convențiile sociale nu-l lasă să trăiască, societatea este apărătoarea unor tipare, a unor scheme, iar oamenii sunt asemenea unor cadavre vii. Mesajul dramei lui Tolstoi este acela că vinovatul fără vină este omul, iar societatea și tot eșafodajul ei este vinovatul principal.

 

Protasov o părăsește pe soția lui pentru că nu se simte iubit, dar nici el nu a iubit cu patimă, prezența lui atrăgând distrugerea familiei. Lisa, soția, nu face față forței autodistrugătoare a lui Protasov, dar nici iubirii lui Karenin, prietenul de o viață. Karenim iubește în tăcere și nu vrea să-și ofenseze prietenul, mărturisindu-și sentimentele. Minciuna cu sinuciderea falsă nu salvează ci, mai degrabă, îngroapă, nimicește. Adevărata moarte va aduce eliberarea? George Călinescu scria:”Geniul lui Tolstoi constă în a fi evitat romanța erotică și descripția idealistă a oamenilor. O simpatie tehnică îmbrățișează pe toți eroii, buni și răi, fiind deopotivă buni pentru autor ca oameni.”

Spectacolul lui Cornel Popa are meritul de a fi strâns un careu de ași ce dau viață personajelor. Apoi, aduce spiritul rusesc, melancolic, trist și care te furnică. Unul dintre cele mai emoționante momente este cel al corului țiganilor care cântă răscolitoarele, sălbaticele cântece care îl tulbură și îl răscolesc pe Protasov, dar  și pe noi cei din fața televizoarelor. Ce-i lipsește montării? Tragismul firului poveștii. Specatcolul te împresionează prin atmosfera creată de cor, de lumea fascinantă, stranie, plină de romantism a țiganilor, dar întâmplările tragice sunt tratate într-o cheie simplistă. Scena de la tribunal care ar fi trebuit să zguduie asemenea unui cutremur, unui tsunami este artificială, plată, sună ca un banal fapt divers.

Interpretarea ar trebui judecată din punct de vedere al spectatorului de azi, pus față-n față cu niște actori (Amza Pellea, Gina Patrichi, Clody Bertola, Constantin Rauțchi, Fory Etterle) mitici, de mult dispăruți și pe care îî privim cu venerație. Dacă judecăm la rece, atunci constatăm că unele interpretări sunt anoste, fără fiorul tragic. O excepție face Mariana Mihuț în rolul Mașei, țiganca care aduce sensibilitate și personajul ei are încărcătură dramatică.

Cu minusuri, cu plusuri înregistrarea are meritul că a adus în atenția noastră, dar mai ales a celor tineri un titlul, nu foarte des jucat pe scenele noastre (ultima montare în 2001 la Teatrul Național din București) scris de un clasic al literaturii universal, o echipă de actori pe care i-am privit cu o lacrimă în colțul ochilor.

 

 

Teatrul TV- Cadavrul viu de Lev Tolstoi.  Adaptare pentru TV de Cornel Popa şi Valentin Plătăreanu. Traducerea: Alexandru Kirițescu şi Tamara Gane. Regia: Cornel Popa. Decoruri: Vasile Rotaru. Costume: Ion Olaru. Muzica: Xenofont Socolov. Distribuția: Amza Pellea, Gina Patrichi, Mariana Mihuţ, Valentin Plătăreanu, Clody Bertola, Fory Etterle, Migri Avram Nicolau, Tamara Creţulescu, Constantin Rauţchi,  Florin Scărlătescu, Dinu Ianculescu, Ion Henter, Virgil Ogăşanu, Călin Florian, Ion Ilie Ion, Alfred Demetriu, Virgil Florescu, cornel Elefterescu, Ovidiu Schumacher, Lucian Botez, Gheorghe Șimonca, Ion Colomieeț, Ion Prosilă, Ion Igorov, Elena Lupașcu, George Ulmeni. Data vizionării: 9 august 2020.