convorbire cu Adriana Stoian si Elena Solomon

Adriana Stoian și Coca Solomon ( cum o știe mai toată lumea!) sunt din contingentul de aur al secției de animație de la Teatrul Bacovia din Bacău. Alături de Venera și Sorina, cu care ați făcut cunoștiință în numărul trecut, m-au uimit și fascinat cu povești de viață, pe care am fost obligată să le „cenzurez” un pic pentru că revista ar fi devenit „fluviu”. Longevive, cu cariere impresionante, pline de energie, Adriana și Coca au depănat un fir al vieții și carierei lor cu onestitate, cu modestie.

Raluca Tulbure: Pentru început v-aş propune să ne referim la copilăria Dvs. că să vedem de unde a răsărit steaua fiecăreia, artiste de excepţie, mari„păpușărese”, cum umblă vorba prin târg.

Adriana Stoian: Când eram mică strângeam toți copii de pe strada mea în grădină, legam o sfoară de doi pomi și puneam o pătură în loc de cortină și dădeam spectacole. Făceam rochițe de balet din hârtie creponată, făceam bilete pe care le plăteam tot noi și, din banii strânși cumpăram dulciuri pe care le mâncam tot noi după spectacol. Așa, treceau vacanțele! Seara, citeam povești pentru sora mea mai mică cu 6 ani. Când nu aveam cărți, inventam povești. Când eram în clasa a II-a a venit o comisie de la Cluj pentru a selecționa copii la școala de balet. Am fugit de acasă la concurs, am câștigat preselecția dar, mămica mea mi-a dat o bătaie zdravănă, m-a închis în casă și m-am liniștit. Nu vreau s-o lungesc prea mult așa că vă spun: a urmat  gimnastică, volei și, în final, la Liceul Pedagogic am fost descoperită și laută la Școala Sportivă la atletism. Sportul m-a ajutat în meserie.În anul patru de liceu, profesoara de română m-a descoperit la o seara Lucian Blaga. A fost atât de entuziasmată de ceea ce a auzit că m-a prezentat la Școala Populară de artă celui mai bun profesor, Ion Ghelu Deselnica. M-a luat la clasa lui, am fost la concursuri, am luat premii substanțiale.

Elena Solomon: Dacă ne referim la steaua care m-a propulsat spre acestă profesie, luând-o pe partea amuzantă și lăsând la o parte drama, a fost Steaua Roșie a Uniunii Sovietice. Sunt născută în Basarabia, într-un sat de găgăuzi, unde tata era preot. Satul se numea Acmanghit. Tata, cu umorul care-l caracteriza, a spus odată că regretă că nu ne-a înregistrat la naștere (suntem două surori) în comuna vecină, o colonie nemțească numită Paris. Ce frumos ar fi sunat: Paris-URSS! Și, cum istoria și geografia îmi joacă feste, acum sunt născută în Ucraina! Fac parte dintr-o familie cu “probleme” pentru regimul comunist. Un arbore genealogic cu o sevă otrăvitoare (profesori,preoți, medici, muzicieni, artiști plastici, poeți- vărul tatii, Aleksei Mateevici este autorul poeziei Limba noastră, imnul Republicii Moldova). În 1940, “spaima roșie ”ne-a mânat dincoace de Prut, ne-am stabilit la Bacău , la o soră de a tatii.  După moartea mamei mele, o dată cu înaintarea frontului am trăit un nou refugiu, în Ardeal. Am cunoscut viața de nomad, am învățat să nu-mi fie frică de nimic, de frig sau foame. Am revenit la Bacău, am absolvit Liceul teoretic, am vrut să merg la facultate. Visul mi-a fost spulberat de arestarea unui unchi. Marele meu noroc a fost înființarea și la Bacău a Teatrului de Păpuși. Aflând că au nevoie de o fată talentată, cu ureche muzicală și voce,m-am prezentat și am fost admisă.

R. T.: Care credeți că este principala voastră trăsătuă de caracter fără de care nu ați fi putut face meseria aceasta?

A.S.: Nu m-am gândit niciodată la asta! Totul a venit de la “Dispecerul” ceresc. Am să vă spun o mică povestioara. Prin anii 70 și ceva, eram la un festival la Piatra Neamț. Țăndărică venise cu un spectacol foarte frumos. În toată splendoarea și acțiunea din el, îmi atrăsese atenția un tânăr care cânta laun flaut de lemn, undeva, în dreapta scenei. Avea o mimică și o expresie corporală, că nu mai vedeam altceva. Aveam să aflu că e student la teatru. I-am spus doamnei Margareta Niculescu că va avea o carieră strălucită și, așa a fost. Era Radu Gheorghe! După ani, aflată la cursuri de perfecționare, l-am văzut la Național în Fata din Andros. Nu vreau să mă lungesc, dar am văzut mulți tineri talentați de-a lungul anilor, pe unii i-am și ajutat.

E.S.: Trăsătura de caracter care m-a ajutat să-mi exercit meseria a fost voința dublată de perseverență. Văzând ce înseamnă acest teatru, miracolul său m-a fascinate și speriat în același timp, mobilizându-mi voința de a desluși tainele acestei meserii.

R. T.: Care credeți că sunt principalele atuurile unui artist păpușar?

A.S.: În primul rând vocea pe care s-o transformi de la un gungurit de copil la fetiță, băiat, zână, prințesă, vrăjitoare, bărbat,etc. Mâini expresive, rezistență fizică, expresivitate a corpuluiși puterea de a transmite păpușii ceea ce simți pentru a a face credibilă.

E.S.: Atuul păpușarului este capcitatea și unicitatea vocației sale de a crea emoții în rândul spectatorilor prin intermediul obiectului pe care îl animă, capacitatea de a se identifica cu obiectul animat, libertatea de a sfida legea gravitației. Mânuirea păpușii este o artă, o știință, o veșnică încercare de a descoperi posibilitățile de expresie a ceea ce tu, ca mânuitor-însuflețitor dorești să obții. Fiecare pas al tău este și pasul păpușii, fiecare oftat al păpușii este și al tău, iar râsul care-ți scutură ființa trebuie transmis cu aceiași vibrație și păpușii prin mâna care o animă. Păpușa și omul sunt un tot unitary, altfel tot efortul este inutil. Fiecare păpușă este un instrument diferit de la personaj la personaj pe care trebuie să-l studiezi, să-l descoperi, să-l înțelegi, să-l slujești cu toată ființa ta, cu toată dragostea și talentul tău. Se știe că cel mai sincer și aspru critic este copilul.

R. T.: Cum au fost începuturile voastre în teatru?

A.S.: Am intrat prin concurs, venind din învățământ. Au fost 64 de candidați și un loc. Primul rol a fost o veveriță într-un spectacol care deja se repeat, ajutoare la mâini la o maimuță și un șoricel. Următorul rol a fost un rol principal în Stele, stele de Sanda Diaconescu. A urmat înlocuirea foarte grea în Iancu Jianu, cu rolul Alex. țiganul și mâna dreaptă a lui Jianu.Trebuia să mă duelez, să mă lupt cu turcii. Spectacolul era cu costume și cu niște capete immense, iar prin cele două găuri de la ochi abia vedeai. M-am descurcat! Au urmat roluri care mai de care mai interesante. Cu Elena Solomon, Corneliu Dobrescu, Verona Marinescu ( la Bacău), Titi Jora, Nuți Forna, cu care mă înțelegeam pe scenă din priviri.

E.S.: Începuturile mele în teatru au fost destul de dificile. Nu am fost primită cu prea multă simpatie. Eram singura cu liceu și bacalaureat. Era teama că afirmându-mă voi avansa ca salarizare. Asta se petrecea în 1958 când a apărut legea ca păpușarii să aibă liceul și s-au aplicat penalizări.

R. T.: De la cine ați  deprins tainele meseriei?

A.S.: De la colegii mei din Bacău, generația de aur. NU a existat spectacol sau repetiție la care eu să nu fi fost în sală. Mi se spunea:”meseria asta se  fură”. Și, se pare că am fost un hoț desăvârșit. Am fost ajutată și încurajată de toți colegii mei. Am urmat cursuri de perfecționare la Brașov , eram tineri din toate teatrele. Am fost în grupa Didinei Davidescu, care la final, spre surprinderea mea a spus că a remarcat doi tineri, o fată (care eram eu) și un băiat (regretatul Doru Gombos. Am mai avut profesori pe Ileana Berlogea, Victor Ernest Mașek, Sanda Diaconescu, Janos Peter, Kovács Ildikó.

E.S.: În situația mea, ceea ce urma să devin mi se părea imposibil. Crispată, neajutată de nimeni a trebuit să urmăresc fiecare actor ca să-mi dau seama de la cine pot învăța. Cea mai talentată actriță era Fany Rozeanu, iar la actori, Corneliu Dobrescu. Ei parcă se născuseră cu păpușa în mână. La răutățile și ironiile legate de stângăcia mea, cu voința mea draconică mi-am dat seama că trebuie să lupt, să-mi consolidez existența în teatru. Am ajuns să-mi “confecționez”o conduit și un profesionalism ce m-au făcut imbatabilă. Am suporta cu umilințe, jigniri, răutăți cu stoicism, încât spre pensionare, la prima mea răbufnire care l-a uimit pe director, i-am spus că am oboist să fiu cuminte. Eram în vârful piramidei valorice, apreciată de regizori, critici și, chiar de unii colegi, lucru care se întâmplă destul de rar. Cel care mi-a dat cu adevărat încredere în mine a fost Mircea Radu Rătescu,”tatăl”Teatrului Licurici, un personaj de o complexitate rar întîlnită. Mai tîrziu, am fost la cursuri la București, am fost atestată și ca instructor. O paranteză: cum nimic nu este întâmplător în viață, prima mea atestare de talent a fost la 9 ani pentru rolul uni pitic din Albă ca zăpada, jucat la o serbare, cu o pijama și un coif de hârtie pe scena clădirii ce în 1956 aea să devină  teatrul în care mi-am câștigat existența.

R. T.: Cum vedeți relația actor-regizor?

A.S.: Amândoi sunt creatori deci, trebuie să existe o relație de respect reciproc, prietenie și multă încredere.

E.S.: Relația actor-regizor este o relație de colaborare. Ambii au statutul de creatori. Nu doar regizorul este creator și actorul executant. În decursul activității am intervenit de multe ori cu idei care au servit spectacolul, atunci când orgoliul regizorului nu era prea mare și accepta.

R. T.: Care sunt etapele din realizarea unui spectacol care vă plac cel mai mult?

A.S.: În primul rând, citirea la masă când descoperi personajul, îți găsești vocea. Apoi, când vezi schițele scenografului.Când “sâcâi” atelierele pentru a vedea păpușa. Și, ultima care e cea mai important, reacția sălii.

E.S.: Preocupată de a-mi desăvârși măiestria în arta păpușăriei, cu orgoliul perfecționistului, m-au interest toate etapele creării unui spectacol. Dar, in special,construcția păpușii. Întotdeauna, mi-a fost teamă de păpușa ce urma s-o mânuiesc, teamă de a nu fi la nivelul exigențelor mele. Am urmărit pas cu pas construcția păpușii, uneori intervenind chiar la modificarea ei pentru a avea o mobilitate perfectă.

R. T.: Ați visat vreodată la un rol?

A.S.: Nu!

E.S.: Niciodată nu am pus miză pe un rol. Am acceptat orice propunere artistic. Nu trebia să-mi doresc un rol. În decursul celor 34 de ani am devenit as în înlocuiri și am avut prilejul să joc în roluri la care nici nu am visat.

R. T.: Care au fost spectacolele pe care le-ați iubit cel mai mult?

A.S.: Le-am iubit pe toate, pentru că rolurile au fost copiii mei, eu neavând copii. Am să numesc totuși câteva: Fram, ursul polar, Eu, tu, el și un elefănțel, Rățoiul albastru, Ariciul albastru, Dănilă Prepeleac, Făt Fumos din lacrimă, Scufița Roșie.

E.S.:  Spectacolele dragi mie au fost: Kaima, jucat în direct, pe viu și la televiziune, apoi Dănilă Prepeleac, în care l-am jucat pe dracul prostovan Sărsăilă care a fost sarea și pierul spectacolului. Cenușăreasa, rolul mașterei, Harap Alb- Spânul, pentru care am primit și un premiu la Festivalul Ion Creangă, Aventurile lui Lagardère, rolul Passepoile.

R. T.: Talent, muncă sau/și șansă?

A.S.: Toate la un loc.

E.S.:  La mine a primat șansa, dar în munca unui actor toate sunt importante.

R. T.: Mai credeți în povești?

A.S.: Daaa!

E.S.:  Mi-am scris o parte din memorii, cu titlul Coșmarul îndulcit de vise. Întotdeauna visele și poveștile îndulcesc amarul vieții. Niciodată nu am renunțat la ele. Fără povești, copiii ar fi niște adulți prematuri.

R. T.: Ce diferență este între copilul care ați fost și cel de azi?

A.S.: Atunci aveam inocența vârstei, acum am multă experiență.

E.S.:  Copilul care am fost este și acum, dar încorsetat într-un ambalaj de pergament șifonat la cei 83 de ani. Profesia nostră te faci să nu știi să îmbătrânești.

R. T.: Păpuși sau marionete?

A.S.: Și,și!

E.S.:  Păpușa pe mână, bibabo și wayang au fost cele cu care am avut contact de la început. Cu marioneta doar sporadicîn unele spectacole, când regizorul vedea necesitatea ei și atunci într-o construcție foarte simplă.

R. T.: Dacă ați fi regizor care ar fi spectacolele pe care le-ați pune în primul rând?

A.S.: Prostia omenească, Dănilă Prepeleac, Scufița Roșie, Albă ca zăpada, Făt frumos din lacrimă, Povestea porcului, Aladin și lampa fermecată.

E.S.:  Dacă aș fi regizor aș monta spectacole cu acțiune, dar fără violență, basme nu parodiate, feerii care să încânte ochiul și sufletul cu scenografii simple, sugestive care să pună în evidență păpușa, personajul actor și să nu-l facă greu de distins pe scenă.

R. T.: Ce reprezintă teatrul pentru Dvs.?

A.S.: Aer, soare și viață.

E.S.:  Pentru mine, teatrul este însăși viața. M-am contopit cu el ca Ana lui Manole, dăruindu-i și pruncul, care azi  e un actor de teatru dramatic, talentat  regizor, manager al Teatrului pentru copii și tineret Vasilache din Botoșani.

R. T.: Ce sfaturi ați da unui păpușar începător?

A.S.: Să fie modest, atent la tot ce se întâmplă în scenă, să-și ajute colegii, să se joace cu păpușa înainte de a-i afla mișcările, să vadă cât mai multe spectacole. Modestia este apanajul omului deștept.

E.S.:  Să mergă mai întâi la teatru și să asite la cât mai multe repetiții atât din sală cât și din culise. Este o profesie care cere efort, răbdare, chiar și sacrificii, în afară de talent și dragoste.

R. T.: Fiind și femei vreau să vă întreb dacă există o rețetă pentru o viața profesională și personală perfectă?

A.S.: Dacă există, eu nu am găsit-o!

E.S.:  Viață personală și profesională perfecte pentru un actor nu există, mai ales ca femeie. Cu program de muncă nenormat, cu deplasări, turnee,zile libere în funcție de disponibilitățile grădinițelor sau școlilor, ba o epidemie de gripă, viața de familie e dată peste cap.

R. T.: Ați sacrificat ceva din viața dvs. pentru meserie?

A.S.: Da! Meseria a fost pe primul loc. Nu a contat că sunt cu infecții dentare, răceală, chiar și cu pneumonie! Am jucat și la sediu și în deplasări. Nu numai din cauza meseriei (dar a contribuit și ea!) am pierdut un soț, pe al doilea mi l-a luat...alta, pe al treilea... Dumnezeu.

E.S.:  Am sacrificat cel mai prețios rol: cel de mamă. Dar, copilul a fost și este rațiunea mea de a exista. Este ceea ce eu nu am putut realiza.

R. T.: Există ceva care lipsește teatrului de animație astăzi? Ce credeți că s-ar putea face pentru a-i “îmbunătăți” imaginea?

A.S.: Lipsesc specialiștii în profesiile cheie de la scenă: sonorizatori, electricieni,butafori, constructori păpuși. Am văzut păpuși frumoase, dar care nu se putea mânui. Cred că este și o criză de dramaturgi pentru teatrele de păpuși.

E.S.:  Teatrului de animației îi lipsesc sediile adecvate, tehnica performantă de sunet, lumini și efecte vizuale, multi media precum și resursa umană calificată pentru specialitățile profesionale ce au caracter de unicitate (tehnicieni scenă, sunet, lumini, constructori de păpuși, croitori, pictori scenografi, etc). Ar mai trebui un manager specializat în managementul artistic și antreprenorial cultural. Apoi, servicii calificate și specializate de marketing.

R. T.: Mai are teatrul puterea de a educa? Sau are doar o funcție de petrecere a timpului liber?

A.S.: Da! Chiar dacă în trecut avea obligația de a face educație, acum poți să faci și una și alta, cu inteligență.

E.S.:  Azi, petrecerea timpului liber se face mai mult în mall-uri. Teatrul are misiunea de a educa, dar nu știu dacă are și puterea, când concurența cu internetul e atât de mare. El acaparează până și pe cei mai mici, ceea ce îiface mai violenți,mai insensibili.

R. T.: Dacă ați putea să o luați de la capăt ați face tot teatru?

A.S.: Mi-ar plăcea să fac revistă, dar nu pot tradă păpușa.

E.S.:  Cu siguranță că aș face tot teatru.

R. T.: Presupunând că ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

A.S.: Aș cere baghetei să dea sănătate tuturor copiilor, să nu mai fie săraci, să fie iubiți de părinți așa cum am fost eu și sora mea.

E.S.:  Dacă aș avea “pe bune ”o baghetă magică, mi-ar fi frică de ce m-ar tenta să fac cu ea. Așa că mă abțin, dorind doar un edificiu minunat teatrului care m-a ajutat să exist.

A consemnat Raluca Tulbure

Carte dialog despre prieteni, prietenii și viată

Ce știm despre Sergiu Cioiu, “un artist a cărui voce a rezistat la proba timpului, un bărbat elegant, distins și cu o mare disponibilitate sufletească”? Nu știm aproape nimic. Acesta este titlul cărții-dialog dintre Pușa Roth și Sergiu Cioiu, care nu este o biografie propriu zisă, ci o confesiune despre prieteni, un “buchet” de amintiri parfumate, clipe de viață, carieră, gânduri și rânduri, oameni, adunate cu grijă și răbdare.

Nu știu câți își amintesc de el, generația mea cu siguranță că n-a uitat Cântecul vântului (“vântule, vânt nebun, stai ș-ascultă ce-ți spun”), Poarta sărutului, Venise vremea sau Merci, Bécaud! sau multe altele dintr-o gamă variată, diversă. În opinia mea, Sergiu Cioiu este tipul de cântăreț-actor, baladist sau șanșonetist, care înterpreteză cu trăire, cu emoție, cu patos melodii scrise pe versuri de mari poeți sau textieri experimentați. La fiecare întâlnire, am senzația că asist la  momente de teatru puse pe muzică. Recent, am participat la două spectacole diferite. Unul, în grădina de la Green Hours și, al doilea la TES. Cel din grădină a fost o întâlnire între prietenii strânși la un pahar de vin sub un cer înstelat și clar de lună. A cântat, a recitat, a povestit, s-a plimbat printre admiratori, a depănat amintiri. S-a simțit bine, ne-am simțit bine și, parcă nu ne mai dădeam duși, deși eram goniți de un meci important ce era transmis pe un ecran mare. Spre final, s-a petrecut un schimb de generații, tineri veniți pentru meci care s-au așezat să asculte, poate pentru prima dată, un cântăreț de care părinții lor își aduceau aminte. Spectacolul de la TES a fost dedicat lui Alexandru Mandy, de la a cărui naștere s-au împlinit 105 ani. Despre Mandy care i-a compus multe melodii Sergiu Cioiu spune în carte: “a compus cântec cu text, el rămâne unul dintre puținii compozitori care și-au  scris texte la melodii sau melodii la texte. Un adevărat făurar de cântec. Toți cei care au interpretat cântece de Mandy au găsit un suport solid pentru a se pune în valoare fără a avea nevoie de mișcări din șolduri, sinuoase piruete, poze sexy, dansatori sculptați ori dansatoare cât mai sumar îmbrăcate.(...) Eu, însă, am avut o colaborare mai intensă, mai apropiată și mi-am bazat o mare parte a repertoriului pe aceste cântece pe care le-am purtat cu mine pretutindeni, în turnee, pe scenele diferitelor teatre din țară și din afara tării, căci în integralitatea lor ele au constituit pentru mine un adevărat material de one-man-show.” Mandy revine de multe ori în răspunsurile date Pușei Roth. Revenind la întâlnirea de la TES, în fața unei săli pline de prieteni, admiratori, oameni simpli, aș putea spune că a fost ca un spectacol de teatru în două acte, centrat în jurul lui Alexandru Mandy și Sergiu Cioiu, având roluri la fel de importante Maia Morgenstern, Magda Catone, Mariana Pachiș (sand artist), Maria Gheorghiu. S-a dovedit, din nou, că esențele tari sunt mereu proaspete, nu numai datorită vechimi sau calității, ci și pentru că praful vremii nu le atinge.

Cred că puțini sunt cei care știu că Sergiu Cioiu a absolvit IATC-ul (UNATC-ulde azi) în una dintre promoțiile de aur: Ovidiu Iuliu Moldovan, Monica Ghiuță, Ștefan Radof, Ilinca Tomoroveanu, Ion Caramitru, Mariana Mihuț, Rodica Mandache și mulți alții. De unii dintre ei a rămas legat  pe viață și în carte există un set de întrebări și răspunsuri legate prieteni și prietenie. Am spicuit la întâmplare câteva „portrete”. De exemplu, pe Ovidiu Iuliu Moldovan îl consideră ” un actor imens, talentat , sensibil, care a lăsat în memoria colectivă a iubitorilor de teatru și film zeci de roluri/personaje,excelent realizate, adevărate creații actoricești. Ovidiu Iuliu Moldovan era un om frumos! Era receptiv și sensibil, avea o imensă calitate de a asculta și de a recepțina mesajul spiritual; era discret și cald și îșipurta melancolia și tristețea sub un scut de prudență”. Multe gânduri ne împărtășește si despre Ion Caramitru, relația lor trecând de-a lungul timpului prin diverse etape. “Cu Ștefan Radof am avut o comunicare mai susținută, datorită faptului miraculous al poeziei. În plus, relația mea cu Ștefan Radof a fost o adevărată prietenie cu tot ce poate fi mai valoros în a aprecia sinceritatea, căldura omenească, generozitatea și talentul fiecăruia dintre noi. (...) Există și un capitol în care vorbește despre „prietenii revendicate și pierdute”. Dar, așa cum era și firesc, amintește de toți compozitorii cu care a colaborat, de colegii cu care a cântat, de scriitorii pe care i-a cunoscut, de poeții pe ale căror versuri a compus melodii (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Miron Radu Paraschivescu). Fragmente mai ample sunt dedicate lui Florin Bogardo, Constantin Drăghici, Mihai Dumbravă, Eugen Rotaru ,etc.

A jucat la Teatrul Tănase, la Bulandra în Puterea și adevărul (regia Liviu Ciulei și Petre Popescu), la Teatrul de Operetă, avut o tentativă de angajare la Teatrul Național, a susținut un recital în cadrul Nocturnelor de la Teatrul Țăndărică, a predat la Școala Populară de artă, a cântat la Olympia, i-a cunocut pe Gilbert Bécaud, Charles Aznavour.  Sentimentală din fire, nu am putut trece peste însemnările legate de prezența lui Sergiu Cioiu pe scena de la Țăndărică cu”primul spectacol în această meserie liberală, Nocturn IV, pe atunci sub auspiciile doamnei Margareta Niculescu, cea care a fost o mare animatoare a teatrului de marionete, dar și de spectacole moderne de dans, de poezie, de satiră sau de cântec poetic. Nocturnele 9½, în care s-au prezentat spectacole unice, cu și de Gellu Naum, Papa Răducanu, Gigi Căciuleanu, Adina Cezar, Johnny Răducanu, Mircea Crișan. Spectacolele Nocturnele 9½, de la Teatrul Țăndărică deveniseră evenimentul nocturn al Bucureștilor din acei ani. A fost idea Doamnei Miriam (Papa) Răducanu, dar nu s-ar fi putut desfășura fără atitudinea curajoasă a acestei mari artiste și directoare de teatru care a fost Doamna Margareta Niculescu. Nocturne s-au făcut multe și cu varii distribuții, dar niciodată, nu s-a mai ajuns la acest nivel aproapre mistic”.

A cântat la Festivalul de la Mamaia, a luat premii, avut spectacole pe multe scene ale lumi, a scos zeci de discuri, iar în 1982 s-a stabilit în Canada.cu familia, la Ottawa și continuă să se ocupe de ce știa el mai bine. Spectacole pentru diaspora română, joacă într-un prim spectacol, regizat de Janet Irwin, organizează spectacole, realizează un spectacol numit Suflet românesc, conduce o emisiune tv în limba română, a dorit să înființeze un teatru multicultural, pentru care nu a găsit fonduri.

Cartea, datorită formei de dialog este mai vie și cuprinde fragmente de scrisori, articole publicate pe diverse teme, un bogat material fotografic. Ea ne ajută să descoperim un om, o viață, un suflet de artist, dar cel mai important mi s-a părut a fi o carte despre prieteni și frunzărind-o, poate găsim un răspuns la titlul Nu știm aproape nimic despre viață, despre oameni, despre teatru sau despre muzică. Dar despre Sergiu Cioiu?

În ritm de rock

După succesul fulminant de critică și de  public al filmului Bohemian Rapsody, câștigător al câtorva Premii Oscar,interesul pentru legendara formație Queen și neuitatul ei leader, Freddy Mercury a crescut, readucând în atenția celor din generațiile mai tinere melodiile care  i-au făcut nemuritori. Cine și-a imaginat că musicalul We Will Rock You, Romania! va continua povestea s-a înșelat!  Robert de Niro într-o discuție cu doi dintre membrii formației, Brian May și Roger Taylor, i-a întrebat dacă nu vor să se facă un musical despre viața lor. Iar, Ben Elton, scriitor și umorist a scris libretul și a ales cântecele. Dar, We Will Rock You este o poveste manifest, cu accente science fiction care are mai multe mesaje adresate nouă tuturor, dar mai ales tinerei generații: o satiră la adresa super tehnologiei digitalizate care ne sufocă, o declarație de dragoste față de muzica adevărată, față de existența instrumentelor muzicale, a muzicii live și, o privire critică asupra revoltei față de un sistem dictatorial de supunere, de respectare forțată a unor norme de viață și de conduită.Viața multor tineri se „trăiește” digital, prieteniile sunt virtuale și artificiale,uneori periculoase, social media le guvernează viața, succesul online al unora devine model de urmat.

Ben Elton plasează acțiunea în anul 2319, când pământul este un  Iplanet, condus de un dictator, Killer Queen, șefa unei corporații (GlobalSoft) care producea jocuri pe calculator și pentru care cuvântul de ordine era uniformizarea caracterelor,le dicta ce să facă, ce să asculte, ce să gândească. În această lume nu exista muzică live, instrumente muzicale. Contra acestei Cruella de Ville sau Morticia Addams luptă Boemii ( care trăiesc underground și care luptă să păstreze tot ce este autentic din documentele pe care le dețin) și un tânăr rebel care visează versuri și melodii. Așa sună, pe scurt, povestea scrisă de Ben Elton, primită cu reticență de criticii britanici, conservatori, dar care a avut un mare succes de public.

Compania independentă Wonder Theatre, fondată în 2015 care se ocupă de entertainment pentru toată familia, promovând, în special, comedia, este producătoarea spectacolului We Will Rock You,Romania! regizat de Răzvan Mazilu. Aflat, la al șaptelea musical după Sunetul muzicii, West Side Story, Cabaret, Full Monty, Mon Cabaret Noir, Cărțile junglei, coregraful și regizorul Răzvan Mazilu ne propune o versiune plină de ritm, culoare, energie unde melodiile formației Queen domină scena, dar și inimile noastre. Este o producție de anvergură cu 22 de melodii live, 30 de actori, dansatori, instrumentiști, peste 50 de costume și peruci futuriste. O mențiune specială pentru inspirația pe care Răzvan Mazilu a avut-o atunci când a creionat costumele. Te duc cu gândul la marile case de modă, sunt spectaculoase, caracterizând fiecare personaj în parte. Despre coregrafie ce să mai vorbesc? Este plină de imaginație, modernă, punctând melodiile. Regizorul a adus și o contribuție “românească”: a creat un personaj androgin, interpretat de Emil Rengle, câștigător al ultimului sezon de la Românii au talent, care este “cățelușul” lui Killer Queen. Momentul lui solo este primit cu aplauze. Apoi, unii interpreți folosesc mici ”mostre” de cântece românești spre deliciul publicului. Luminile inspirate și decorul care se “plimbă”contribuie și ele la atmosfera de Broadway pe care și-au dorit-o creatorii.

Cine este Killer Queen? Loredana Groza, care după rolul Donna din Mamma Mia! se află în fața unei noi provocări. I se solicită mai mult calitățile de actriță și, cred că se descurcă mai bine. Rolul de femeie rea, de dictator fără scrupule, senzuală, provocatoare alături de calițățile ei vocale incontestabile o prinde foarte bine. Mulți dintre tinerii interpreți au fost aleși în urma unui castig serios și sunt cunoscuți de la diversele emisiuni de talent televizate. Cei doi tineri rebeli Galileo Figaro și Scaramouche sunt interpretați de Lucian Ionescu și Mara Căptaru (are 16 ani și este încă elevă). Amândoi au voci bune, sunt naturali, firești, sunt credibili și emoționează. Lucian Ionescu, tânăr artist cu roluri în care s-a remarcat la Teatrul de Comedie, la Teatrul de operetă, Opera Comică pentru copii are umor, are carismă. El este rebelul, cel care visează versuri și frânturi de cântece și nu știe ce să facă cu ele. Ar putea fi o reîncarnare a lui Freddy Mercury. Lucian Ionescu însă nu cade în capcana de a-l imita, ci creează un personaj diferit. Mara Căptaru este o surpriză plăcută, calițățile ei vocale sunt deosebite și dublate de cele actoricești. Se mai remarcă Ana Bianca Popescu, laureată a Premiul UNITER pentru debut, colaboratoare “veche ”a lui Răzvan Mazilu care face din personajul ei Ozzi Osbourne unul ce se reține. Echipa boemilor, adică păstrătorii tradiției rock au nume binecunoscute iubitorilor genului: Marilyn Manson, Bruce Springsteen, Mick Jagger, Aretha Franklin, Katy Perry,Puff Daddy,Madonna,Jackson Five Kylie Minogue, Pau McCartney. Adrian Nour și el binecunoscut din spectacole muzicale și de teatru dans, are un rol pe care îl face nuanțat, cel al lui Khashoggi, comandantul poliției de la GlobalSoft. Surpriza vine din distribuirea lui Răzvan Vasilescu, în rolul lui Buddy, bibliotecarul care păstrează caseta-simbol/totem din epoca rock-ului. Actorul conferă sensibilitate, credibilitate, aduce o undă de duioșie și emoție. Cântecul These are the days of our lives (am păstrat titlurile în original, cântecele fiind interpretate în limba engleză) este un moment care impresionează, la fel ca și timbrul cald al actorului. We are the Champions! Deopotrivă spectatori, fani ai formației Queen mai vechi sau mai noi și echipa de realizatori.

C