miercuri, 3 decembrie 2014

Jurnal de calatorie -Macedonia





Ce face artistul român în plină vară? În loc să se bucure de vacanță, își ia bagajele la spinare și pleacă prin lume la un festival. Bine ar zice oricine, floare la ureche să colinzi lumea! Da, dar niciodată nu iei în calcul tot ce se poate întâmpla la drum și ajungi la concluzia, că nu ar avea totuși farmec, dacă nu ar fi niște bețe în roate puse de unii și de alții.
          În perioada 4-9 august, Teatrul Țăndărică a fost prezent la cea de a IV-a ediție a Festivalului internațional pentru teatrele de copii BITOLINO de la Bitola (Macedonia) cu spectacolul Parașutiștii. Șase oameni, un microbuz, o remorcă cu decor au pornit la drum, peste 800 de kilometri, străbătând drumuri de munte, poticnindu-se în tot felul de gropi (mai ceva ca-n România!), oprind la tot pasul pentru că nu există indicatoare care să te îndrume, “pe câmp alergând, pe toți întrebând” ( nu am găsit un citat mai potrivit!!!) cum să ajungem în cutare sau cutare oraș. Și cum fiecare deplasare rămâne în memorie și pentru micile neajunsuri, nici de data asta nu am fost scutiți. Am pierdut 4 ore pentru că unui vameș macedonean zelos i s-a părut că un  pașaport nu era valabil. Deși data de valabilitate era clară, el a susținut că șoferul nostru trebuia să aibă pașaport biometric. Degeaba i-am explicat că nu este obligatoriu! Se făcea că nu pricepe! Am cerut sprijinul Ambasadei României la Skopje, iar domnul ambasador Justin Focșa ne-a ajutat. În prag de seară am ajuns la Bitola. Un oraș cu străzi înguste, cu artere pietonale, dar cu oameni foarte săritori. Am cerut ajutorul unui domn, care a sunat  pe cineva si in cinci minute am avut un ghid care ne-a condus pe ocolite la pensiunea unde am fost cazați.
          Bitola este o așezare străveche, pe râul Dragor, înconjurată de munți, la 14 kilometri de granița cu Grecia. Mare parte a populației este de origine aromână. Consulul onorific al României, domnul Alexandru Mamakis (născut la Hunedoara) ne-a vorbit la o cafea despre dorința de a reînființa școala românească, ne-a arătat fosta clădire, acum aproape părăsită. Bitola are unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute teatre din țară.
Festivalul Bitolino ce are ca deviză “surâsul și fericirea unui copil sunt mai presus de orice”, are o echipă tânără și foarte entuziastă formată din Vasko Mavrovski și Yulijana Mirchevska (director și selector) care au făcut tot ce au putut ca să ne simțim bine. La fel și întreaga lor echipă.
          Au fost invitate doar 5 trupe din Serbia, România, Croația, Italia, Israel și s-a acordat de juriul condus de directorul teatrului pentru copii din Kosovo, Valdet Rama, un singur premiu.
          Spectacolul Parașutișii conceput de regizorul croatul Ivica Šimić s-a jucat în sala Nova scena, la 8 seara, într-un spațiu generos, cu numai 50 de locuri. Publicul curios a depășit capacitatea, copiii stand și pe jos, “invadând” spațiul de joc. Fără cuvinte, bazat pe mișcare corporală și  elemente acrobatice, spectacolul  este metaforic vorbind o “lecție de zbor” în care este nevoie de doi pentru a te susține, a te sprijini, a te ridica, atunci când cazi. Cei doi actori Olga Bela și Dan Codreanu, precum și colegul lor Alexandru Neculcea ( care a “jucat” rolul de luminist și sunetist) au avut emoții mari (erau prima data în fața unui juriu și a unui public străin), însă, treptat le-au învins și au reușit să capteze atenția celor mici și celor mari, primind aplauze la scenă deschisă.
Am văzut spectacolul Teatrul Key din Tel Aviv Când totul era verde, o pledoarie pentru ocrotirea naturii, pentru păstrarea ei. Interesant decorul, de mici dimensiuni și realizat dintr-o mie de cărți găsite pe străzile din Tel Aviv și reciclate. Avi Zlicha și Dikla Katz au emoționat prin mânuire și inventivitate. Teatrul Mala Scena din Zagreb a prezentat spectacolul Monstrul cel amuzant  după povestea lui Asaya Fujita. Este vorba despre solidaritate, înțelegere, iubire de semeni, despre cum privește societatea persoanele cu handicap. Eroina principală, Yuki, este oarbă și încearcă să treacă peste handicapul ei cu înțelepciune, grație, dragoste, fără ură. Povestea este un fel de Frumoasa și Bestia în haine japoneze, unde monstrul se îndrăgostește de Yuki și pentru a-i câștiga iubirea trebuie să se lupte cu teama și prejudecățile din societate. Ce a impresionat la spectacolul croat, care a primit Marele premiu,  pe lângă mesajul extrem de sensibil, comunicarea între public și scenă, interdependența și coeziunea perfecta dintre cei trei actori (Dajana Biondić,Petar Cvirn și Ivan Vukelić)  a fost povestea din spatele poveștii. Actrița Dajana Biondić este oarbă de la 16 ani, dar nu a dat niciun moment senzația că nu vede. S-a descurcat perfect, matematic, as zice, la fiecare pas sau mișcare. Este vorba de antrenament, de intuiție, de voință. Un décor simplu, un copac care în loc de frunze are evantaie, o coregrafie bazată pe multe elemente acrobatice. O adevărată lecție despre omenie pe care cei mici trebuie s-o invețe din fragedă pruncie. Trupa italiană Schendia din Marcallo a prezentat Visele lui Elmer de Giorgio Putzolo, în interpretarea Sarei Cicenia și a lui Riccardo Colombini, adaptare liberă după Elmer, elefantul colorat al lui David McKee. Este vorba din nou despre natură și protejarea ei, despre dorința oamenilor de a distruge ambientul. În Africa, elefanții luptă din greu să reziste omului, iar Elmer vrea să rămână în savană unde s-a născut. El iubește culorile, se joacă ele, precum copiii. El transformă realitatea urâtă într-o aventură fantastică, plină de culori vesele. Pe un ecran uriaș actorii se “joacă” cu vopsele, noroi, dar și cu umbre. Un spectacol “murdar”, dar plin de semnificații.
Concluzia care s-ar putea trage este  aceea că trebuie să le oferim copiilor noștri o realitate necosmetizată sau ascunsă în hainele clasice ale poveștilor cu zâne și feți frumoși, și să-i facem părtași la problemele epocii în care trăiesc.



o istorie cu suflet despre teatrul de papusi



Actor la Teatrul pentru copii și tineret din Iași, poet, regizor, profesor la Universitatea de arte “George Enescu”, cu zeci de roluri la activ în peste 30 de ani de activitate, Toma Hogea a purces pe un drum greu și plin de opinteli când s-a hotărât să realizeze  lucrarea “Despre arta păpușarilor români. Dialoguri cu maeștrii scenei”. Într-o perioadă în care arta păpușarilor este ignorată, uneori nici nu e considerată artă, ci doar o “Cenușăreasa” la care, însă, multe teatre ce au încorporat trupele de păpuși, se bazează la încasări, iată că cineva din interior s-a înhămat la o muncă titanică și a realizat o istorie vie a teatrului de păpuși și marionete românesc. Cinci volume care însumează peste 2000 de pagini, dedicate “tuturor actorilor păpușari din România, de ieri și de azi, care au trudit, la începuturi în trapă, ulterior la paravan, dar și pe scenă, dăruind copiilor personaje unice și momente de neuitat”. Lucrarea cuprinde mărturii, evocări personale, curriculum vitae ale celor 19 teatre de păpuși din România și 2 din Republica  Moldova , gânduri, emoții, adevăruri, dureri spuse sau doar bănuite. Astfel, descoperim oameni pe care îi cunoșteam de pe scenă, din festivaluri, dar pe care citindu-le gândurile, îi regăsesc sau aflu mai multe despre ei. Sunt actori de azi, de ieri care și-au dăruit sufletul, talentul, energia, viața pe altarul unei arte unice, complexe, frumoase. Când citești mărturiile, interviurile, comentariile îți trec prin minte oameni, destine, întâmplări, unele de mult apuse, dar pline de farmec, altele inedite. Sunt amintiți actori care au dispărut, dar au avut contribuții majore în teatrele în care au activat și care sunt prezenți prin portrete creionate de autor. Cele cinci volume sunt ca o scenă imaginară, pe care cei 84 de interviviați “trag sforile” unor spectacole memorabile ce fac parte din istoria, încă nescrisă a unei meserii pe care unii o vor dispărută.
Primul volum conține un pertinent studiu realizat prin anii ‘70 de criticul Valentin Silvestru, mare iubitor și cunoscător al fenomenului păpușăresc, chiar din interior. Observațiile sale sunt extrem de pertinente și nu și-au pierdut din actualitate. Reputatul, exigentul și temutul critic face o trecere în revistă a istoriei genului, amintește de scriitori români importanți care au scris texte memorabile: Costache Conachi, Vasile Alecsandri, Cezar Petrescu, George Călinescu, Victor Eftimiu, Marcel Breslașu, Nina Cassian, Alexandru Mirodan. Am avut o “cultură păpușărească originală”, solidă pe care cei de azi se străduiesc din răsputeri s-o ducă mai departe. Tudor Arghezi spunea că „păpușa este artista unei arte mari în plină ascendență”. Cristian Pepino, unul dintre cei mai cunoscuți și însemnați regizori,  care are la activ zeci de spectacole pe mai toate scenele din țară, semnează o prefață în care spune niște adevăruri despre teatrele de animație, despre starea lor actuală, salutând totodată apariția unei lucruri de anvergură.
În cele cinci volume sunt prezentate teatrele în ordinea alfabetică a orașelor de unde provin, însoțite de ”portrete” cu spectacole, prezențe la festivaluri, premii, turnee, liste cu salariați. Apoi, oameni de ieri și de azi (actori, regizori, scenografi, manageri) răspund la întrebări legate de meserie, de începuturi ,despre stiluri de mânuire, de relația actor-păpușă, actor-public. La toți, însă, întrebarea de final este “adresați un gând colegilor de breaslă”, iar din răspunsuri răzbate solidaritatea de breaslă, prețuirea pe care o au unii față de alții. Cineva spunea că “e nevoie de seriozitate, de dăruire pentru scenă și pentru păpușă. Această meserie se face cu mintea și cu sufletul”.
Volumul al doilea se deschide cu “niște gânduri la încrucișare de drumuri” semnate de Margareta Niculescu, cea care a întemeiat, alături de alți entuziaști, Teatrul Țăndărică, și a cărui directoare a fost peste 40 de ani și unde a regizat spectacole ce au făcut istorie la nivel national și international, care a condus Institutul international al marionetei de la Charleville-Mézirès și este președinte onorific al Uniunii internaționale a marionetiștilor (UNIMA). Evident că,Teatrul Țăndărică este bine reprezentat cu interviuri cu actori din diverse generații, dar și cu o privire de dincolo de scenă despre Dorina Tănăsescu,Ștefan Lenkisch.
Volumul al treilea are o prefață scrisă de Oltița Cîntec, critic de teatru dar și director adjunct al Teatrului pentru copii și tineret “Luceafărul” care precede prezentarea teatrului din orașul teilor lui Eminescu.
Volumul al patrulea are ca prefață un articol scris în 1938 de Lucia Calomeri, care are ca motto niște cuvinte scrise de Goethe și care spunea:”Nu disprețuiți Teatrul de Păpuși. Nu regretați iubirea și grija pe care i-o dăruiți”. Frumoase vorbe!  Ar putea sta pe frontispiciul oricărui teatru de gen pentru a sari în ochii celor care nu dau atenția cuvenită acestei arte. Lucia Calomeri, cea care a adus din Cehia păpușa care a devenit primul Țăndărică face referire, în articol, la teatrul de păpuși din aici, dar și la cel german, italian, amintește despre compozitorii care au scris pentru păpuși (Mozart, Gluck, Hayden, Donizetti, Weber, Flotow, Smetana. Vorbește apoi de Vasilache și de curajoasa încercare de a-l scoate din zona bîlciurilor a lui Emanoil Bucuța,Bucura Dumbravă și Ottilia Oteteleșanu.”Teatrul de păpuși poate fi comparat cu o casetă de preț, în care sunt închise bijuteriile cele mai de preț ale unei națiuni: perlele graiului, diamantele cântecului, rubinele și smaraldele dansului și ale legendelor. Să deschidem larg capacul cutiei purtătoare a comorilor noastre naționale!” Cuvinte pline de har și miez, care din păcate, azi, se pierd. După Lucia Calomeri, urmează un scurt interviu cu artista plastică Ioana Basarab, luat în 1934, o altă personalitate care în 1945 a fost printre cei care s-au alăturat trupei Țăndărică.
În volumul al cincelea, Alexandru Grecu și acad. Mihai Cimpoi vorbesc cu căldură despre teatrul basaraban, amintite fiind realizările de la “Guguță” și “Licurici”. După ce trecerea în revistă se termină cu teatrele din Târgu Mureș și Timișoara, urmează un scurt epilog semnat de Toma Hogea care se încheie cu cuvintele: „timpul trece necruțător peste noi”și avem datoria să nu-l irosim!
Toma Hogea a făcut o muncă titanică de cercetător, de istoric, de arhivar depusă cu har, pricepere, dăruire șli o imensă iubire față de meseria care l-a consacrat. Trebuie apreciată valoarea de document a întregii lucrări, scoasă în condiții grafice de excepție de căre Editura Sedcom Libris din Iași.
Lucrarea sa poate fi un început, un îndemn pentru cei cu dragoste  de teatru să continuie munca de cercetare nu numai în lucrări de doctorat sau masterat, dar și pentru edituri ca să scoată la lumina tiparului lucrări de anvergură despre efemera, dar serioasa arta a animației.


joi, 16 octombrie 2014

Trei cărți, un singur autor: Zeno Fodor





Anul acesta, cunoscutul teatrolog Zeno Fodor, laureat al Premiului UNITER pentru întreaga activitate, a împlinit 80 de ani. De necrezut! Zeno, cu statura lui impunătoare, cu spiritul său ager, sprinteneala fizică și de gândire, se pare că a găsit secretul tinereții fără bătrânețe, pe care ni-l dorim cu toții.
În acest an aniversar, editura Nico din Târgu Mureș i-a scos trei cărți: una de autor, una de traduceri și una de mărturii despre cariera sa, una dintre cele mai longevive.
Prima carte intitulată ”Scrieri teatrale” reunește, după cum singur mărturisea în prefață “articole din vremea studenției, ultimul fiind foarte recent”. Lucrând atât la Teatrul Național cât și la Ariel, ca director sau secretar literar, Zeno Fodor a considerat că nu e cazul să-și spună părerea despre munca colegilor săi. Astfel, cartea cuprinde articole despre spectacole studențești, trupe străine, festivaluri, interviuri. Venind din interiorul fenomenului teatral, fie el de adulți sau de copii, Zeno Fodor are toate armele critice: obiectivitate, spirit justițiar, profunzime în analiză, deține măsura exactă în a decanta, judeca, comenta și emite păreri. Totul este făcut cu tact pentru a fi pe o poziție echidistantă cu fenomenul analizat. Mi-au plăcut în mod deosebit considerațiile sale privind misiunea și importanța secretarului literar, ignorate sau nebăgate în seamă de mulți manageri ai zilelor noastre. O carte care în principal ne descoperă valențele unui oraș (Târgu Mureș) și al unor oameni despre care s-a scris puțin. “
Istoricul de teatru din mine are orgoliul să creadă că niște colegi de breaslă din viitor îmi vor mulțumi”. Noi o facem!
A doua carte este “Zeno Fodor-80”, un titlu simplu și grăitor. Editorul coordonator Daniela Gîfu a avut idea de a strange mărturii despre teatrologul, directorul și omul Zeno Fodor la cei 80 de ani de viață și 60 de activitate petrecuți în slujba teatrului. Prieteni, colegi, colaboratori au creionat portretul unui om dăruit, al unui caracter puternic. Evocat cu simpatie, cu respect, cu emoție de regizori importanți (Alexa Visarion, Elmner Kincses, Mihai Lungeanu, Radu Penciulescu, Mircea Cornișteanu, Cristian Ioan, Mihai Manolescu, Ion Mircioagă, Theodor Cristian Popescu, Nicolae Scarlat, Eugen Todoran, Bogdan Ulmu), actori din diverse generații, teatrologi și critici, scriitori, artiști plastici, gazetari. Toți au subliniat calitățile umane, intelectuale ale lui Zeno Fodor denumnindu-l: “un ferment care a înnobilat mișcarea teatrală”, “un cavaler al armoniei”, “ omul cu teatrul în sânge”, “un prieten apropiat și de încredere”, “un împătimit de teatru”, “un domn subțire”, “un nobil cavaler la curtea Thaliei”, “o voce a liniștii și înțelepciunii”, “ un paznic de vis al teatrului”. Mă opresc aici pentru că altfel aș fi tentată să citez toată cartea. Oricum, portretul creionat de atâta lume nu face altceva decât să contureze personalitatea unui om  care respiră teatru prin toată ființa sa.
Ultima dintre cele trei cărți este una de traduceri. Arta traducerii este o altă latură a personalității lui Zeno Fodor. A tradus mult, peste 50 de piese (Arthur Miller, Georges Feydeau, Marc Camoletti, Alejandro Casona, András Süto, Gergely Csiky, Jaroslav Vostry, Nikolai Erdman, Gabor Görgey), multe jucate pe scene din România, altele publicate în volume.
Volumul de față este versiunea în limba română a cinci piese scrise de György Méhes și reunite sub titlul “Capriciu bizantin”. Figură reprezentativă a literaturii maghiare din România, autor de romane și nuvele, piese de teatru și literatură pentru copii, György Méhes a dovedit un simț deosebit al construcției dramatice, al creionării unor personaje puternice, vii, al îmbinării satirei înțepătoare cu accente lirice care au sporit calitatea pieselor sale. Zeno Fodor s-a simțit atras de specificitatea dramaturgică a lui György Méhes, iar cela cinci piese: Capriciu bizantin (trei personaje, o interesantă privire asupra istoriei),Trâmbițele ierihonului (tot de inspirației istorică),Kir Ianulea (o adaptare după nuvela lui I.L.Caragiale, o piesă veselă, cu iz de vodevil),Tu cine ești? (destul de jucată, in două personaje,ce tratează condiția actorului) și 33 de anonime (o comedie spumoasă) sunt tot atâtea soluții repertoriale.









Metamorfozele unui vis




A fost odată ca niciodată… un oraș între cer și apă, Constanța, în care cineva a avut un vis: să facă un teatru pentru copii. Așa a început povestea, în 1956! Este o poveste cu feți frumoși, prințese și zâne, cu căpcăuni și zmei, cu oameni devotați, talentați, cu păpuși care, toți, fac parte din  metamorfoza unui vis. De fapt, titlul cărții lui Anaid Tavitian simbolizează o istorie zbuciumată a Teatrului pentru copii și tineret din Constanța, o istorie trăită cu dureri, cu bucurii, cu satisfacții de oameni care au crezut cu tărie în visul unui teatru la malul mării. Un teatru special care a avut perioada lui de glorie, în care au lucrat regizori, păpușari, scenografi de excepție, în care s-au căutat noi modalități de expresie artistic sau tehnică. Cartea lui Anaid Tavitian, teatrolog, secretar literar de peste 35 de ani și la teatrul de păpuși, dar și la cel dramatic, este o mărturie scrisă mai întâi cu inima și care reunește poveștile despre toți cei care au însemnat istoria  primului teatru pentru copii din Dobrogea. “Metaforfoza unui vis” mă duce cu gândul și la acel spectacol memorabil cu “Metamorfozele” după Ovidiu, regizat de Cristian Pepino, care a colaborat mult cu trupa din Constanța și a creat ” un stil, o nouă estetică în arta animației: un teatru poetic care utilizează limbajul marionetei, limbajul metaforei, un teatru al forței expresive, pline de farmec, un teatru în care se animă forme în spațiu, din mișcarea cărora se nasc idei, imagini, personaje”. Tot din seria montărilor ce au rămas în memoria afectivă a multor generații și care au primit numeroase premii ar fi de amintit: Călina Făt-Frumos, de Silviu Purcărete, Micul Prinț, în regia lui Andrei Belgrader, Inimă rece de Cristian Pepino, Ursulețul Winnie Poooh,în regia lui Ildiko Kovacs, etc.
În carte se vorbește cu respect de întemeietorii teatrului din Constanța: Claudiu Cristescu, care a fost și fondatorul teatrului de păpuși de la Casa Armatei din București, semnatarul a zeci de spectacole, de scenografa Lucia Trotonghi Cristescu. Un  alt capitol este intitulat “Regizori, scenografi, spectacole” din care nu lipsesc: Geo Berechet, Mona Chirilă,Ștefan Lenkisch, Margareta Niculescu, Irina Niculescu,pe lângă cei déjà menționați. Printre spectacole se face referire la Copilul din stele, Riga Crypto și lapona Enigel, Legendele artizilor care a deschis prima ediție a Festivalului Seri de teatru antic, jucat la Cetatea Histria și care a prefigurat marile spectacole pe care Silviu Purcărete le-a făcut mai târziu. La scenografi sunt amintiți Eugenia Tărășescu Jianu, care a lucrat și la păpuși și la dramtic și la operă și care semnează un capitol important din istoria Teatrului de păpuși. Apoi Ion Tițoiu, Carmencita Brojboiu. Fiecare dintre ei au o fișă de creație, au creionat gânduri legate de activitatea lor, de legătura strânsă cu teatrul, subliniind  importanța trecerii lor prin Teatrul  pentru copii și tineret din Constanța.
În capitolul “Elogiul modestiei”, Anaid Tavitian amintește de toți actorii mânuitori care au dat și dau o lecție d enoblețe a modestiei,pentru că în teatrul de păpuși  vedeta este păpușa și nu actorul. Aneta Forna Christu, Elena Moțoc, Gigi Nicolau, și mulți alții. “Cei care nu se văd” este titlul capitolului dedicate celor care ”cu modestie, cu mintea și cu brațele, dar mai ales cu dragoste și dăruire au contribuit din plin la strălucirea spectacolelor teatrului”: directori, constructori de păpuși, regizor tehnic, luminiști, sonorizatori, organizator de spectacole, mașiniști, recuziteri, cabiniere, plasatoare. In carte se mai găsește un capitol dedicate repertoriului, un altul vorbește despre distincții, participări la festivaluri și turnee, unul face  “un arc peste timp”și trece în revistă “garda” actual format din actori tineri, hotărâți să ducă mai departe faima uneui teatru care in ultimii ani a avut de luptat nu cu săbii de lemn ci cu unele adevărate ca să supraviețuiască.
Anaid Tavitian a scris cu dragoste, cu pasiune, cu talent, cu venerație, cu recunoștiință monografia sentimentală a unui teatru în care și-a petrecut o viață, lăsând în urmă o particică din sufletul ei.