Tiberiu Stoi, un mohican al papusilor

L-am cunoscut personal anul trecut, pe scena Teatrul ȚĂNDĂRICĂ când i-am înmânat Premiul de Excelență Michaela Tonitza Iordache în animația românească. Din fundul sălii a apărut, în fugă, un domn cu o pălărie și nas de clown, emoționat și care plinde mdestie a mulțumit simplu. Este considerat cel mai longeviv păpușar din Timișoara, cu o carieră de peste 50 de ani. A jucat zeci de roluri, a predat cursuri în țară și străinătate, a bătut Europa în lung și-n lat și joacă din plăcere. Scena îi conferă libertate, iar iubirea lui pentru copii și păpuși este nemăsurată.

Raluca Tulbure: Pentru început mi-aș dori să descoperim cine este Tiberiu Stoi?

Tiberiu Stoi: Nu vreau să mă descriu autobiografic – nu e cazul – voi povesti câteva lucruri care cred că mi-au definit alegerea pentru meseria de păpușar.  De foarte mic eram un mare observator. Priveam curios diverse obiecte sau gângănile de pe afară în mod îndelung și, ciudat, simțiam că sunt ele. Deveneam furnică, vierme, copac, tufiș și eram foarte fericit.  Pe la patru ani, vreme de multe zile, eram un cățel pe care cei ai casei îl scoteau greu de sub mese. Pe la șase ani, când familia avea musafiri făceam spectacol în pielea goală, țopăieli, dansuri, tropăituri, urlete, cântări, în mare iureș și nu vroiam să mă mai opresc atît de bine mă simțeam.  Mai târziu, luam în mână obiecte le mișcam crezând că sunt personaje din poveștile știute. Din figurile de șah făceam marionete care se războiau crunt între ele. Îmi plăcea circul, mai ales clovnii. Mă amuzau filmele cu Pat și Patachon, Stan și Bran, dar îl iubeam pe Charlie Chaplin, neîntrecutul. Mai târziu, au urmat romanele polițiste, iar și mai târziu, literatura universală, clasică și modernă. M-a „doborât” cea clasică, fantastică și cea suprarealistă. Am făcut și  muzică: pian zece ani, apoi de unul singur jazz. Nu mi-au plăcut notele și nici lecțile de balet. Dramaturgie am citit și  mi-a plăcut, dar spectacolele de teatru nu m-au atras în mod deosebit. Și, desenam foarte de mic foarte mult, mult. Îmi place și acum să fac din plastelină făpturi cu care să mă joc. Într-un final, am descoperit teatrul de păpuși și l-am luat cu mine pentru toată viața. Poate că m-am născut păpușar. Am fost și sunt mereu sedus de natura comic – tragică sau dimpotrivă tragico – comică a vieții, iar teatrul de păpuși exprimă din plin, metaforic, simbolic, plastic, acest lucru, de treaba asta și-a dat seama și teatrul dramatic de azi. Procedând ca atare.

R.T.: Când și cum a aparut dorința de a face teatru?

T.S.: Dorința a venit când, pentru prima dată, am văzut un spectacol cu păpuși. Copilul din mine a râs și a strigat „ Asta vreau ! “.

R.T.: Și la păpuși cum ați ajuns?

T.S.: Am intrat întâmplător, din curiozitate, la un spectacol al teatrului de păpuși din Timișoara.

R.T.: Ce vă sunt  mai dragi marionetele sau păpușile?

T.S.: Și - și. Marionetele imită realitatea, păpușile o sugeriază. Sunt fascinante toate.

R.T.: Care sunt ”ingredientele” din care este plămădit un artist?

T.S.: Sensibilitate artistică, inteligență artistică, fantezie, imaginație, chemare, cultură, dorință de perfecțiune, de originalitate, iubire de oamenii, încredere în forțele proprii, iubire de viață, cu alte cuvinte TALENT ÎNĂSCUT.

R.T.: De la cine ați deprins ABC-ul meseriei?

T.S.: În mare, de la mine însuși. M-am format după placul și gustul propriu. Am știut instinctiv privind teatrul ce să îmi spun „Tu fă asta, tu fă și asta”.

R.T.: De la Cluj la Timisoara a fost un drum lung, anevois?

T.S.: Dimpotrivă, a fost un drum extraordinar și minunat, pe care îl mai parcurg și acum.

R.T.: Atunci când vă  apucați de un spectacol care este etapa care vă place cel mai mult?

T.S.: Spectacolul “ Etapelor “ – de la repetițiile la masă la spectacolul ultim de adio.

R.T.: Ce calități trebuie să aibă un păpușar față de un actor de teatru dramatic?

T.S.: Păpușarul își iubește păpușile. E important, dar insuficient e nevoie de dexteritatea de-a mișca obiecte, în speță, păpuși, cât și un simț special al spațiului și al timpului păpuși mănuite. Deasemenea, capacitatea de a transfera energia, intențiile și vocea în păpușă, mai trebuie avută o modestie specială. Păpușarul e mulțumit să prezinte publicului păpușa sa și nu, în special, pe sine.

R.T.: E greu e ușor să lucrezi pentru copii?

T.S.; Foarte ușor, atunci când îi iubești și esti copil ca ei.

R.T.: Într-un Top 5 arbitrar alcătuit, care ar fi spectacolele pe care le-ati nominaliza? Vă întreb pentru că toată lumea, când e vorba de dumneavoastră, amintește de spectacolul celebru de la Cluj cu Ubu.

T.S.: Antropomorfism – Regia Florica Teodor; Peripeții la Gura sobei – Regia Mimi Mierluț; Trei oamenii de zăpadă – Regia Mimi Mierluț: Flautul fermecat – Regia Aurel Aureliu Manea; Ubu rege – Regia Kovács Ildikó.

R.T.: Ati avut idoli sau modele?

T.S.: Nici idoli, nici modele. Dar eram foarte atent la mânuirea și interpretarea actorilor de excepție.

R.T.: Dacă ar fi să mulțumiti cuiva către cine s-ar îndrepta mulțumirile ?

T.S: Florica Teodoru de la Timișoara, Mimi Mierluț - Tg. Mureș, Ileana  Berlogea – București, Kovács Ildikó– Cluj.

R.T.: Care credeâi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?

T.S.:  O îmbinare fericită dintre scenograf, regizor și actori, toții de bună calitate. De asemenea, un scenariu potrivit locului, timpului și publicului respectiv.

R.T.: După atâția ani de carieră care ar fi sfaturile lui Tiberiu Stoi pentru “fiii” săi, începători sau doritori într-ale meseriei?

T.S.: Multă muncă în fața oglizii. Repetarea la infinit a mișcărilor de care sunt capabile păpușile – mers, alergare, săritură, mișcări de bust, mișcări de cap, așezării, ridicări, zboruri, etc. Aceasta ca să se ajungă la automatism în mânuire, fapt care lasă libereră interpretarea.

R.T.: E nevoie de talent, de șansă sau de ce în a fi artist mânuitor?

T.S.: Talentul crează șansa. Dar nu întotdeauna! Oricum, ambele trebuie să coexiste implicit.

R.T.: Dacă ati avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ati face altceva sau tot teatru?

T.S.: Cu siguranță, tot teatru.

R.T.: V-ați dorit vreodată un text anume sau tot ce v-ați dorit s-a îndeplinit?

T.S.: Nu mi-am dorit niciodată ceva special în teatru. Am făcut, cât puteam eu de bine, ce mi s-a cerut, ce mi s-a oferit.

R.T.: Care ar fi definiția lui Tiberiu Stoi despre teatru după o carieră remarcabilă și un “munte ”de experiență?

T.S: Definesc teatrul ca ceva ce aduce bucurie și împlinire celor ce îl fac și celor ce îl consumă.

R.T.: Aveti regrete?

T.S.: Niciun regret. S-au desfășurat toate așa cum trebuia, cu bune, cu rele, ca-n teatrul vieții.

R.T.: Care credeti că este rolului premiilor în viața unui actor?

T.S.: Premiile stimulează, dar cât și cum, depinde de cel premiat.

R.T.: Ce s-a schimbat in copilul de la inceputul carierei Dvs. fata de cel de acuma?

T.S.: Mai nimic. Poate mai multă minte.

R.T.: Stimate domn, mai credeți în Feți frumoși și Ilene Cosînzene?

T.S.: Bineînțeles. Altfel, n-aș fi păpușar și încă unul nebun.

R.T.: Dacă ați fi magician ce ați face cu bagheta magica?

T.S.: Aș face un teatru magic, cu păpuși magice, cu copii magici într-un UNIVERS MAGIC!

Cronica tarzie

Compania Frilensăr despre al cărui spectacol Hadika am scris cu ceva timp în urmă este formată din tineri independenți, abslovenți ai unei facultăți de artele spectacolului, care s-au hotărât, într-o buna zi să pornească la drum pentru a se exprima liber, pentru a “transmite ceva-ul lor cu privire la societate. Frilensăr înseamnă dorinţă, bucurie, joc, emoţie, libertate."  Într-o prezentare pe care am citit-o undeva, se prezintă în stilul lor caracteristic “încearcă orice, nu fug de nimic, fără compromisuri, dimineața, la amiază, noaptea, în bar, la teatru, pe stradă, de la experiment la tradiție, oriunde există un public atent și sincer”. Cam asta sunt!

 Au apărut la Iași,apoi au descins în București pentru a se afirma.  Au idei, au talent, au umor, fac teatru din vocație și plăcere deși, unii trăiesc din altceva. Am văzut recent, în timpul Festivalului organizat de Teatrul Țăndărică, “Teatru, stradă și copil” spectacolul Mălăieș  în călcăieș, pe care îl urmăream demult și care face parte din Tristory, “adică trilogia emoțiilor tradițional neînchipuite”. Ce să spun? Este o citire originală a poveștii lui Ion Creangă Capra cu trei iezi. Nu e Dabija, cum se spune și în finalul reprezentației. E altceva! E o joacă de copii mari care are un mesaj: pentru a ne regăsi identitatea națională trebuie să ne aducem aminte de tradiții și obiceiuri. De la costume populare stilizate, la căni și farfurii de lut, covoare țărănești, lădițe de zestre,măști, urături, chiuituri și un adorabil și dulce grai moldovenesc, toate ne duc cu gândul la bogăția acestui popor. Chiar și parastasul, un obicei atât de creștinesc  are momente de un comic special cu niște găselnițe de mare haz. Joc-simbolistică- plăcere,o triadă care se topește în bun gust, improvizație, bucuria de a împărtăși a actorilor, ușurința cu care trec de la o stare la alta. Cântece originale care întregesc atmosfera unei povești arhicunoscute, arhijucate, dar căreia îi descoperi valențe noi, o coregrafie (semnată de Beatrice Volbea) ce se bazează pe posibilitățile și calitățile actorilor de a dansa. Tinerețea înseamnă inventivitate, bucurie, onestitate, dorința de a arăta că ideile nu le lipsesc. Scenariul scris de Daniel Chirilă, la care fiecare interpret a contribuit cu câte ceva, nu se depărtează de spiritul scriiturii lui Creangă dar îi  conferă o originalitate aparte.  Moldovenismele se împletesc cu o serie de remarci filozofice, ancorate în realitate. Intrarea actorilor, pe întuneric, în șir, croindu-și drum printre spectatori pentru ca, apoi, să se ascundă în spatele unei lăzi și să bolborosească de acolo minute bune crează un fel de suspans. De aici încolo totul este mișcare, voie bună, replici suculente trecând de la postura de prezentatori la cea de interpreți. Familia Wolf și familia Capră, rivale ca în Romeo și Julieta, se tot războiesc deși Vica Capră îl iubește pe tânărul Wolf. Lupul nu este chiar așa de fioros, ci doar preocupat de indestularea burții lui. Fiii săi, ca și cei ai doamnei Capră sunt plini de haz,  joacă la fel de bine servilismul, manipularea. Capra din spectacol mi s-a părut ceva mai aspră decât cea a lui Creangă, are un aspect sever și ușor dramatic, mai ales în scena parastasului. Actorii: Daniel Chirilă, Loredana Cosovanu (cea mai bună actriță la Gala Hop 2012), Alina Mîndru, Claudia Chiraș (premiul publicului Gala Hop 2012), Ovidiu Cosovanu, Dumitru Georgescu ( cel mai bun actor la Gala Hop 2013), Tiberiu Enache demonstrază că se simt bine împreună, că formează o trupă închegată, pusă pe “șotii” artistice, că le place ce fac și că indiferent de cât public au în față, joacă cu dăruire. Ce cred că trebuie remarcat este faptul că au pornit singuri, nimeni nu i-a luat sub o aripă ocrotitoare, poate doar cei de  la Green Hours unde joacă constant, că spectacolele sunt un laborator, atelierde creație. Poate de aceea, imperfecțiunile (de dicție, de exemplu) nici nu trebuie menționate în mod special.

Important este că sunt independenți, că luptă pentru un ideal al lor, că le place să joace și să se joace și, că asemenea multor tineri talentați și cu idei ar trebui încurajați.

Poate ar trebui menționat că spectacolul inițial avea altă distribuție și că a luat în 2014 Premiu pentru cea mai bună dramaturgie în cadrul Maratonului de teatru independent Bucharest Fringe și la Festivalul național de teatru independent un “premiu mioritic-carpato-dunăreano-pontic”, parcă special creat în stilul Frilensăr.

Trupa Frilensăr- Mălăieș în călcăieș. Text, regie : Daniel Chirilă. Coregrafie: Beatrice Volbea.Cu: Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Claudia Chiraș, Ovidiu Cosovanu, Dumitru Georgescu,Tiberiu Enache, Daniel Chirilă. Data vizionării:21 mai 2016

Te uită, cum ninge ...aprilie

Acest vers bacovian parafrazat m-a obsedat în călătoria pe care, alături de trupa Teatrului Țăndărică, am făcut-o la Karlsruhe, în Germania. Motivul a fost o manifestare organizată de Teatrul Marotte și Primăria orașului și intitulată ZILELE CULTURII EUROPENE. Spectacolul ales a fost Adunarea păsărilor. În cadrul aceleiași acțiuni culturale au fost prezenți și colegii noștri de la Teatrul clasic Ioan Slavici, trupa de marionete din Arad, cu spectacolul Tovarășul de drum. Revederea pe meleag străin are alt gust și este mai dulce.

Dar până să descriu ce s-a întâmplat acolo, trebuie să povestesc despre ‘aventurile’ celor 16 ‘mușchetari-țăndărici‘ pe cărări străine. Echipați de primăvară, așezați în microbus, fiecare cu durerile lui de șale, spate, genunchi, tuse sau junghi,dar optimiști, am pornit la un drum lung de peste 1800 km. Am poposit la Arad, la Herzogenburg sau Sant Polten pentru a înnopta și a ne reface după 12 ore de drum. Am avut de toate: soare, ploaie, rece ca de toamnă, frig pătrunzător, zăpadă, sus pe munții Carpați sau în Alpi, dar și pe pământ. Fulgi mari, aproape neverosimili ce au creat un cadru scenografic greu de imaginat pentru sfârșitul lunii aprilie. Autostrăzi, orașe aproape pustii la sfârșit de săptămână, hoteluri mici, unde duminica nu există recepție și cheile ți le iei singur după ce faci un cod. Și câte și mai câte!

Să revenim la scopul nostru cultural! Karlsruhe este situat în landul Baden-Württemberg, în apropiere de granița cu Franța și Elveția. Meridianul de 49° trece direct prin centrul orașului. Acest curs este marcat de o piatră și o linie în grădina zoologică. Numele orașului provine de la Margraful Karl al III-lea Wilhelm de Baden-Durlach. Karlsruhe înseamnă locul de odihnă al lui Karl, Karl Wilhelm fiind înmormântat în piramida de piatră din Marktplatz, piață centrală. Karl Wilhelm a fondat orașul în anul 1715 după o neînțelegere cu locuitorii fostei capitale, Durlach. Orașul are castelul în centrul său și 32 de străzi care se împart radial spre periferii. Karlsruhe este denumit și orașul evantai.

Spectacolul Adunarea păsărilor s-a jucat în sala mare a Casei de cultură din zona veche a orașului. O sală cu peste 1000 de locuri, care s-a micit pentru a sluji scopul spectacolului. Am jucat în fața a 160 de spectatori, mai ales de vârstă medie, care înarmați cu pernuțe pentru scaune și pahare de șampanie sau bere au așteptat cuminți începutul reprezentației. Pe parcursul ei nu s-a auzit un sunet, au urmărit aproape fascinați povestea de pe scenă. Mesajul spectacolului  este extrem de actual, în contextul politic atât de încărcat legat de imigranți și criza la nivel mondial pe care o declanșează, de fanatism religios, de teroare și terorism, de fundamentalism, de religia prost înțeleasă. Este puternic la nivel de mesaj, de simbolistică, de imagine, de mişcare, de atmosferă. Emoţionează, impresionează prin unitate stilistică, prin crescendo-ul ritmului, dat de zbaterea, de ţipătul sau murmurul păsărilor. Nici nu era nevoie de cuvinte pentru a exprima ideile poetului persan Farrid Uddin Attar atât de bine desluşite de regizor (Cristian Pepino), de scenograf, de autoarea costumelor (Cristina Pepino) sau de idea sugerată de Michaela Tonitza Iordache. Decorul, costumele, siluetele şi capetele de păsări, proiecţiile video, muzică totul creează o atmosferă rafinată, dinamică,  învăluită în mister şi parfum oriental. Aceste calități au fost perfect înțelese de publicul german care la final a aplaudat zgomotos, i-a chemat la rampa de mai multe ori pe actorii Gabriel Apostol, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin, Ioan Brancu, Geo Dinescu, Marin Fagu, Cristian Mitescu, Roxana Vișan, Andreea Ionescu, Cristina Țane. Toți au împărtășit o energie bună, dată de spiritul de echipă. Actorii alcătuiesc un tot, se identifică cu personajele lor creind o simbioză. Au forţa de a transmite tot zbuciumul sufletesc, trăiesc cu pasiune fiecare “fâlfâire” de aripă, fiecare zbatere, exprimă cu corpul lor, iubirea, lupta aprigă pentru suprevieţuire sau supremaţie, epuizarea totală( sugerată de contorsionarea trupurilor interpreţilor). Un joc - dans de mare gingăşie, plin de sensibilitate care impresionează. Îţi vine să aplauzi, dar ca la un concert clasic, renunţi şi respiri adânc pentru a nu tulbura momentul. Toate acestea au fost apreciate de publicul german, deobicei rezervat și conservator. A fost o seară plină de emoții care s-a terminat cu un pahar de vin oferit de directorul Teatrului Marotte. Alături ne-a fost Christian Caimacan cel care a fost preocupat ca totul să iasă bine de la început, stabilind detaliile prezenței noastre în Germania.

Și drumul de întoarcere a fost la fel de "bacovian"!