Sonată de toamnă

 

Aseară, pe platfoma piciordeplay, am văzut spectacolul Sonată de toamnă, regizat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Nottara. Nu se poate să nu te poarte gândul la filmul  cu același titlu al lui Ingmar Bergman, realizat în 1979. La Nottara, piesa este tradusă de Monica Andronescu și aduce în discuție conflictul psihologic dintre mamă și fiică, ne vorbește despre traumele din copilărie și impactul lor, despre vinovăție.

O pianistă celebră, după o absență îndelungată, își vizitează fiica, măritată cu un preot de țară și care are în grijă pe sora handicapată. Mama preocupată numai de cariera ei, vrea să se apropie de fiica ei Eva, crezând că dacă îi cumpără un Mercedes, relația se va remedia. O mamă egoistă, aparent binevoitoare, care se laudă cu cariera, cu locurile pe unde a cântat. Fiica este profund religioasă, vrea să facă pe plac tuturor, are viziuni cu copilul ei mort. Din discursul celor două se simte profunditatea rupturii dintre ele, realizezi că iertarea este imposibilă, Alexandru Mâzgăreanu „citește” textul lui Bergman fără a se complica, îl lasă să curgă firesc, nu îl încarcă, nu exagereză, îi lasă pe actori să se exprime. Laura Vasiliu, Eva, reușește să dea personajului, încărcătura necesară. Eva este timidă, frământată, fragilă, speriată de apariția mamei, strivită, călcată în picioare de o mama nepăsătoare, absentă.  Aflăm despre traumele ei, treptat, într-o noapte a dezvăluirilor, când raportul de forțe se schimbă.  Victoria Cociaș este mama, pianista celebră, bogată, curtată, femeia voluntară, stăpână pe ea, egoistă, lipsită de sentimente, care joacă, la început grija și iubirea pentru fiica bolnavă. Victoria Cociaș are forță, dă credibilitate personajului ei, dar în noaptea mărturisirilor, este strivită de furia acumulată în ani, de revolta fiicei. Mama se târăște la picioarele Evei, devenind vulnerabilă, slabă. Victor, soțul Evei, interpretat de Dan Bordeianu, este un om cu traumele lui, aparent amabil, calm, însă este  punctul de echilibru al Evei. Și el, ca și Eva, este un suflet chinuit, caută o iubire imposibilă. O apariție scurtă este sora bolnavă pe care Sorina Ștefănescu o realizează din sunete, mimică atent studiată. Scenografia lui Ștefan Caragiu este austeră: o masă cu scaune, un dulap, un pian, o cruce pe un perete. Pata de culoare, care contrastează cu austerul camerei, cu atmosfera rece, cu hainele Evei și ale soțului ei, este rochia de un roșu aprins, vaporoasă, elegantă a Charlottei. Ca o pată de sânge.

Sonată de toamnă încheie stagiunea platformei de streaming, piciordeplay, care în cadrul competiției Startarium: Românii sunt antreprenori, a primit un premiu de 10.000 de euro.

Vinovat? Nevinovat?

 

Aseară, sala de teatru din… sufragerie a fost sold out. Am văzut spectacolul Vinovat. Nevinovat de la Teatrul Mic, difuzat live pe platforma piciordeplay. Textul scris de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu are la bază scenariul celebrul film, realizat în 1957, 12 oameni furioși, scris de Reginald Rose, dar amintește și de filmul 12 al  lui Nichita Mihalkov. Dar meritul celor doi români este că au adaptat povestea la realitățile, la specificul  României de azi.

Un tânăr de 19 ani este acuzat de uciderea tatălui său adoptiv și 12 jurați trebuie să decidă dacă este vinovat sau nu. Procedura cu jurați nu este permisă de sistemul juridic din țara noastră, dar nu asta e important. Important este că avem de-a face cu 12 tipologii umane, diferite, una mai interesantă ca alta, care interacționează între ele. Dacă la începutul piesei toți au votat vinovat, treptat, pe parcursul “pledoariilor”, după dezbateri, cercetare de probe, supoziții, reconstituiri, ajung la concluzia că tânărul nu era vinovat. Unii dintre jurați sunt siguri pe ei, alții dau impresia că se pricep la toate, că dețin adevărul absolut. Parcă asiști la o operație pe cord deschis, nu numai a băiatului de 19 ani, ci și a juraților. Unele replici sunt stereotipe, recunoști clișee, dar au subînțelesuri, fiecare personaj are povestea lui de viață, există tensiune, dar și umor. Printre rânduri este vorba de responsabilitate, de asumarea ei, despre ce e bine și ce e rău, despre prejudecăți, despre ușurința cu care etichetăm oamenii, despre strâmbătatea  sistemul juridic.

 Cei 12 jurați au meserii diferite, provin din medii diferite (profesor, muncitor, patroană, educatoare, poștaș, inginer, medic, antreprenor, actor, vedetă TV, taximetrist, arhitectă), lor li se adaugă aprodul.

Un depozit, o masă lungă, multe cutii (probabil cu dosare), o masa mică cu cafea și sendvișuri, o ușă spre toaletă, un spațiu închis, parcă fără aer, lumină și unde totul părea rezolvat, dar lucrurile se complică. Jurații intră unul câte unul, ușor plictisiți, grăbiți să termine mai repede. Dar, inginerul (Vlad Logigan), ros de îndoială,  schimbă cursul deja stabilit. Monologul lui este plin de dramatism, de forță, rostit cu emoție și însoțit de o frământare a mâinilor care poate semnifica timiditate, nesiguranță sau reminiscențele unui alcolic. Personajul lui Vitalie Bantaș, poștașul cu accent evreiesc, care intervine cu măsură, temperează spiritele, este bine realizat de actor. Ovidiu Niculescu, taximetristul coleric, nervos, care trăiește drama părintelui respins de propriul copil, are parte de un monolog  pe care îl înterpretează cu multă sensibilitate. Vlad Corbeanu îl interpreteează pe actor, rol pe care l-a scris și care este un fel de profesiune de credință. In alte roluri: Dana Dembinski Medeleanu (patroana intransigentă, plină de ea), Irina Velcescu (arhitecta care ajută la reconstituire), Tudor Aron Istodor (președintele completului), Marin Grigore (muncitorul), Ruxandra Enescu (vedeta TV, plină de ea), Alexandru Voicu, Andrei Seușan, Valentina Popa, Petre Moraru (un aprod, plictisit, plin de năduf).

Când totul părea tranșat în favoarea achitării, vine lovitura de teatru: tânărul s-a spânzurat. Jurații părăsesc în tăcere sala, unul câte unul, așa cum au venit, iar noi, spectatorii plecăm acasă cu o temă la care să ne gândim.

 

 

Epaminonda Tiotiu : „Noile media nu vor ştirbi niciodată puterea de seducţie a teatrului de păpuşi tradiţional”.

 

 

 

Epaminonda Tiotiu, Noni pentru prieteni, este scenograf, grafician, pictor și este bolnav…de păpușărie. O viață petrecută printre marionete sau păpuși de toate tipurile și dimensiunile la teatrele din Oradea sau Cluj-Napoca, experiență cât pentru zece vieți, satisfacții greu de uitat, dar și dezamăgiri, întîlniri cu oameni, locuri și povești, expoziții personale sau colective, premii. Ninigra și Aligru,  Arvinte și Pepelea, Stella, Peripețiile lui Pinocchio, Hänsel și Gretel, Cartea cu Apolodor, Crăiasa Zăpezii, Rățușca cea urâtă sunt o mica parte dintre spectacolele la care a lucrat. Ardelean molcom, aparent liniștit, introvertit, avid de a ști, de a afla, de a se informa, Noni este prototipul artistului îndrăgostit de meserie, care are multe de spus și pe care l-am iscodit, plină de curiozitate.

 

 Raluca Tulbure: Cum şi când te-ai “îmbolnăvit de păpuşerie”, fiind de formaţie grafician?

 

 Epaminonda Tiotiu : Pǎpuşǎria e ca un “microb”: trebuie sǎ treacǎ nişte ani pânǎ te “molipseşti” – dar, odatǎ “molipsit de pǎpuşǎrie”, nu-ţi mai trece! La mine trecerea de la graficǎ la scenografie a avut loc relativ uşor, întrucât scenografia presupune o exprimare plasticǎ foarte complexǎ şi afirmarea unui stil unitar între elementele spectacolului, iar eu, ca student, am fost cineclubist. Am făcut fotografie, cântam muzică folk şi aveam atúuri pentru a face faţă unui asemenea post. Când am terminat facultatea, la repartiţia obligatorie – aşa era pe atunci – am cerut să fiu repartizat la Teatrul de Păpuşi din Oradea, pe postul de scenograf. Urma sǎ stau acolo trei ani. Am stat un deceniu, din 1973 până în 1983, timp în care m-am “îmbolnăvit de păpuşǎrie”, cum spui tu. Dar anul 1983 a adus cu sine o reducere de posturi şi în Teatrul de Pǎpuşi orǎdean, iar postul de scenograf pe care îl ocupam a fost desfiinţat. Am revenit la Cluj, unde timp de cinci ani am fost nevoit să lucrez prin Fondul Plastic, ca sǎ pot trǎi... Situaţia s-a menţinut în acest mod până în anul 1988, când am concurat şi am câştigat un concurs pentru ocuparea postului de scenograf la Teatrul de Pǎpuşi din Cluj, un concurs adevǎrat, serios... A durat două săptămâni, timp în care a trebuit să facem nişte schiţe pentru un spectacol, să alegem o schiţă şi să realizăm o păpuşă. Ştiu că am făcut un corb, o păpuşă mânuită de trei actori. Aşa am revenit acasǎ, în Cluj, la Teatrul de Păpuşi. Aici am făcut parte din echipa care a participat la “botezarea” teatrului ca Teatrul Puck. Am realizat sigla şi logo-ul Teatrului, care a funcţionat mulţi ani, pânǎ s-a hotǎrât schimbarea lor. S-au încercat multe variante, dar nu şi-au dat seama (deşi, în particular, unii au recunoscut) ca cea mai bunǎ variantǎ era cea iniţialǎ, realizatǎ de mine. Nici acum nu pricep cum gândesc ei, ş-apoi, ce pot face...?   

 

R.T.: Când gândeşti o păpuşă/ marionetă ce ai în vedere? Expresivitatea, caracterul, mecanismele?

 

E.T.: Toate sunt importante – expresivitatea, caracterul, mecanismele! Pǎpuşile pot crea o atmosferǎ prin ele însele, pot crea o atmosferǎ prozaicǎ sau poeticǎ, o atmosferǎ de vis, de magie, pot levita, pot zbura, pot sǎ disparǎ brusc şi în secunda urmǎtoare sǎ aparǎ transformate, ca într-un vis. Când concep o pǎpuşǎ, fac schiţe în care am în vedere, în primul rând, caracterul şi expresivitatea, felul în care va fi ea mânuitǎ şi mecanismele necesare. Procesul este mai lung în timp, apar deseori schimbǎri, în funcţie de diversele variabile ale creǎrii acelui spectacol. Apoi, când pǎpuşa, marioneta sau obiectul animat este gata, actorul trebuie sǎ dea viaţǎ acelui obiect, sǎ se ascundǎ în spatele pǎpuşii şi a paravanului şi, fǎcând un pas în spate ca actor dramatic, sǎ imprime pǎpuşii viaţǎ, s-o facǎ sǎ trǎiascǎ. Poate sǎ-i transmitǎ doar mişcǎrile pe care le face cu propriul corp, trebuie s-o mişte într-un anumit fel ca s-o facǎ sǎ parǎ vie.... Dacǎ în teatrul dramatic regizorul îşi (poate) ascunde lipsurile în spatele farmecului unui actor, în teatrul de pǎpuşi aşa ceva nu e  posibil: pǎpuşa este sau nu un personaj, are sau nu are un caracter distinct, bine conturat. În zilele noastre a devenit popularǎ mânuirea la vedere a pǎpuşii sau a marionetei, în care actorul pǎpuşar apare (şi) în faţa paravanului. O alegere (cale artisticǎ) pe care o împǎrtǎşesc este pǎstrarea stilului teatrului de pǎpuşi tradiţional, în care pǎpuşile apar aparent autonome – pǎpuşarul mânuieşte pǎpuşile ascuns de paravan. Pǎpuşa pe mânǎ (bi-ba-bo) este cea care se preteazǎ la jocul tradiţional de pǎpuşi, cel european. Acest tip de pǎpuşǎ oferǎ un joc dinamic, vioi, cu mişcǎri foarte sensibile şi  creeazǎ o legǎturǎ directǎ între om şi pǎpuşǎ şi, de asemenea, o legǎturǎ directǎ între mânuitor şi public, indiferent dacǎ publicul e format din copii sau din adulţi. De fapt, la începuturi, teatrul de pǎpuşi se adresa cu precǎdere adulţilor... Şi astǎzi ar trebui /putea sǎ fie aşa, teatrul de pǎpuşi fiind cu totul special. Dar astǎzi e considerat o artǎ minorǎ, e tratat cu indiferenţǎ, cu distaţare – şî e marginalizat. Existǎ o multitudine de modalitǎţi sub care poate apǎrea pǎpuşa, ea poate evolua pe scenǎ fǎrǎ fundal sonor (fǎrǎ text sau muzicǎ), sau cu text, muzicǎ, efecte sonore, etc.

 

R.T.: Ca şef de promoţie, după facultate, cum a fost pentru tine acestă primă experienţă la Teatrul de păpuși din Oradea ? De la cine ai furat meserie?

 

 E.T.: A fost destul de bulversantǎ – erau foarte multe lucruri noi pentru mine. Am învǎţat pe parcurs… Trebuie sǎ recunosc, am greşit destul, pânǎ sǎ mǎ “prind“ cum şi ce trebuie fǎcut… Încet-încet, lunǎ dupǎ lunǎ, an dupǎ an, am învǎţat cǎ trebuie sǎ fii circumspect, pentru cǎ poţi ajunge pe cǎi greşite. Eram atent la indicaţiile regizorului, pânǎ când, uneori, îmi dǎdeam seama cǎ greşea în vreun fel. Ce mǎ fac ? Trebuie sǎ iau pe cont propriu lucrurile, sǎ fie un întreg coerent, fǎrǎ dizonanţe vizuale, dacǎ se poate. Deseori regizorii o iau razna, cer lucruri care – sau nu pot fi fǎcute, sau nu trebuie fǎcute. La Oradea, am învǎţat de la Sergiu Savin, de la Szele Véra, de la Dan Alexandrescu...

 

 

 

 

 

 

R.T. : Teatrul Puck reprezintă o perioadă ceva mai lungă în activitatea ta. Care au fost regizorii cu care ai colaborat cel mai bine? Ce crezi că este esenţial în relaţia regizor-scenograf?

E.T. : La Cluj m-a marcat, în primul rând, colaborarea cu regizoarea Kovács Ildikó – avea şarm, reacţii şi observaţii surprinzǎtoare – şi o autoritate neştirbitǎ. La concursurile de angajare pentru actori, corpul tehnic sau ateliere, una din probele de concurs consta în alcǎtuirea, de către candidaţi, a unor “pǎpuşi” din elemente vegetale (care constituia materialul cu care se “jucau” candidaţii): o interesau, în primul rând, spiritul ludic şi imaginaţia candidaţilor! Apoi colaborarea cu Mona Chirilǎ, surprinzǎtoare şi ea, dar în alt fel... Am mai învǎţat şi de la Mimi Mierluţ, era foarte exigentǎ, deşi uneori se pierdea în detalii...

 

 R.T. : Ce crezi că este esenţial în relaţia regizor-scenograf?

    

 E.T.: Dacă pe scena teatrului dramatic, scenograful creează decorul, spaţiul spectacolului şi costumele actorilor, în cazul teatrului de păpuşi, el concepe chiar protagoniştii- păpuşile. Caracterele personajelor-păpuşi sunt create de el. Apariţia unei păpuşi începe cu proiectarea „interiorului” ei, caracterul şi expresivitatea ei vizuală, apoi apare relaţia dintre personaje, situarea lor într-un spaţiu adecvat. În relaţia scenografului cu regizorul esenţiale sunt încrederea, capacitatea de comunicare şi corectitudinea. Regizorul trebuie să vină cu o bunǎ idee regizorală şi un caiet regizoral; trebuie sǎ fie deschis la propunerile scenografului, care trebuie să afle cât mai mult(e) din ce vrea (viseazǎ) regizorul, iar după schimbul acesta de idei scenograful face schiţe provizorii, pe care le discută cu regizorul. Personal, îi ceream regizorului să îmi enumere trei caracteristici ale unui personaj, încercam să fac portretul pǎpuşii pe aceste trăsături. De multe ori schiţam diferite combinaţii până corespundea una dintre ele. De la bidimensional până la tridimensional este o cale destul de lungă, iar expresivitatea e diferitǎ. Apoi, după ce ajungi la un numitor comun cu regizorul, începi să faci schiţele artistice şi cele tehnice. Important este ca ideea de bazǎ sǎ nu se piardǎ pe parcurs, iar regizorului sǎ-i nu-i vinǎ idei noi, de la o zi la alta sau de trei ori pe zi, sǎ-ţi cearǎ sǎ schimbi, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, mǎ-nţelegi? Atunci te pune într-o situaţie complicatǎ, trebuie sǎ tot refaci şi poate prima idee era mai bunǎ, nu cea din secunda doi sau şapte. Mi s-a întâmplat asta, şi nu o singurǎ datǎ. De ce? Pentru cǎ regizorul nu era sigur pe concepţia lui şi încerca în permanenţǎ, doar-doar o ieşi ceva... S-a întâmplat să mai avem trei zile până la premieră! – şi regizorul să mai ceară sǎ-i fac păpuşă, o marionetǎ (!!),  pentru un anumit moment din spectacol, atunci îi venise ideea! – cerinţǎ imposibil de îndeplinit, fizic! Când sǎ mai faci o pǎpuşǎ??

     

 

 R.T.: Ai o listă cu personaje sau spectacole preferate sau, ca un părinte iubitor, le îndrăgeşti pe toate?

 

E.T.: Da, cum spui, ca părinte iubitor, le îndrăgeşti pe toate, desigur,  nu în aceeaşi mǎsurǎ... Şi în basme se-ntâmplǎ cam aşa, nu?  Spectacole preferate? Nu neapǎrat în aceastǎ ordine, ar fi Ninigra şi Aligru, Arvinte şi Pepelea, Stella de J. W. Goethe,  la Oradea, apoi  la Cluj: Peripeţiile lui Pinocchio, Albǎ ca Zǎpada, Hänsel şi Gretel, Cartea cu Apolodor, Poveste de iarnǎ, Crăiasa Zăpezii, Răţuşca cea urâtă... Personaje preferate?  Cu siguranţǎ, Pinocchio şi Apolodor, apoi Rǎţuşca cea urâtǎ, Vasilache şi Mǎrioara...

 

R.T.: Mare parte din viaţă ai trăit pentru păpuşi şi printre ele, ai acumulat o experienţă greu de egalat, ai văzut multe spectacole, crezi că îi lipseşte ceva teatrului de păpuşi?

 

 E.T.: Da. Cred cǎ îi lipsesc oameni care sǎ creadǎ cǎ acest gen de teatru se poate adresa mult mai mult adulţilor şi sǎ facǎ ceva în sensul acesta. Sǎ nu rǎmânǎ Teatrul de Pǎpuşi un gen secundar, periferic, care, atunci când sunt enumerate instituţiile de artǎ ale unui oraş cultural, universitar, intelectual, cum este Clujul, sǎ fie omis, pentru cǎ, în mintea celui care le enumerǎ (intelectual adult), Teatrul de Pǎpuşi cu întregul lui univers, nu existǎ, pur şi simplu!!  

 

R.T.: “Pentru pǎpuşǎrie este nevoie de oameni speciali, sǎ aibǎ în ei spiritul ludic, sǎ se raporteze într-un anumit fel la pǎpuşǎ, sǎ o trateze cu respect”, spuneai într-un interviu. Tinerii pǎpuşari mai sunt atât de speciali sau s-au mai schimbat valorile, datoritǎ digitalului, al timpurilor pe care le trǎim? 

E.T.: Aminteam mai devreme cǎ pǎpuşa creeazǎ o legǎturǎ vie, directǎ, între actorul pǎpuşar și publicul format din copii şi/sau adulţi. Tinerii pǎpuşari se confruntǎ şi se vor confrunta, cred eu, cu aceleaşi probleme ca actorii din trecut: spiritul ludic, relaţia specialǎ cu pǎpuşa, acel instinct cu care te naşti şi pe care îl ai pentru pǎpuşǎ. Ca în orice alt domeniu al artei, existǎ artişti (foarte puţini din pǎcate) care sunt “nǎscuţi” pentru pǎpuşǎrie; trebuie sǎ fii talentat sau aproape genial... Valorile tradiţionale nu se vor schimba, vor rǎmâne. Pot apǎrea valori noi (şi apar!), în stânsǎ legǎturǎ cu noile tehnici şi tehnologii, dar internetul şi digitalul nu vor “detrona” teatrul dramatic, opera, simfonicul, artele vizuale, baletul – şi tot ce mai vrei – aşa cum fotografia n-a detronat pictura, sau muzica electronicǎ pe cea simfonicǎ.. Cred în valorile perene –  conţinutul primeazǎ, chiar dacǎ are o hainǎ nouǎ. Pǎpuşa este esenţialǎ în Teatrul de Pǎpuşi! Scenograful este esenţial în aceste gen dramatic, fǎrǎ pǎpuşa creatǎ de artistul plastic acest gen de teatru nu existǎ: nu existǎ „teatru de pǎpuşi radiofonic”! S-a format în zilele noastre un clivaj pronunţat între generaţii. Copiii de astǎzi s-au nǎscut într-o lume în care primeazǎ viteza de reacţie şi multitudinea de surse de informare, noile media. Nu se mai pune accent cât şi cum ar trebui pe aprofundarea cunoştinţelor şi înţelegerea lumii în care trǎim... Conteazǎ viteza, noutatea, senzaţionalul – cu orice preţ... Atât copiii cât şi adulţii sunt dominaţi acum de tehnicile evoluate, dar au şi o rǎbdare mult mai limitatǎ decât am avut noi... Reacţiile spontane / prompte, umorul, deschiderea cǎtre lume, cred cǎ au rǎmas aceleaşi, dar sunt virusate, dacǎ pot sǎ mǎ exprim aşa, de o superficialitate bulversantǎ.

 

R.T.: Personaje pozitive sau personaje negative?  Care sunt mai uşor de creat?  Cum se naşte o păpuşă?  Greu, uşor?

 

 E.T.: La modul general, frumuseţea este legatǎ de simetrie, iar urâţenia, de asimetrie. Personajele negative sunt mai uşor de creat: cine a vǎzut o Baba-Cloanţa, cine  poate spune cum aratǎ cu adevǎrat?? Cum hotǎrǎsc eu, cum vreau eu, încerc mai multe variante, urâtǎ, rea, dar expresivǎ sǎ fie! Dar despre Ileana  Cosânziana sau Fǎt – Frumos –  oricine poate avea o pǎrere / pretenţie! Şi mai e ceva: pǎpuşa poate sǎ aibǎ o expresie mai neutrǎ, ca actorul sǎ poatǎ crea personajul mai uşor, pornind de la date vizuale. Sǎ aibǎ o marjǎ de interpretare, pornind de la aceastǎ expresie neutrǎ, Altfel vor apare discrepanţe între ce vezi şi ce auzi pe scenǎ.  Cum se nasc pǎpuşile? Depinde. Uneori se nasc uşor, alteori greu sau foarte greu. Nu poţi tu hotǎrî cum şi când o sǎ aparǎ. Uneori par sǎ aibǎ o viaţǎ autonomǎ, îţi dau cu tifla şi-ţi râd în nas...

 

R.T.: Care sunt materialele pe care le preferi atunci când gândeşti o păpuşă?

 

 E.T.: Îmi place mult sǎ lucrez cu materiale naturale: lemn, hârtie, metal ... Desigur, pus într-o luminǎ adecvatǎ, orice material poate arǎta bine pe scenǎ. Plasticul şî buretele nu rezista bine în timp, plasticul se zgârâie, crapǎ, buretele se face praf dupǎ câţiva ani ... și, dupǎ o vreme, aceste pǎpuşi se urâţesc... Patina timpului aratǎ/ dǎ bine doar pe materialele naturale. În funcţie de cerinţe, am lucrat cu multe materiale – de exemplu am „cusut” cu fir de nylon transparent bucǎţi de plastic transparent... transparent pe transparent... a durat o veşnicie, era foarte migǎlos, îmi oboseau ochii, de-abia mai vedeam, nervii mei i-am cusut acolo, zǎu aşa...  Dar în momentul apariţiei pe scenă toţi copiii din sală au exclamat „Uuuauuu!. Ce poţi să îţi doreşti mai mult când vezi astfel de reacţii?

 

 

R.T.: Care sunt regulile perene în teatrul de pǎpuşi, mai ales pentru un scenograf?

 

 E.T. : Teatrul de Pǎpuşi are mijloacele sale specifice de exprimare, de expresivitate, prin intermediul pǎpuşii, dar şi propriile reguli de creaţie. “Miturile, epopeile, basmele şi legendele, cu bogǎţia relaţiilor lor, aproape de necuprins, au o funcţie transformatoare, (...) mitul este poarta secretǎ prin care energiile nesecate ale cosmosului pǎtrund în manifestǎrile culturale ale oamenilor” ^[1]. Tradiţia conservǎ forma şi sensurile, dar poate fi şi permisivǎ. E ca un joc închis, în care existǎ nişte reguli date, clare, dar care permit totodatǎ re-interpretarea, permutarea, de a prezenta lucrurile într-o altǎ luminǎ, din nou şi din nou, fǎrǎ a te atinge de peren, de esenţǎ. Pǎpuşa este substitutul unei fiinţe vii, expresia simbolicǎ a omului plasat într-un univers în miniatură, o lume a figurilor şi tǎrâmurilor arhetipale denumitǎ cu termenul de “imaginar”. Personajele teatrului de pǎpuşi sunt / constituie tipologii aflate pe drumul dintre arta plasticǎ şi arta teatralǎ. E forma unei unei idei plastice în mişcare.  Ca dovadǎ,  printre cei mai mari pǎpuşari ai lumii se întâlnesc de multe ori artişti plastici, de exemplu,  Henk Boerwinkel sau Albrecht Roser. Când te gândeşti la pǎpuşǎ / pǎpuşǎrie, te gândeşti la un univers miniatural, un univers poetic, metaforic, la o bijuterie teatralǎ. Cred cǎ cel mai important element dintre toate rǎmâne povestea. Ceea ce redescoperim este unica poveste, mereu aceeaşi poveste care, deşi îşi schimbǎ mereu forma, ne dǎ impresia cǎ avem încǎ mult de experimentat, mult mai mult decât va fi vreodatǎ cunoscut sau spus. În poveşti / basme schimbarea formei fizice a eroului / eroinei se referǎ la schimbarea subitǎ / subtilǎ a stǎrilor emoţionale.  Poveştile construite pe modelul eroului /eroinei care îşi pǎrǎsşte ţinutul natal şi, dupǎ aventuri formidabile, se întoarce ca fiinţǎ zeificatǎ, sau aduce acasǎ obiectul râvnit, pentru care s-a supus acestor aventuri, prezintǎ o atracţie pe care o simt absolut toţi oamenii, întrucât izvorǎsc din sursa universalǎ a subconştientului colectiv şi reflectǎ preocupǎrile noastre universale. Din păcate, adulţii consideră, în continuare, teatrul de păpuşi o artă dedicată copiilor şi foarte rar optează să vadă un spectacol de teatru de păpuşi fără a-şi asuma postura de însoţitori. Teatrul de păpuşi tradiţional e un teatru al caracterelor şi al comicului, de gest şi de limbaj. Până la urmă e o critică a societăţii. La începuturile sale teatrul de păpuşi era adresat adulţilor, prin mesajele sale. Acum însă, adulţii merg la teatru de păpuşi doar cu copiii lor, sau, când ajung la pensie, mai vin de câteva ori cu tura de nepoţei. Sunt şi adulţi, puţîni, care vin chiar pentru arta teatrului de păpuşi, însǎ destul de rar. Pot sǎ-ţi propun un exerciţiu de imaginaţie, uşor de fǎcut, greu de urmat, cu un posibil Decalog al scenografului de Teatru de Pǎpuşi?

1.  Sǎ nu lucrezi niciodatǎ cu un regizor slab profesional. Spectacolul va ieşi prost, indiferent cât de minunatǎ va fi scenografia ta (am pǎţit-o, recunosc...).

2.  Dacǎ trebuie sǎ lucrezi cu un regizor neavenit, fiind angajatul teatrului, încearcǎ sǎ-i / sǎ-ţi impui punctul tǎu de vedere artistic, s-ar putea sǎ mai salvezi ceva în felul ǎsta... (am reuşit, am salvat cât s-a putut).

3.  Dupǎ o analizǎ temeinicǎ a concepţie tale şi a ceea ce se întâmplǎ pe parcursul realizǎrii scenografiei, urmeazǎ-ţi cu încǎpǎţânare poziţia, de la concept la schiţe şi apoi la lucrul în ateliere; astfel nu vei fi derutat şi nu vei pierde pe parcurs ideile bune, iniţiale.

4. Verificǎ schiţele tehnice de mai multe ori, nu cumva sǎ se strecoare vreo greşealǎ, altfel vei fi principalul vinovat la scenǎ şi/sau la premierǎ... (Trebuie sǎ recunosc – am pǎţit-o şi eu...).

5. Nu ceda la presiunile/rugǎminţile colegilor din teatru de a schimba ceva la/din concepţia ta, decât dacǎ vei constata cǎ au dreptate. Dacǎ vei ceda, vei suferi şi tu, şi spectacolul. Vorba aceea, nicio faptǎ bunǎ nu rǎmâne nepedepsitǎ...

6.  Raporteazǎ-te în permanenţa la cei care au lucrat înaintea ta şi încearcǎ sǎ ţii viu spiritul teatrului de pǎpuşi şi al pǎpuşii, orice vor face sau vor spune cei cu care lucrezi. Chiar dacǎ vei suferi acum varii represalii, peste ani, se va constata cǎ ai judecat corect şi ai avut dreptate.

7. Dacǎ eşti convins de justeţea punctului tǎu de vedere artistic, dacǎ ştii cǎ e bine ceea ce faci, nu apleca urechea şi nu te lǎsa influenţat de comentariile deseori rǎutǎcioase, ale publicului sau ale presei: nu conteazǎ ce vor ei, conteazǎ ce le propui tu ca artist. Doar la asta sǎ fii foarte, foarte atent, sǎ fii convins sutǎ la sutǎ de justeţea abordǎrii tale artistice (mi s-a întâmplat şi  mie...).

8. Urmǎreşte realizarea afişelor şi a caietelor program, a publicitǎţii spectacolului în general; nu toţi cei care se ocupǎ de asta au şi reale competenţe artistice. Altfel, te vei trezi cu tot felul de intervenţii neavenite... care s-ar putea sǎ fie greu de corectat (asta mi s-a întâmplat de nenumǎrate ori, din pǎcate...).

9. Dacǎ la ateliere, elementele scenografice nu ies aşa cum ar trebui (nu eşti tu mulţumit de calitatea lor sau ceri tu prea mult), încearcǎ sǎ le faci tu, cu mâinile tale, aşa vei reuşi sǎ rezolvi problema (mi s-a întâmplat de multe ori).

10. Nu te lǎsa cumpǎrat, mai târziu vei regreta amarnic...

 

R.T.: Întrebarea “clasică”: dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?

 

E.T.: Am mai multe răspunsuri posibile: aş chema Peştişorul Fermecat, ş-apoi, dupǎ ce aş vorbi cu el, om mai vedea ce se întâmplǎ.../ Dacǎ puterea ei s-ar reduce doar la teatru, aş pune-o la lucru, sǎ fie doar spectacole bune, inspirate, sǎ tindǎ (asimptotic) spre perfecţiune.../ I-aş alunga pe toţi neaveniţii din zonǎ.../ Oooo, câte n-aş putea face cu ea.... Numai sǎ reziste Bagheta Magicǎ la lista pe care aş propune-o... Dar lista e cam lungǎ, nu putem s-o discutǎm acum...

---

[1]   Joseph Campbell, Eroul cu o mie de chipuri, Editura Herald, Bucureşti, 2014, p. 7.

Un broscoi frumos și manierat

 

Teatrul pentru copii și tineret Vasilache din Botoșani sărbătorește cei 70 de ani de la înființare (1 mai 1953) pe parcursul întregului an. Sub sloganul “70 de ani de tinerețe (fără bătrânețe)” au loc diverse manifestări, premiere, prezențe la festivaluri interne și externe, ateliere care să marcheze activitatea unui teatru pentru copii cu o istorie, un trecut, un prezent și, sperăm, un viitor fără nori și care să nu fie umbrit de proiectul de ordonanță propus de guvern pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Ultima premieră a teatrului a fost Prințul fermecat, regizat de actorul Florin Iftode. Este o adaptare după un basm al Fraților Grimm. Mai cunoscut sub denumirea de Prințul broască și apărut în 1812, povestea a cunoscut numeroase variante, versiuni, adaptări. Dar, important e mesajul: să nu judecăm ceva sau pe cineva după aparențe. Ne putem înșela!

Florin Iftode a păstrat schema poveștii clasice, dar a îmbunătățit-o, aducând în scenă situații și personaje noi. Două țestoase Ninja antrenant cuplul Florin Iftode și Alin Gheorghiu), care leagă și dezleagă acțiunea, care o dinamizează prin mișcări hip-hop sau pe ghicitoarea Medusa. Un basm nu poate să nu aibă și o ghicitoare, nu-i așa? Împăratul plânge după fiul dispărut, Medusa nu îl poate vedea în globul ei fermecat, vrăjitoarea anunță că l-a transformat pe prinț într-o  broască. Cei doi Ninja, “înarmați” cu un portret robot, pleacă în căutarea prințului fermecat, aleg din sală doi copii (spre deliciul celor mici) care ar trebui să se potrivească portretului, “înalt, frumos” și dau peste un broscoi. Apare prințesa, scapă mingea de aur în apă, broscuța pune condiții greu de acceptat pentru a scoate mingea din apă (să petreacă noaptea la palat, în camera prințesei, să fie sărutat de ea). Toate bune și frumoase, iar finalul e bineștiut.

Scenariul e presărat cu replici bine ticluite („nu e bine să-i disprețuiești pe cei care te-au ajutat”), muzica apelează și la   prelucrări după cunoscute bucăți muzicale, scenografia este simplă, funcțională și este semnată de Gelu Rîșca. Florin Iftode se folosește de unele mici trucuri pentru a condimenta povestea și acțiunea. De exemplu, broscoiului i se oferă un meniu din lăcuste sau muște (foarte în trend, în curând și în supermarket-urile noastre!), înainte de sărutul prințesei, broscoiul folosește o apă de gură. Costumele sunt colorate, elaborate, iar păpușile (prințul broască și “frații” lui) sunt simpatice, mobile. O mențiune specială pentru mânuirea personajului principal (Renata Voloșcu) care are viață. Unii actori joacă mai multe personaje, dar neavând o distribuție pe roluri îi voi numi în ordinea din program: Renata Voloșcu, Oana Asofiei, Florin Iftode, Alin Gheorghiu, Ioan Buta, Marius Rusu, Cosmin Tanasă, Andrei Bordianu, Pavel Petrași, Adelina Cojocariu.

Prințul fermecat este un spectacol interactiv, amuzant, în care se mânuiește, se dansează și care se încadrează în linia generală a spectacolelor pentru copii din ultima vreme: curat, corect.

Teatrul pentru copii și tineret Vasilache, Botoșani- Prințul fermecat după Frații Grimm. Regia și scenariul: Florin Iftode. Scenografia: Gelu Rîșca. Distribuție: Renata Voloșcu, Oana Asofiei, Florin Iftode, Alin Gheorghiu, Ioan Buta, Marius Rusu, Cosmin Tanasă, Andrei Bordianu, Pavel Petrași, Adelina Cojocariu. Data premierei: 4 mai 2023.

 

 

Năzdrăvanul

 

Noua premieră a Teatrului Arlechino din Brașov, Neghiniță, are la bază povestea lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Este una dintre cele mai citite povești ale copilăriei, nu foarte des montată scenic. O parabolă despre adevăr și minciună, despre lingușire și vorbe alese. Atunci când ceva nu ne convine am vrea să fim mințiți sau lingușiți, pentru că adevărul este dureros, uneori.

       Neghiniță, frate bun cu Tom Degețel al lui Charles Perrault, vine pe lume ca să aline suferința a doi bătrâni ce își doreau un copil. Neghiniță, “gândul lumii”, “mic cât o bobiță”, năzbâtios, ca orice copil, trece printr-o serie de aventuri, dă replici pline de miez  (“Când e mic face nebunii fiindcă e mic; când e la tinerețe face nebunii fiindcă e tânăr, iar la bătrânețe se gândește la nebunii fiindcă nu le poate face…”),  încurcă și descurcă, intră în urechia împăratului, a miniștrilor săi. În drumul său, Neghiniță se întâlnește cu ariciul albăstrici, vulturul pleșuv, căluți nărăvași și care, ca în orice basm vor sari sa-l ajute la nevoie.

       Regizorul Geo Balint a adaptat textul clasic, păstrând povestea, dar aducându-l mai spre zilele noastre („tatăl” lui Neghiniță e plecat la pescuit și la”taxe și impozite”, ședințe de guvern,  grevă în piață, etc.). În felul acesta, și adulții se pot amuza. Scenografia (Tünde Tomos) este simplă, formată din panouri de diferite mărimi și forme care se mișcă pe roți. Când vorbim despre păpuși, distingem mai multe tipuri, Avem capete supradimensionate, extrem de expresive, fiecare personaj având trăsături distinctive, bine conturate, mâini mari. Tünde Tomos și-a creat un stil propriu de păpuși elaborate, lucrate la amănunt și care atrag atenția, zici “uau” când le vezi. Neghiniță este o păpușă cu gabit, simpatică, mânuită corect și care, în ciuda staturii sale mici, reușește să umple scena.  Muzica lui Ciprian Manta este cantabilă, cântecelul lui Neghiniță, de exemplu,  ar putea deveni șlagăr. O distribuție numeroasă ( Erika Mihaly, Alexandru Dobrescu, Cecilia Negru, Anca Badea, Adrian Dobrescu, Eliza Muraru, Dan Zorilă, Petronela Rujan, Marius Stroe, Alexandra Dumitrescu, Adrian Iuga) în care fiecare actor se străduiește să spună povestea personajului/personajelor sale cât mai veridic.

       Spectacolul Neghiniță este o opțiune repertorială de luat în seamă pentru valorificarea unui basm din literatura română și care, în lumea nebună, nebună în care trăim ne face să reflectăm la copilărie, la valori perene ca bunul simț, prietenia, ajutorul dezinteresat, etc. Pentru cei mici spectacolul este vesel, atractiv pentru păpușile supradimensionate, muzica e alertă, dar pe mine acest déjà- vu nu m-a impresionat.

Teatrul pentru copii și tineret Arlechino Brașov- Neghiniță după B.Șt. Delavrancea. Regia și scenariul: Geo Balint. Scenografia: Tünde Tomos. Muzica: Ciprian Manta. Distribuția: Erika Mihaly, Alexandru Dobrescu, Cecilia Negru, Anca Badea, Adrian Dobrescu, Eliza Muraru, Dan Zorilă, Petronela Rujan, Marius Stroe, Alexandra Dumitrescu, Adrian Iuga. Data premierei: 26 martie 2023.

Cel care a iubit cu patimă

Recent, Editura Nemira a publicat în colecția Yorick, Scrisori către Génica Athanasiou de Antonin Artaud, în traducerea Irinei Cerchia. Este un volum extrem de interesant  care creionează mai pregnant portretul lui Antonin Artaud, unul dintre cei mai controversați reprezentanți ai avangardei, franceze din secolul al XX-lea, scriitor, poet, teoretician de teatru, actor, artist vizual, eseist francez (1896-1948). Un bărbat frumos, măcinat de boală, de droguri, de suferințe chinuitoare, de medicamente și tot felul de tratamente, un obișnuit al spitalelor de psihiatrie, având relații dificile cu femeile, dar care când iubea, iubea cu patimă. Așa a fost și povestea de iubire cu actrița franceză de origine română Génica Athanasiou (1897-1966), stabilită la Paris și cu care a trăit șase ani intenși, între 1921-1927.

       Puțini știu cine a fost Génica Athanasiou, născută Eugenia Tănase. La Paris, a studiat cu Charles Dullin și a făcut parte din trupa Teatrului  l'Atelier, unde îl întâlnește pe Artaud. Amândoi tineri, în căutarea celebrității, împărtășesc dragostea pentru teatru, se stimează unul pe altul.  Fermecat de frumusețea ei, se îndrăgostește nebunește, îi scrie aproape zilnic scrisori, (chiar și după ce s-au despărțit și ea a trăit cu regizorul de film Jean Grémillon) și poezii, ea fiind “iubirea perfectă, celestă, la care am visat mereu”, “singura ființă cu care pot să fiu eu însumi”. Incontestabil,  Génica a fost marea și singura iubire a lui Artaud, iar scrisorile care cuprind imensa suferința provocată de boală, pe care se pare că ea nu o înțelegea pe deplin, de chinuitoare dragoste, sunt unele dintre cele mai frumoase scrise vreodată. Chinul lui nu se sfârșește niciodată, iar fiecare scrisoare este o variațiune pe tema iubirii și ne ajută să creionăm și portretul artistei prin ochii lui. Subînțelegem printre rânduri reproșurile ei legate de consumul excesiv de opiu, el îi spune că are nevoie “de o femeie nu de o dădacă”. Citind scrisorile precum și unele scrieri ale lui Artaud ai senzația că poți pătrunde adânc în sufletul și corpul lui, că suferința și chinurile lui te dor visceral. Fiecare scrisoare are o sensibilitate aparte, când sunt miere, când sunt otravă.

       Pe lângă acestea, suntem purtați prin camere de hotel ieftine, garsoniere închiriate, dificultățile financiare sunt destul de dese, aflăm opinii despre spectacolele în care joacă, despre filmări, îi dă sfaturi Génicăi, spunându-i că este prea exigentă și prea selectivă, o sfătuiește să facă teatru de bulevard, să joace în filme de succes. Îi reproșează lipsa ei de empatie, răceala, lipsa răspunsurilor. În opinia mea, el a fost cel care a iubit cu patimă. În carte sunt incluse și două scrisori ale Génicăi, în care îi scrie plină de admirație: “Ce ființă fascinantă dăinuie în tine și cum o dezvălui tu acum!Îți mulțumesc că m-ai lăsat să trăiesc întotdeauna în tine, că mi-ai îngăduit întotdeauna să sorb de aici speranța și s-o gust, să-mi clădesc din ea viața și însuși temeiul existenței mele.”

“Chipul tău marmoreu/și-a ochilor tăi de topaz, dulce Génica, sufletul meu pe buzele tale, mieluț frumos, îngerul meu, dulce femeie, românca mea dulce, soția mea frumoasă, prietena mea” sunt doar câteva din multele alintături pe care le folosea. Se semna fie Antonin Artaud, fie Naki, fie Nanaqui.

       Legat  de calitățile ei dramatice, recunoscute de critica vremii pentru “expresivitatea ei, finețea jocului, o anumită fantezie inspirată, chiar și accentul ei discret”, Antonin Artaud scria despre interpretatrea ei în Antigona :” Niciodată nu voi putea uita vocea aceea de aur, misterioasă, plină de emoție.(…) Era cu adevărat vocea Greciei arhaice”.

Iubire, infern, chin, suferință, deznădejde, pasiune atât și nimic mai mult.

Volumul include și două poeme dedicate româncei, desene, ilustrații, poemul Sfântului Francisc de Assisi, dar și un capitol de note bine documentat.

Antonin Artaud- Scrisori către Génica Athanasiou. Traducere din limba franceză de Irina Cechia. Editura Nemira

 

Ciobani, domnițe, muzicanți...

 

Cea de a IV-a ediție a Festivalului de Animație pentru Copii și Tineret Imaginarium, organizat de Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești, secția de animație Imaginario, s-a desfășurat timp de șase zile, la începutul lunii mai. Programul festivalului a inclus nouă trupe din România (teatrul gazdă, Arad, Alba Iulia, Galați, Timișoara, București, Reșița, Baia Mare, Brașov) precum și din Republica Moldova și Spania. O agendă bogată și diversă la care s-au mai adăugat spectacole în aer liber sau o paradă de suflători. Am vizionat unele dintre spectacolele selectate de regizorul Radu Dinulescu și am constatat cu bucurie includerea unor teatre de animație care nu sunt des prezente în festivaluri.

Spectacolul Teatrului “Stela Popescu”, Revolta poveștilor, are la bază un text scris de Sînziana Popescu, o cunoscută prozatoare și scriitoare pentru copii și tineret. Mai sunt importante poveștile în viața copiilor noștri? Cărțile pot lupta cu lumea digitală, cu lipsa de timp a adulților de a le citi povești copiilor la culcare? Spectacolul regizat de Tony Adam Horațiu este o pledoarie pentru citit, pentru supraviețuirea imaginației care îi face pe cei mici să viseze, să aibă curaj, să lupte pentru frumos, pentru dreptate. Poveștile pot continua să existe doar dacă sunt citite, iubite, cultivate, savurate, “respirate”. Un mesaj educativ transmis cu ajutorul teatrului, al unui spectacol colorat, cu o scenografie funcțională (semnată de Ciprian Marin) și care trebuie văzut cu inima, după cum spun creatorii lui. Cunoscutele personaje ale copilăriei noastre: Capra cu trei iezi, Scufița Roșie, Vrăjitorul din Oz, Cenușăreasa, Făt Frumos și multe altele sunt salvate de la uitare de către eroii principali, doi băieți ajunși pe un tărâm de basm.

Teatrul de păpuși “Prichindel” din Alba Iulia a prezentat în festival spectacolul Ciobanul și Domnița, care are la bază un basm scris de Regina Maria. O provocare pentru teatru, pentru actori, dar și pentru regizorul Toma Hogea care “recidivează”, după ce, cu ceva timp în urmă, a montat la Ateneul din Iași, un text scris de Majestățile lor, Regele Mihai și Regina Ana, Alegerea. Ciobanul și Domnița nu este un text cu cine știe ce virtuți literae,este o simplă poveste de iubire, cu un parfum ce vine din timpuri de demult, o iubire interzisă, dar plină de poezie, de emoție. Unora li s-ar putea părea o poveste desuetă, demodată, dar avem nevoie de melancolie, de poezie. Printre metafore putem afla despre sacrificiu, despre puterea de a renunța în numele iubirii la credință. “Ciobanul și Domnița este mai degrabă o „radiografie asupra inimii, asupra fericirii, asupra propriilor noastre decizii importante de viață”, mărturisește regizorul. Mai suntem capabili să ne sacrificăm pentru o iubire? Trebuie să ținem cont de diferențele sociale sau de educație atunci când iubim? Merită să ne sacrificăm? Întrebări și posibile răspunsuri oferite de spectacolul Teatrului Prichidel. Textul respectă “legile” clasice ale basmului românesc, specificitatea lui, arhaismul, iar Toma Hogea a lucrat cu multă migală asupra lui pentru a-l face pe înțelesul copiilor din ziua de azi. Păpușile sunt de mici dimensiuni, dar extrem de expresive (sculptor Constntin Butoi), trăsăturile lor, amintesc cumva de geometria sculpturilor lui Brâncuși și exprimă caracterul lor, au costume de epocă. Singurul personaj uman este Ciobanul, interpretat de Tudor Cristian Popa, care joacă linear, exterior, fără emoția primei iubiri. O mască interesantă este cea a vrăjitoarei, hidoasă, sugerând răutatea, însoțită de o păpușă câine, în formă de arc, cu o inimă roșie la vedere. Scenografa Alina Dincă Pușcașu a conceput un decor minimalist, actorii prin costume devin elemente de din decor (dealuri, văi, turnuri). Nu lipsește proiecția, bine construită, care completează acțiunea. Muzica lui Cari Tibor este și ea un personaj important în economia spectacolului. Fiecare interpret (Teodora Popa, Laura Boboc, Irina Melnic, Mădălin Costea, Adam Boboc, Iulian Costea, Ramona Benchea Mincu, Viorica Boda) și-a lucrat rolul/rolurile cu atenție, cu dăruire, cu înțelegere, străduindu-se să dea credibilitate fiecărui personaj.

Spectacolul Capra cu trei iezi pezentat de Teatrul pentru copii și tineret “Gulliver” din Galați a fost o surpriză plăcută și care vine să certifice “aerul” proaspăt care bate dinspre Dunăre, de ceva timp. O citire modernă a celebrei povești scrise de Ion Creangă (dramatizare Miruna Dobrotă), concentrată, plină de culoare, ritm și dinamism. O revărsare de voie bună, de umor, dar și de referiri subtile la realitățile noastre de zi cu zi, la familie, la relația părinți-copii. O idee amuzantă este casa Caprei, o rulotă, GL-03-IEZ, colorată (scenografia Vlad Tănase). Costumația unor personaje amintește de costumul de cowboy. Lupul are un cap supradimensionat și o pelerină de blană, mama și iezi au doar niște cornițe. Avem un mic moment cu păpuși, ursul fierar este în costum, scurte momente cu umbre. Însă, un atu important al spectacolului este muzica live (compusă de Cosmin Cosma și Andrei Midișan), cu diverse ritmuri și sonorități, cu o vioară și o chitară. Un alt fapt de semnalat este că regia aparține tuturor interpreților (Miruna Dobrotă, Elena Marin, Nicoleta Miru-Cosma, Cosmin Cosma, Andrei Midișan, Andrei Ciugulea), ceea ce duce la o diversitate de idei și soluții viabile. Fără proiecții, fără lumini sofisticate, Capra gălățeană este veselă, modernă, muzicală.

“Poți străluci doar atunci când faci ce-ți place cu adevărat” ar fi motto-ul spectacolului prezentat de Teatrul de Vest din Reșița, Lampio și grăuntele de lumină, o adaptare după o poveste de Victoria Pătrașcu. Cunoașterea de sine, drumul mai greu sau mai ușor străbătut de fiecare dintre noi pentru a găsi calea cea dreaptă și lumina, curajul, talentul sunt teme sau subteme în spectacol. Lampio este un licurici care caută să fie ca frații lui, adică să lumineze. Hope, Noctilunga, Zâna Viselor sunt personajele poveștii, de altfel, bine scrise. Spectacolul, regizat de Tony Adam Horațiu, este un spectacol “albastru”, i-aș zice. Suntem într-o pădure, luminată în albastru cu mici pete de alb, actorii-licurici au pelerine, un “ghiozdănel” în spate cu lumini, se cântă, se dansează, dar lipsește emoția, căldura. Pe alocuri, replicile sunt rostite țipat.

            Înainte de a ajunge la Bremen, muzicanții de la Teatrul Arlechino din Brașov, s-au oprit la… Ploiești. Eva Labadi Megyes, a dramatizat povestea Fraților Grimm, dându-i o notă personală: cele patru animale (un câine, o pisică, un măgar și un cocoș) viețuiesc împreună în curtea unui cuplu care își dorea un copil. Vine barza, aduce copilul, stăpânii pun gând rău animalelor batrâne și inutile, iar povestea continua… dar nu spun cum. Pentru amuzamant, povestitorul strecoară cuvinte nemțești, scenografia (Dió Zoltán) este simplă, un dulap pictat, care se deschide și descoperim o scenuță. Păpuși la masă, cu tijă, siluete ca la bâlci pentru cuplul de țărani, costumație colorată care îmi amintește de mujici, muzică veselă(Fehérváry Lilla), într-un cuvânt un spectacol agreabil la care au contribuit actorii (Alexandru Dobrescu, Anca Badea, Erika Mihaly, Cecilia Negru, Adrian Iuga, Dan Zorilă), buni mânuitori, care și cântă, dansează,

            Festivalul s-a terminat, trăiască ediția de anul viitor!

 

Muzică pe fire

 

Trupa de marionete a Teatrului Clasic “Ioan Slavici” și-a propus să ofere o “lecție” de istoria muzicii copiilor. Pentru părinți lecția este o călătorie în timp care stârnește nostalgii, amintiri.

 «Nimeni nu va ști niciodată să explice de ce o muzică e mai genială decât alta. Tu trebuie să o asculți, să o simți; numai așa vei avea mereu libertatea de a avea preferințe. Nimeni nu te va putea obliga să-ți placă o muzică doar pentru că e vestită a fi frumoasă. Apără-ți întotdeauna convingerile și nu te încrede în ceea ce numim „monopolul gustului”. […] Respectul pentru gustul celuilalt este punctul de plecare pentru orice relație umană».  Acest citat preluat din cartea lui Pascal Amoyel, Dacă muzica ar fi o poveste, mi se pare că ar putea fi un punct de pornire pentru spectacolul de la Arad, montat de Cristian Ban, Istoria muzicii pentru copii (și părinții lor).Un punct de plecare pentru că personajele propuse au fost alese pentru că au reprezentat o etapă importantă în istoria muzicii: Mozart, Louis Amstrong, Maria Tănase, Janis Joplin, Elvis Presley, Amy Winehouse, David Bowie. Apoi, pentru că indiferent de stilul muzical, un cântăreț sau altul putea fi printre preferați, Și, în final, muzica este cea care unește suflete. Muzica bună dăinuiește peste timp, vindecă.

Regizorul Cristian Ban a imaginat o poveste cu niște extratereștri care ajung pe pământ și descoperă o ladă cu instrumente muzicale. De aici, nu-i decât un pas până la călătoria de la muzică clasică, blues, rock sau muzică lăutărească. Nu sunt simple numere cu marionete cu fire scurte pentru că, deși fără cuvinte, există unele momente cu poveste (cel cu Elvis care salută publicul din Romania și, chiar, face o cucerire, apoi, duetul peste timp între Mozart și Amy Winehouse).

Marionetele sunt aproape unu la unu cu modelele lor umane și este meritul Oanei Micu și al lui Claudiu Ionescu care au fost atenți la detalii de expresie, de îmbrăcăminte, la trăsături definitorii, marionetele fiind făcute la imprimantă 3D, un procedeu ce începe să fie din ce în ce mai folosit în teatrul de animație. Scenografia (semnată de Irina Chirilă) este simplă, un ecran care servește și pentru mici momente de teatru de umbre, accesorii diverse, instrumente, un stativ pentru marionete, etc. „Mă atrăgea ideea de a lucra cu marionete, pentru că mi se pare o lume foarte specială și o lume care oferă foarte multă libertate”, mărturisea într-un interviu, regizorul Cristian Ban.

Trupa de marionete din Arad, alături de cea de la Teatrul Țăndărică, sunt singurele care mai lucrează cu marionete cu fire scurte sau lungi. Actorii marionetiști care dau viață “legendelor” sunt: Adina Doba, Nuți Dorobanțu, Izabela Cotescu, Lăcrămioara Szlanko, Sorin Dorobanțu, Mircea Moș, Cristian Bordaș. Fiecare a găsit cheia personajului, mânuirea fiind ca la carte.

Un alt atuu al spectacolului este muzica live. Marionetiștii cântă, acompaniați de Paul Tonca, absolvent de Conservator, dar și de actorie și care folosește sintetizatorul sau chitara cu mare ușurință și care urmărește cu atenție fiecare mișcare a păpușii pentru a se sincroniza cu ea.  Nu poți să nu remarci și calitățile vocale deosebite ale lui Nuți Dorobanțu în What a Wonderful World sau când o interpretează pe Amy Winehouse.

Istoria muzicii pentru copii (și părinții lor) este un spectacol distractiv, educativ, care pledează pentru armonie, care te face să te duci acasă și să asculți muzica din spectacol, să visezi și să te minunezi că niște  “biete”marionete pot fi atât de vii, de prezente. Cum se poate? Mergeți să vedeți spectacolul și actorii vă vor lămuri, cu siguranță.

 

Teatrul Clasic “Ioan Slavici”, trupa de marionete,Arad- Istoria muzicii pentru copii (și părinții lor). Regia: Cristian Ban. Scenografie: Irina Chirilă. Construcție marionete: Oana  Micu și Claudiu Ionescu. Muzica: Paul Tonca, Coregrafie: Maura Cosma, Distribuție: Adina Doba, Nuți Dorobanțu, Izabela Cotescu, Lăcrămioara Szlanko, Sorin Dorobanțu, Mircea Moș, Cristian Bordaș. Data vizionării:5 mai 2023.