Mariana IORDACHE: “Sunt un om obişnuit, care a avut şansa de a lucra o viaţă întreagă într-o meserie deosebită”.

Mariana IORDACHE: “Sunt un om obişnuit, care a avut şansa de a lucra o viaţă întreagă într-o meserie deosebită”.

Mariana este o ființă solară, veselă, argint viu pe scenă sau prin Teatrul Ariel din Tg. Mureș unde lucrează de o viață alături de soțul ei. Dimineața actriță, apoi, secretar literar, permanent conectată la tot ceea ce înseamnă teatru, spectacole, evenimente, cu un portofoliu de roluri extrem de bogat, de variat, unanim apreciat de public și critică. E greu să-ți răspundă la întrebarea despre rolul preferat, pentru că, uneori, joacă 7 zile din 7, intră dintr-un personaj în altul și, toate îi sunt dragi.

R.T.: Tu ai ales meseria de păpușăreasa sau ea te-a ales pe tine?

M.I:  Din copilărie îmi doream să fac teatru. La 19 ani m-am înscris la un concurs al Teatrului de păpuşi  şi am reuşit. Consideram acest fapt ca un popas în drumul meu prin viaţă. Popasul s-a transformat într-o meserie pe viaţă. Aşadar, pot spune că ea m-a ales pe mine, căci, pe parcurs am început s-o îndrăgesc şi nu am mai părăsit-o niciodată. Fidelitate pe viaţă!

R.T: Cum a fost începutul în Teatrul Ariel?

M.I:  Începuturile mele ca păpuşar sunt învăluite într-un amestec de dorinţă, speranţă, teama de a nu reuşi să-mi transmit sentimentele, dragoste pentru naivitatea, sinceritatea şi spontaneitatea copiilor, pe care aveam să-i îndrăgesc şi să-i înţeleg abia după câşiva ani de meserie.

R.T: Cum ai caracteriza cei peste 35 de ani de teatru?

M.I:  O aventură extraordinară care a trecut mai repede decât o clipire de pleoape.

R.T: Care roluri ți-au adus cele mai mari satisfacții?

M.I:  Cele la care  trudesc cel mai mult! E o permanentă întrecere cu mine şi dacă rolul îmi reuşeşte, satisfacţia e pe măsura efortului depus.

R.T: E o meserie grea cea de păpușar?

M.I:  Probabil toţi păpuşarii ar răspunde cu da. Oricum, nu e o meserie uşoară, dar e o meserie care-ţi menţine sufletul tânăr şi atunci efortul aproape că nu mai contează.

R.T: Dar cea de secretar literar?

M.I:  Cursurile Facultăţii de Teatrologie le-am urmat la maturitate, în paralel cu meseria mea. După spectacole fugeam la ore, uneori îl căram şi pe copilul meu cu mine, dar am dorit să-mi demonstrez că sunt capabilă să trec peste piedici. Şi mă bucur că am făcut-o!

R.T: Cum se împacă amândouă?

M.I:  Foarte bine! Ele se întrepătrund în multe privinţe, aşa că nu mi-e greu.  Le fac pe amândouă cu plăcere. Dacă ar trebui să renunţ la una în favoarea celeilalte, ar fi un dezastru pentru mine.

R.T: Se spune că meseria se fură. Tu de la cine ai „furat”?

M.I:  Chiar aşa e!  Sau era?...   Stăteam în scenă la toate spectacolele, indiferent că jucam sau nu în ele, îmi urmăream colegii mai experimentaţi, vedeam o mişcare apăpuşii care mă fascina şi, când nu era nimeni în preajmă, încercam să dau şi eu păpuşii măcar puţin din vraja ce o văzusem. Pe lîngă asta, noi am avut norocul de a fi actorii doamnei regizoare Maria Mierluţ, cea care nu s-a lăsat până nu ne-a învăţat să dăm viaţă păpuşilor.

R.T: Dacă ar fi să dai o definiție teatrului care ar fi aceea?

M.I: Nu vreau să dau definiţii, ar însemna să citez pe cineva. Pentru mine, teatrul , pot spune, e o călătorie printre sentimente umane, de la frumos la urât, de la sublim la grotesc, rostite de actor pe scenă, unele cu timiditate, altele cu furie descătuşată, un val de emoţie ce cuprinde spectatorul, purtându-l într-o călătorie care poate nu e a lui, dar pe care o trăieşte cu intensitate. Şi actorul simte asta!!!

R.T: Ce crezi că definește un păpușar față de un actor?

M.I: Dincolo de conformaţia lor, de cele mai multe ori relativ fragilă, construită parcă cu mai multă grijă, dincolo de e doză de timiditate pe care o reflectă chipurile lor cînd „dezbracă” păpuşa sau masca, există în privirea lor o naivitate, o licărire jucăuşă care depăşeşte timpul copilăriei şi se aşază pe sufletul lor, făcându-i să pară surprinzător de tineri, de plini de viaţă.

R.T: Cum vezi viitorul teatrului de animație?

M.I: Cred că teatrul de animaţie va exista cât timp va exista copilăria. Cu siguranţă el se va adapta nevoilor timpului, va suferi diferite schimbări, uneori în bine, alteori poate în mai puţin bine, dar cu siguranţă nu va dispărea. Văd copii  obişnuiţi deja cu tehnologia, dar vin la teatru şi trăiesc cu toată intensitatea alături de personaje.

R.T: Care etapă din pregătirea unui spectacol îți place cel mai mult?

M.I: Primele repetiţii, cănd încerci să înţelegi personajul, să mergi tu spre el, să nu aduci personajul la tine, să-i dai o mică biografie, să te gândeşti cum reacţionează în diferite situaţii. Apoi mai e apropierea de păpuşă, să descoperi posibilităţile pe care ţi le dă.

R.T: Dacă ți s-ar oferi șansa de a lua viața de la capat, ai merge pe același drum?

M.I: Din răspusurile mele nu reiese asta?

R.T: Mai avem nevoie de teatru într-o țară în care unele teatre sunt în colaps din cauza tăierii bugetelor?

M.I: Da! Cu siguranţă da! Am avut nevoie mare de teatru în timpuri mai grele. Avem nevoie oricând de cultură.

R.T: Crezi că teatrul pentru copii mai are  funcția sa educativă sau e doar un mijloc de entertainment?

M.I: Cred că e un melanj între cele două. Şi apoi se ştie, copiii învaţă mult mai uşor distrându-se.

R.T: Ce crezi că s-a schimbat față de momentul când ai venit tu în teatru?

M.I: Multe! Unele în bine, altele în mai puţin bine, dar asta e viaţa, în continuă mişcare şi schimbare.

R.T: Cât de greu este să fii actriță, soție și mamă? Există o rețetă specială de reușită?

M.I: Reţeta cea mai specială şi în acelaşi timp simplă este Dragostea!

R.T: Ai regrete?

M.I: Desigur! Am multe regrete. Unele se datorează normalului. Îmbătrânim cu toţii, nu? Altele se referă la părerea de rău că, luată cu treburile cotidiene, uit uneori să-mi aşez o floare în suflet.

R.T: Care sunt trei lucruri care te fac fericită?

M.I: Băiatul meu e pe primul loc în inima mea, apoi teatrul şi cerul senin.

R.T: Am încălecat pe-o șea și am spus povestea ta, nu înainte de a te întreba ce ai face dacă ai avea o baghetă magică?

M.I: Mi-aş şterge 25 de ani din vărstă!

. Adrian Tibu: „Asta aș vrea să fie puterea mea magică, să le dau oamenilor răbdare cu timpul”

Adrian Tibu este unul dintre cei mai tineri manageri de teatru din România. Spontan, inventiv, pasionat a terminat o specializare în management și a făcut practică în organizarea Festivalului internațional de teatru de la Sibiu. Cu niște ani în urmă, ne-am întâlnit la o manifestare în Polonia, la Wroclaw și în fața unei halbe de bere, în centrul orașului am vorbit mult. Sigur că știam despre “isprăvile” lui, mergea voba în lumea animației despre „hainele cele noi”ale Teatrului Gong. Așa că după cinci ani de directorat cu realizări notabile, m-am gândit că ar fi interesant să ne împărtășească din gândurile lui. I-am aruncat mănușa și a prins-o, răspunzând prompt .

Raluca Tulbure: Pentru început te-aș ruga să „creionezi” din câteva linii portretul Teatrului Gong, ajuns și el la vârsta a III-a?

Adrian Tibu:Teatrul de păpuși și-a făcut apariția la Sibiu din cele mai vechi timpuri când prin târgurile orașului păpușarii ambulanți îl jucau pe Kasperle, vestit personaj popular al teatrului de păpuși din Germania. Cu o istorie de promotori ai teatrului de animație, păpușarii sibieni au format în 1949 o instituție de teatru de păpuși profesionistă, preluată la scurt timp de Teatrul de Stat Sibiu, ca secție a acestuia, dar cu o denumire proprie și un sediu propriu: Teatrul de Păpuși Licurici, situat la etajul cinematografului Arta Victoria Tineretului, actuala locație de pe Alexandru Odobescu. Teatrul și-a obținut dreptul de a funcționa ca instituție autonomă, cu două secții distincte: română și germană în 1969, iar în 1997 o dată cu modificarea categoriilor de vârstă ale publicului, și-a transformat și denumirea în cea cunoscută publicului astăzi. Astăzi, Teatrul Gong are peste 60 de spectacole în repertoriu și se simte mai tânăr ca oricând. Cred că teatrul, de orice fel, nu poate avea vârstă pentru că renaște cu fiecare proiect și e mai tânăr cu fiecare spectator nou în sala de spectacol.

R.T.: Când ai venit la conducerea teatrului în 2014, erai cel mai tânăr director de teatru din țară. Cum a fost începutul?

A.T.:Începutul a fost asumat ca un risc. Nu am vrut să stau foarte mult pe gânduri. Știam că nu m-aș simți niciodată pregătit cu adevărat, așa că m-am lăsat dus de valul acestei șanse. Cea mai mare provocare a fost să unesc echipa ca un întreg, și nu fiecare cu bucățica lui. E trist că în majoritatea teatrelor pentru copii, actorii se simt mai puțin actori decât cei dintr-un național, iar asta a fost prima „bubă” pe care am vrut să o vindec, pentru că de multe ori munca unui păpușar care stă chircit sub scenă cu păpușa ridicată pe braț, joacă cinci personaje și mai și cântă live, poate fi mult mai complexă. Teatrul Gong nu avea nicio strategie la început, nici măcar o agenție de bilete, garderobier sau pe cineva la cabine. Am pornit aproape de la zero, dar cred că a fost mai bine așa. Mi-ar fi fost mult mai greu să fi schimbat atitudinea oamenilor din jur, dacă erau foarte antrenați într-o direcție anume.

R.T.: Ești recunoscut, admirat și invidiat pentru modul cu totul inovator pe care l-ai impus teatrului, ai dat o altă dimensiune repertoriului, diversificându-l, îmbogățindu-l cu programe noi. Aș vrea să dezvolți puțin?

A.T.: Despre invidie sau repertoriu? Ha-ha. Glumesc! Proiectul meu de management s-a axat pe cinci programe mari: unul repertorial dedicat secției române și un altul dedicat secției germane, un program editorial și de documentare, un program de educație și un program de festivaluri. Prezentăm evenimente zilnic, de marți până duminică, și am insistat ca teatrul să devină un loc central pentru petrecerea timpului liber, dar și o locație pentru evenimente conexe cu mese rotunde, lansări de carte, expoziții, proiecții de film, concerte și gale. Ne-am deschis porțile către zona independentă pentru a-i sprijini cu o scenă, astfel încât în jurul teatrului să se dezvolte și o zonă de experiment, pe care noi, ca instituție publică, nu am putut să ne-o asumăm direct. Cel mai important pentru mine a fost să aducem regizori importanți alături de care să creștem actorii, dar și să trasăm o estetică ancorată în lumea tehnologizată din jurul nostru, cu adaptări ale unor povești clasice ținând cont de modificările sociale și economice de azi, să dezvoltăm un limbaj contemporan în discursul public și să explicăm de ce e important să înțelegem că accesul la cultură e la fel de important ca cel la educație sau la sănătate.

R.T: Cum a fost „lupta” de cucerire a publicului? A fost receptiv la schimbare?

A.T.: Odată cu introducerea biletelor online în 2015, spectacolele au început să se vândă într-o săptămână de la anunțarea programului. Piața pentru copii, în mod special, e foarte entuziasmată și receptivă. O provocare o reprezintă, în schimb, adolescenții, care sunt mai greu de definit și mult mai rebeli. Părinții par să nu se mai simtă responsabili să îi aducă la teatru după vârsta de 10 ani, dar în același timp un copil la 10-12 ani nu e suficient de matur cât să aleagă să vină de unul singur la teatru. Iar ca atare am inventat tot felul discuții între părinți și adolescenți, am invitat în cadrul unor ateliere de teatru artiști faimoși de la București față de care tinerii să se simtă motivați să intre în teatru ca o asociere de imagine, astfel încât încet – încet să îi facem curioși în legătură cu propriile noastre producții.

R.T.: A fost un an plin de evenimente pentru teatru, dar, cred că și unul greu. Ce greutăți ai avut, dar care au fost pe scurt „noutățile”?

A.T.:Trebuie să vă mărturisesc că a fost cel mai greu an de până acum. Toate mișcările politice și sociale se reflectă inevitabil și în sectorul nostru, iar criza de resurse umane și de profesioniști în teatru e tot mai adâncă. Avem multe proiecte și idei, dar nu avem cu cine le implementa. Se pierd meserii ca cele de păpușar sau sculptori păpuși. Nu mai avem maeștrii de sunet sau lumini așa cum cere o scenă de artele spectacolului, dar nici secretari literari în adevăratul sens al cuvântului, și nici o școală care să formeze noi generații în această direcție. Și toți par să alerge doar pentru ziua de mâine, fără să se gândească unde vom fi peste cinci ani. Dar, lăsând la o parte oful meu, 2019 a fost totuși un an bun. Cea mai mare mulțumire am avut-o prin deschiderea unor noi module de teatru pentru copii cu tulburări de spectru autist sau sindrom Down. Anul acesta am produs, de asemenea, șase spectacole în premieră, deși avem doar 12 actori angajați: #prejectfood în regia lui Robert Bălan, Aschenputtel/Cenușăreasa  în regia Evei Labadi, Frankenstein. Creatura lui Mary în regia bolivianului Diego Aramburo, Măzărel – spectacol de caravană după un concept de Aurelia Călinescu, Privighetoarea în regia lui Gavriil Pinte și Schusch în regiei lui Eszter Tompa. Cele două festivaluri pilon ale teatrului (Festivalul Tânăr de la Sibiu și Sibiu Magic Show) au adus la Sibiu peste 250 de artiști invitați din cincisprezece țări. Mai mult decât atât, am organizat și 170 de workshop-uri, atât pentru copii, cât și pentru adolescenți și am lansat prima aplicație pentru mobil a unui teatru din România, ce poate fi descărcată pentru telefoanele ce operează cu sistem Android sau iOS.

R.T.: Teatrul Gong are 2 secții, una română și una germană. Care sunt reperele secției germane și, dacă ideile tale au pătruns și aici?

A.T.: La Secția Germană încercăm să producem spectacole clasice, cu păpuși și obiecte. Există o nostalgie a sașilor rămași încă aici, pe care încercăm să o susținem ca o tradiție vie. În același timp, foarte mulți copii români sunt trimiși la școli în limba germană la Sibiu, așadar încercăm să prezentăm spectacole pe baza unor texte ce se studiază la clasă pentru a veni în ajutorul învățătoarelor, oferind un suport pedagogic pentru o mai bună înțelegere a unei povești.

R.T.: Ce spectacole ale TG ai recomanda unui om iubitor de teatru, curios?

A.T: Mi-e foarte greu să fac asta. Dar cu siguranță, ca experiențe unice în țară, sunt de neratat:Regulile Jocului în regia lui Yann Verburgh, o montare impresionantă despre forța distrugătoare a războaielor și puterea salvatoare a imaginației, un text de teatru politic pe înțelesul celor mai mici, inspirat din bombardamentele din Siria sau emigranții ce intră în Europa prin Mediterană, sau Visând Glasuri spectacolul care aduce pe scenă în rolurile principale doi copii surdo-muți ce explorează bogăția și plasticitatea semnelor într-o montare emoționantă despre oamenii din jurul nostru pe care îi cunoaștem prea puțin, despre vise și frici, într-un limbaj accesibil atât celor mici, cât și celor cu deficiențe de auz.

R.T.: Să vorbim puțin de omul Adrian Tibu. Cum te-ai caracteriza?

A.T.: Pfua, mi-e foarte greu să vorbesc despre mine... Dar să știți că sunt un om simplu, uneori chiar puțin alienat. O singura lingură de Nutella mă poate face cel mai fericit om de pe lume! Cred că e important să ne distragem uneori atenția pentru că la un moment dat tot ceea ce prețuim, fie că e vorba de soare, Shakespeare, Murakami, James Blake sau umbra unui copac vor dispărea.

R.T.: Mi se pare că ai o energie inepuizabilă, ești ca un argint viu. Tu nu obosești?

A.T.: În ultima vreme simt că am obosit. Am obosit să o tot luăm de la zero pentru că ceea ce am vorbit ieri, nu mai e valabil azi. Sistemul public poate fi foarte obositor, dar ne reîncărcăm rapid de la copiii care aleargă, de exemplu, în foaier și strigă „ce frumos e la teatru!”.

R.T.: Mai crezi în basme?

A.T.: Cred cu tărie că poveștile ne aduc împreună și ne pot salva!

R.T.: Cum era Adrian Tibu copil? Ce visa?

A.T.:Am fost foarte cuminte, aș spune un elev destul de tocilar, dar îmi plăcea să citesc și să fac curat, eram chiar obsesiv-compulsiv cu asta. Într-o vară mi-am dat ușa de la cameră jos ca să o vopsesc pentru că avea o zgârietură. Aveam 11 ani, a trebuit să vină taică-meu să mă ajute după ce m-a găsit acasă nervos fiindcă nu mai terminam de dat cu șmirghelul.

R.T.: Mai ai timp pentru alte pasiuni sau teatrul îți mănâncă tot timpul și energia?

A.T.: Uneori îmi fac griji că îmi mănâncă și sănătatea! Eu cred cu tărie că aici, la Gong, definim generații, iar responsabilitatea noastră e cu atât mai mare, așa că sunt motivat să îmi găsesc energia. Atunci când reușesc să am o zi liberă prefer să zac, să stau în tihnă alături de prieteni și de multe ori să nu mai trebuiască să răspund la telefon. Nu îmi place telefonul mobil și ideea că poți fi întrerupt și găsit tot timpul. În vacanță nu pot trece peste o fugă la mare. Fără mare nu cred că aș putea să mă reîncarc pentru noi provocări.

R.T.: Dacă ar fi să dai o definiție teatrului de animație, care ar fi?

A.T.: Un loc magic, în care spectatorii devin super-eroi.

R.T.: Care sunt criteriile după care trasezi liniile repertoriului pentru copii, adolescenți și, mai nou, pentru bebeluși?

 A.T.: Marea provocare într-un teatru pentru public tânăr sunt înțelegerea mentalului și a nevoilor specifice unui public extrem de segmentat. Un copil de 8 ani reacționează cu totul diferit față de unul de 5 sau 11 ani, deși diferența de vârstă e relativ mică. Pentru bebeluși încercăm să creăm o lume senzorială a formelor și culorilor ca o introducere în animație, pentru copii ne propunem să promovăm diversitatea teatrului de animație aducând pe scenă noi tehnologii, iar pentru adolescenți încercăm să scriem texte noi, într-un limbaj contemporan care să facă o cronică provocatoare asupra lumii din jurul nostru și să vorbim pe bune despre ce ne place și ce nu ne place la lumea asta. Dar indiferent de categoria de vârstă, linia empatiei e suverană. Avem nevoie de empatie mai mult decât oricând, iar teatrul o face atât de bine pentru că e viu, iar animația mută limitele imaginației spre infinitul posibilităților.

R.T.: Cum vezi teatrul pentru copii azi? Crezi că este în criză?

A.T.: M-am săturat de infantilism atunci când vine vorba de producții pentru copii, uneori în teatrele din România te simți ca la o serbare școlară ieftină, iar cei mici sunt mult mai inteligenți decât credem noi, adulții. Pentru mine e îngrijorător, totodată, că nu există programe coerente, sustenabile, pentru adolescenți. Am sentimentul că acest segment a fost neglijat, deși poate fi una dintre cele mai energizante piețe având în vedere caracteristicele vârstei în căutarea unei identități. Dar cred că avem nevoie uneori de crize pentru a ne trezi la realitate. În ultimii ani lucrurile s-au schimbat vizibil și avem tot mai multe teatre ancorate în dezvoltarea unui nou public.

R.T.: Mai are teatrul o funcție educativă?

A.T.: La teatru, inevitabil, un spectator nu poate fi pasiv. E adevărat că stai confortabil într-un scaun, dar în fața ta e ceva viu și nu ai cum să nu te pui în locul unui personaj sau să îți pui întrebări despre o situație, iar ca atare teatrul are această forță incredibilă de a forma. Dar, care poate fi cu dublu tăiș.

R.T.: Faptul că ai transformat Teatrul Gong într-o rețetă de succes este una specifică vouă sau poate fi „împrumutată”?

A.T.: Orice poate fi copiat și e firesc să fie așa. Cheia unei bune copii e inteligența de a te adapta la contextul local, de a cunoaște mediul și nevoile din jur. Luat dintr-un loc într-altul un model nu supraviețuiește, dar adaptat într-un context sau limite, poate avea succes.

R.T.: E ușor sau greu să fii căpitanul unei corăbii ce plutește când în ape tulburi, când în  ape limpezi?

A.T.: În general, lucrul cu oamenii e complicat, și avem tendința asta de a ne complica inutil viața. Dar atâta vreme cât mai amuz de anumite situații, cred că va fi bine. Când o să îmi pierd umorul va veni și vremea să mă retrag, fiindcă ușor nu va fi niciodată.

R.T.: Vreau să insistăm un pic pe latura socială (autism, anti bullying) a repertoriului, pentru că nu sunt multe teatre care se ocupă de problemele reale ale adolescenților?

A.T.: Pe adolescenți nu îi mai poți păcăli cu Albă ca Zăpada, ei vor să se identifice, să fie despre ei și să fie așa cum vorbesc în pauza dintre ore. Ne adaptăm. În același timp, teatrul trebuie să fie pentru toată lumea, iar ca atare insistăm să aducem în discuții anumite tipologii pentru a atrage un semnal de alarmă, dar și pentru a realiza o anumită incluziune. Mărturisesc că am început aceste proiecte dintr-o jenă personală: la un spectacol am avut un copil care nu a stat decât pe burtă, să se joace cu lumina de la o contratreaptă, și nu am știut cum să reacționez pentru că nu am fost niciodată în contact cu persoane ce văd lumea un pic diferit față de restul. O soluție poate fi tocmai acest dialog în teatru, în a aduce grupuri diferite care să interacționeze ca o obișnuință.

R.T.: Și, te voi întreba și pe tine, ce întreb mai pe toată lumea. Dacă ai dispune de puteri magice ce ai face cu ele?

A.T.:Aș face răbdare la borcan. „Timp!? Tu fugi după timp,
Pălărierul şi Iepurele de Martie sunt prizonierii lui, Tweedledum şi Tweedledee nu au niciodată destul timp... Dacă Timpul ar fi cu adevărat o fiinţă vie,
Aţi face mai bine să-l lăsaţi liniştit,
Ar înceta să vă mai ia minţile.” Acesta e un citat de Yann Verburgh, autorul textului nostru „Alice” și montat la scenă de Eugen Jebeleanu. Asta aș vrea să fie puterea mea magică, să le dau oamenilor răbdare cu timpul.

David Zuazola: Mesajul este: nu căuta mesaje, uită pentru o oră de lumea ta, intră în a mea.

David Zuazola este un artist păpușar complex: constructor de păpuși și mecanisme, scenarist, compozitor, scenograf, interpret. Și,mai e ceva, scrie articole, cronici, eseuri în reviste de specialiate (Titeresante), ține conferințe. S-a născut în Chile, s-a stabilit la Madrid, dar și în Italia. E carismatic, jovial, plin de idei, cu alură de sportiv. Nu are un repertoriu foarte vast, dar fiecare spectacol a făcut înconjurul lumii, a luat premii, a făcut să se vorbească de el. Nu am putut să-l ocolesc și a răspun promt la întrebări.

Raluca Tulbure: Ne-am cunoscut în București, la festivalul organizat de Teatrul Țăndărică în 2018, unde ai avut un spectacol și ai ținut și o conferință. Anul acesta ești invitat în cadrul festivalurilor de profil de la Timișoara, Arad și Cluj Napoca. Se poate vorbi de „dragoste la prima vedere”? Ce știai despre teatrul românesc de animație înainte de prima ta vizită?

David Zuazola: Am venit pentru prima dată în România, în urmă cu câțiva ani la Festivalul Euromarionete de la Arad. Atunci făceam parte din Compania Jordi Bertran. Aradul m-a fermecat, mai ales berea rece și centrul orașului. Oamenii sunt foarte amabili și asemănători cu cei din Chile. A doua oară când am vizitat România, a fost așa cum spuneai, anul trecut la Festivalul ImPuls de la Țăndărică în București. Orașul e halucinant, festivalul minunat. Mi-a plăcut, în timpul liber, să evadez prin oraș și să mă plimb pe străzi. Seara, urmăream festivalul, mă întâlneam cu colegi din lumea întreagă. Am amintiri plăcute legate de munca extraordinară pe care o fac Narcisa și Călin Mocanu, Miruna Simian. Atenți la toate detaliile, reușind să facă șederea noastră cât mai plăcută. Despre România știam multe lucruri, destre teatrul Țăndărică, despre festivalurile de la Arad, Timișoara și Cluj Napoca. Mereu a fost o țară cu o tradiție importantă în păpușărie și, asta se vede în spectacolele companiilor sau păpușarilor cu care mă întâlnesc prin lume.

R.T.: Când ajungi într-un loc nou, înainte de spectacol, ce-ți place să faci?

D.Z.: Îmi place să gust mâncarea locală, berea, să stau de vorbă cu oamenii. De câte ori pot, o pornesc pe străzi, fară hartă, încercând să descopăr colțișoarele speciale ale orașului respectiv.

R.T.: Cum a început pasiunea ta pentru teatrul de păpuși? De copil?

D.Z.: De mic îmi plăcea să construiesc lucruri. Făceam păpuși mici și jucării și inventam mici istorii. Mai târziu, am învățat să lucrez în lemn de la bunicul meu care era tâmplar.  La un moment dat, m-am apucat de muzica și am făcut Comunicare la universitate. Când am plecat din Chile, am ajuns la Barcelona, m-am pus pe studiul teatrului, l-am avut ca profesor pe Jordi Bertran. El m-a invitat să fac parte din compania lui și, așa a început totul.

R.T.: Vorbește-mi un pic de copilăria din Chile. Pentru fiecare artist anii de început sunt importanți nu numai în formarea ca profesionist, ci și ca om.

D.Z.: Am copilărit într-un cartier sărac, unde trebuia să inventezi și jocurile și jucăriile. Nu existau jocuri electronice, nici calculatoare așa că jocurile principale erau cele cu prietenii din cartier. Prieteni adevărați din carne și sânge. Nu ca cei de azi, virtuali. Jucam fotbal, prindeam insecte, mergeam cu bicicleta. Îmi amintesc că aveam și multe perioade de singurătate când mă uitm la televizor la desene animate sau mergeam în curte și mă jucam cu figurinele din plastic. Mereu am fost un singuratic, am descoperit în timp muzica și scrisul. Am început pe la 13 ani să cânt la chitară, am făcut-o mulți ani, să compun muzică, să scriu versuri. Am făcut asta toată adolescența. Nu prea îmi plăcea să ies, preferam să stau în camera mea. Acum, e la fel, ies numai când călătoresc, altfel, toată ziua stau în atelier exersând. Copilăria mi-a influențat modul de a fi, m-am schimbat foarte puțin. Am rămas același băiețel, doar cu mai puțin păr și multe riduri.

R.T.: Care este etapa cea mai importantă din procesul unui spectacol?

D.Z.: Etapa cea mai importantă este atunci când îți dai seama că și cel mai mic detaliu este important. Începuturile sunt mereu diferite. Îmi amintesc că prima mea încercare a fost doar o idée pe care am scris-o și apoi a devenit spectacol. Al doilea spectacol a pornit după ce am construit o păpușă. De la ea a pornit povestea și apoi am scris scenariul. Spectacolul s-a numit Aripă murdară. A fost primul spectacol ca solist, care mi-a definit stilul și m-a purtat în multe turnee. Ultima operă Jocul timpului a început de la un vis. Am visat că trebuie să lucrez cu 7 regizori din 7 țări diferite, 7 povești de 7 minute fiecare. Așa a început o muncă care a durat 4 ani de pregătire. Fiecare spectacol are etape diferite și viață proprie. Important este să trăiești o perioadă de deschidere creativă pentru a fi gata să începi altceva.

R.T.: Îți construiești singur păpușile. Știu că lucrezi cu materiale reciclate. Ce alte materiale preferi?

D.Z.: În principal folosesc materiale reciclabile și lemn. Îmi plac metalele și jucăriile stricate. Îmi place să creez mecanisme individuale pentru fiecare păpușă și altele ca scenografia să prindă viață. Dar, mereu descopăr materiale noi. Să-ți povestesc despre ultimul? Lucrez la un spectacol nou care se va numi Robot, împreună cu prestigioasa companie poloneză Unia Teatr Niemożliwy. Trebuia să obțin efectul de metal, cu un material ușor. Am descoperit că folosirea conservelor de băuturi și beri ar avea un efect metalic care a funcționat foarte bine pentru mine.

R.T.: Ce sisteme de mânuire folosești?

D.Z.: Cele pe care le pot folosi eu și numai eu.

R.T.: Să vorbim puțin de experiența ta cu Jordi Bertran, unul din marii marionetiști ai lumii, binecunoscut în România. Ce ai învățat de la el?

D.Z.: A fost o experiență minunată. Cu el am început în lumea asta, am avut posibilitatea de a călători peste tot, am participat la multe festivaluri, văzând spectacole din realități diferite. Așa am început să-mi caut un loc al meu și l-am găsit. Jordi Bertran este un prieten bun, suntem în contact și, din când în când, mai lucrez cu el. De la el am învățat să potrivesc muzica cu păpușile. Ritmul, timpii, umorul care caracterizează lumea păpușilor. Am făcut niște cursuri cu el în care am învățat să folosesc marionetele. Așa cum ai spus, este unul dintre cei mai importanți marionetiști din lume și sunt recunoscător pentru ocazia pe care mi-a dat-o.

R.T.: Spectacolul Jocul timpului pe care l-am văzut, mi s-a părut interesant din mai multe puncte de vedere:scenariu, păpuși, mesaj, dar și pentru numărul 7, așa cum aminteam mai sus. E numărul tău magic?

D.Z.: Spuneam că am avut un vis. Am vrut să trăiesc visul aevea și nu mi-am pus întrebări. S-a născut în mod natural, cifra 7 este un număr magic și cred că asta a ajutat la succesul spectacolului. Am avut norocul să călătoresc în peste 20 de țări, am obținut premii importante și asta, datorită magiei lui 7.

R.T.: Care este mesajul acestui spectacol?

D.Z.: Mesajul este: nu căuta mesaje, uită pentru o oră de lumea ta, intră în a mea.

R.T.: Ești un globe trotter, unde te simți cel mai acasă?

D.Z.: În atelierul meu