Viata ca un vagon

Dumitru Furdui (1936-1998) a fost un actor cu o mare popularitate, dobândită din filme sau aparițiile la televizor, din rolurile nu puține pe care le-a jucat pe scenele teatrelor bucureștene sau la Ploiești. Nu cred că există român care să nu își amintească de sergentul Cristoloveanu din seria BD! Dar îmi imaginez că sunt puțini cei care știu că a fost un talent plurivalent manifestat și în domeniul scrisului. Autor a două piese de teatru, una dintre ele, Happy end la Miliție, fiind un mare succes de casă al Teatrului din Ploiești în anii dinainte de ’89, a unui scenariu de film dar și a unei cărți Teatrul în comunism, apărută în două volume  în 1999. La 20 de ani de la dispariția sa, ziarul Adevărul a scos ca supliment, Lumea teatrului românesc, având ca bază ediția menționată.

Nu este o istorie propriu zisă a teatrului ci, cum spune însuși autorul “veți găsi aici amintiri, portrete, fapte care mi-au rămas în minte și care s-au selecționat de la sine. Dacă m-aș fi apucat să scriu o istorie, ar fi trebuit să țin seama cât de cât de desfășurarea cronologică a faptelor, da, așa cum prevăd eu, voi sări de la una la alta, voi relua un fapt petrecut înainte, voi recurge la niște asociații curioase, deși voi căuta să păstrez și eu ordinea de care am vorbit. Dacă pe parcurs îmi voi aminti un fapt care mi-a scăpat la vremea lui, voi căuta să-l integrez, așa cum voi putea, cu condiția să aibă haz”. Fiind un actor de comedie intuitiv nu trebuie să ne așteptăm să găsim neapărat numai bancuri, anecdote despre oameni, întâmplări, fapte, bârfe. ci tot ce relatează este legat de viața lui profesională, de ceea ce s-a petrecut în teatru, de ceea ce a trăit sau ceea ce s-a întâmplat în societatea românescă până la plecarea sa din țară în 1982. După 1990, a revenit sporadic, dar ceea ce a văzut pe stradă și pe scenă i-a lăsat un gust amar. “Odată cu așa-zisa eliberare, oamenii au început să se dezintereseze de teatru.(...) A asista la un spectacol din ăsta modern, pentru unul ca mie este un chin.\să te tăvălești pe scenă, să dai replica cu capul în jos și cu picioarele în sus, asta e o meserie pe care eu nici nu am văzut-o, nici nu am învățat-o.”

Actor nonconformist, rebel (a fost eliminat temporar de la IATC, pentru că a simpatizat cu  revoluția din Ungaria din 1956, apoi a primit numeroase sancțiuni în teatrele prin care a jucat, până la cea prin care i s-a interzis să mai profeseze în București, a protestat în Piața Trocadero din Paris, cerând autorităților române să-i lase fiul să vină la el), Dumitru Furdui nu este deloc un “înger” nici în ce scrie. Are un stil acid, zeflemitor, sarcastic iar tu, cititor poți fi de acord sau nu. Pentru cei care nu au trăit perioada stalinistă sau cea comunistă, cartea este o sursă de informare oferită de un om din interior, din miezul lucrurilor, pentru cei care au trăit vremurile, faptele, părerile, concluziile sunt prezentate obiectiv dar, și cu ușoare accente părtinitoare ceea ce te face să reflectezi adânc. Picanterii descrise cu bun simț, detalii inedite despre turnee și deplasări, premiere, spectacole, filmări, oameni care i-au marcat existența sau care doar au trecut prin viața lui. Vorbește cu respect, cu simpatie, cu ironie, uneori “mușcă”rău, demitizând personaje celebre în epocă.  Pe unii îi critică dur pentru apartenența sau servilismul politic, dar le laudă talentul, pentru alții, puțini, își arată admirația. Emite judecăți de valoare, critică dramaturgi cunoscuți (Alexandru Mirodan, Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Ion Băieșu, Paul Everac) pentru unele dintre operele lor “teziste”. L-a apreciat pe Teodor Mazilu, considerând piesa sa Proștii sub clar de lună ca fiind una dintre cele mai interesante scriituri dramatice. Pe Ștefan Mihăilescu Brăila l-a considerat cel mai mare actor român. George Vraca, Mihai Popescu, Ion Manolescu, George Calboreanu, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Marcel Anghelescu sunt portretizați de Furdui prin calitățile profesionale, dar și prin cele umane, prin “viciile” cunoscute sau mai puțin cunoscute ale fiecăruia. Mihai Popescu, Lucia Strudza Bulandra, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Radu Beligan, Toma Caragiu și mulți alții sunt prezentați cu lumini și umbre, unele întâmplări fiind de tot hazul. Dar, cea mai dură pagină din carte este cea dedicată lui Lazăr Vrabie,”activist de profesie. Toată lumea credea că e vorba de un etern parazit politic, dat afară de pe undeva, dintr-o funcție important și retrogradat pe rol de băgător de seamă aici, de aceea, nu mică ne-a fost mirarea când am aflat că tipul e actor. Actor? De unde ? Nimeni nu-l cunoștea din Conservator și nimeni nu-l văzuse vreodată pe scenă.” Dumitru Furdui vorbește în termeni foarte duri despre forța distructivă a lui Vrabie, despre cum a încercat subminarea Luciei Strudza Bulandra în ultimii ei ani, despre angajari de pseudo actori, despre răzbunări și înscenări, despre faptele sale reprobabile. O altă pagină extreme de dură este cea dedicată părerii sale despre menirea secretariatelor literare în structura teatrelor. Sinceră să fiu, ca fost secretar literar paginile respective m-au durut. Sunt conștientă, că odată cu trecerea timpului, atunci când structurile clasice dintr-un teatru vor dispărea, schemele se vor reduce la maxim, teatrele se vor privatiza, meseria de secretar literar se va desființa și ar putea fi preluată de oricine își va asuma misiunea. Dar, supărarea lui Furdui este maximă. “Aceste servicii erau alcătuite din niște mici intelectuali politruci, scribe sau traducători de teatru. O mică adunătură de paraziți.” Autorul considera că era vorba de o fabrică de zvonuri, de bârfe, de trafic de influență, că tot ce era mai rău în teatru era gestionat de secretariatele literare.

Este de apreciat discreția cu care tratează relația sa și a multor colegi de ai săi cu Bacchus deși unii au avut mult de suferit, profesional vorbind, încercând să contracareze zvonurile care circulau în epocă privind acest subiect. Despre momentul pedepsei exemplare pe care i-a aplicat-o Dinu Săraru pe vremea directoratului de la Teatrul Mic, a ora scrierii cărții, Furdui conchide :”Acest amre rău pe care a vrut el să mi-l facă, s-a transformat cu timpul, așa cum veți vedea, într-un imens bine, încât ar trebui să-i mulțumesc.” Plecarea lui la teatrul din Ploiești a fost o perioadă benefică pentru actorul Dumitre Furdui. După care a urmat exilul.”Eu am plecat, dar știu ce s-a întâmplat între timp pe scena românescă.E drept că și sub asuprire și împilare, teatru a mers înainte. Erau ultimele manifestări ale generației mele, ale celor mai mari, precum și ale altora mai mici. Eu am continuat să fac aceiași meserie în Franța, lucru deloc ușor, dar nu imposibil.” Fiecare revenire i-a lăsat un gust amar. Prea multe școli de teatru, sute de absolvenți pentru mulți dintre ei teatrul fiind a doua profesie, mulți actori buni care au lăsat profesia și s-au axat pe afaceri.”Desigur că-i înțeleg. Omul trebuie să mănânce, dar simpatia mea merge însă spre cei care vor rămâne în teatru de a pururi, chiar dacă leafa într-o zi ar ajunge la o sută de lei. Cu actori care exercită o a doua profesie, se deschid porțile amatorismului, iar meseria asta a noastră are un singur dușman: amatorismul.”

Cartea Lumea teatrului românesc se citește ușor, este scrisă un actor curajos care nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume și, care chiar și înainte de a pleca s-a opus cenzurii (deși a considerat că a ținut arta departe de trivial și sex), a generat polemici pe unde a fost, a suferit consecințele, dar care a fost un actor popular în adevăratul sens al cuvântului. Printre rânduri se poate detecta o undă de tristețe bine disimulată, un regret și o disperare care , poate, au contribuit la ieșirea dn scenă a lui Dumitru Furdui într-un mod tragic.

Portret de actor: Dumitru Furdui

Doi ochi extrem de albaștri și de rotunzi, ageri, un nas prelung, păr șaten, un trup subțire, o față îngustă. Cine este? Poate că mulți ar corespunde descrierii de mai sus, dar așa mi-l amintesc pe Dumitru Furdui din vremea când începeam eu să merg la teatru sau la film pe la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70. Peste imaginea asta, ușor estompată în timp se suprapune alta de prin anii 90 și ceva. Metroul bucureștean. Înghesuială. La un moment dat, aceiași ochi albaștri și rotunzi, părul un șaten mai închis, un trup nu chiar atât de subțire îmi apare în față. Cu chipul ușor trist căuta loc. Un domn în etate se scoală și spune: “Luați loc, domnule Furdui!”. Și, deodată, chipul trist și îngândurat se luminează brusc:”M-ați recunoscut?”. După ani de exil, Dumitru Furdui a revenit în Romania și cineva l-a recunoscut. Popularitatea pe care o căpătase datorită televiziunii și filmului rămăsese neatinsă de timp în inima domnului respectiv. Dar, cariera lui de actor pe scenele de la Bulandra, Teatrul Tineretului, Teatrului Mic, la Ploiești era lungă și a cuprins roluri dintre cele mai diferite, diverse din dramaturgia originală (“îmi place foarte mult să joc în piese românești. Din două motive: unul, piesele românești au șansa de a prinde la public într-un fel aparte, mai aproape de inima lui- bineînțeles dacă încearcă să-i spună ceva care să-i mergă la suflet; al doilea, aici sentimentul creației  este cu totul electrizant, totul se face de la capăt și pentru prima oară”, spunea într-un interviu), dar și din cea universală. Hotel Astoria de A. Stein, Clipe de viață de W. Saroyan, Omul care aduce ploaia de Richard Nash, Sfânta Ioana de G.B.Shaw, Opera de trei parale de Bertold Brecht, Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, Jurnalul unui nebun după N.V.Gogol, Iertarea de Ion Băieșu, Viața ca un vagon de Paul Everac, Vicleniile lui Scapino de Molière, Emigranții de S. Mrozek sunt doar o parte din rolurile sale. În multe dintre spectacole, unele jucate de 5-600 de ori,el era “solistul”, culegea toate aplauzele. Jocul lui era pe cât de simplu pe atât de inteligent, cu substrat,când nevinovat, când obraznic. Unul dintre rolurile cele mai bune ale lui Dumitru Furdui a fost cel din Jurnalul unui nebun, un rol complex, la limita dintre nebunia simulată și luciditatea, fragilitatea omului mărut, necăjit care poate fi pe rând spectator, victimă sau călău. Revăzut cu ceva timp în urmă la televizor într-o înregistrare din 1966, cred, am putut vedea mai de aproape “coregrafia”mâinilor, a trupului, a obrazului, plasticitatea corporală cu care și-a desăvârșit personajul.

A debutat și în dramaturgie cu Happy end la Miliție, jucat la Teatrul din Ploiești cu un succes de public remarcabil.O farsă polițistă care abunda de gaguri și găselnițe, cu replici hazoase care la o analiză mai temeinică avea și unele vicii. Dar, publicul venea în valuri pentru a-l vedea pe Furdui în tandem cu Ștefan Bănică.Constantin Paraschivescu în cronica la spectacol scria:”Nu mă duc la teatru să-l văd jucând pe Furdui, mă duc la teatru să mai aprofundez o ipoteză estetică. Și nu-l apalud,îmi scot,pur și simplu, pălăria.”

A scris și două cărți de “memorii” scoase în 1999, la un an după dispariția sa. Privește lumea teatrului din interior cu obiectivitate, discreție, dar și cu duritate, povestește cu haz întâmplări din turnee, face portretele unor colegi pe care nu îi iartă pentru servilismul politic, iar pe alții îi admiră sincer. Am senzația că perioada exilului a fost ca un duș rece, altul după destul de desele lui “dușuri”administrate de unii și de alții.

Un actor pentru care timpul nu a mai avut răbdare, dar care rămâne în conștiința publicului bd-ist și numai pentru hazul și umorul lui.

Galați, orașul comediei

În urmă cu 42 de ani, Galațiul a fost decretat ‘’orașul comediei’. Nu știe nimeni de ce. Poate că cei de  la Dunăre sunt mai predispuși la râs ? Sau suferă de boala râsului? Iată că, de 30 de ani, Festivalul Comediei nu-i mai satură pe gălățeni de atâta râs, ei alergând să umple sala Teatrului Fani Tardini până la refuz la orice spectacol. Anul acesta, festivalul s-a transformat în Gala Națională a Comediei, ține 32 de zile (4 octombrie- 4 noiembrie) și adună 30 de teatre din toate colțurile țării, 30 de spectacole. “Este un eveniment unic în istoria teatrului românesc”, declara directorul general al Teatrului Dramatic Fani Tardini, actorul Florin Toma. O acțiune de mare anvergură, curajoasă, ușor riscantă. Sigur că un eveniment de asemenea anvergură presupune un efort concentrat organizatoric, financiar, logistic, poate suferi și sincope, datorate unor teatre care, în ultimul moment, anunță că au înlocuit spectacolul sau nu mai pot veni, invocând motive de tot felul. Lucrurile se stabilesc cu un an înainte, se “bat in cuie” mai toate detaliile, zici că le-ai rezolvat și...hop, neprevăzutul! Trebuie să ai  nervi de oțel pentru a organiza un festival și,evident, să ai umor ca să treci peste toate cu bune, cu rele. Primăria Municipiului Galați a înțeles importanța evenimentului și l-a sprijint din plin, la fel ca și UNITER-ul.

Primele zile de Festival au fost rezervate teatrului gazdă care a prezentat trei spectacole recente. Liantul acestor spectacole a fost iubirea, sub toate formele ei: comică, tragică, distrugătoare, mișcătoare precum nisipul, violentă, purificatoare prin sacrificiu. Primul spectacol a fost o comedie neagră, absurdă, care analizează la rece iubirea.  Monstrul nisipurilor scris de un tânăr și interesant dramaturg de limbă maghiară, Székely Csaba, cu multe premii internaționale și în regia  lui Ándi Gherghe ne propune o dezbatere despre felurile iubirii, la care noi sunt parte integrantă, spectacolul având loc cu publicul pe scenă. Protagoniștii trăiesc iubirea, fiecare în felul său, ratând șansa de a fi fericiți, dar oare știm ce înseamnă fericirea, o putem defini concret? Tectonica sentimentelor noastre, relațiile dintre parteneri, încrederea, trădarea sunt teme cu care ne confruntăm.

Al doilea sprectacol Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant scris de dramaturgul scoțian Anthony Neilson este un text ce ține de domeniul fantasticului, pare un pic ciudat la început și, care ne spune povestea unui impresar și actor din  epoca victoriană, aflat în fața ultimului său spectacol de magie, de circ. Actorul care vindea seară de seară iluzii va alege să moară  pentru că nimic nu-l mai ajută să evadeze din realitate, opiumul  și singurătatea distrugându-l încetul cu încetul. Replica de final ”Nu ne mai vindeți născociri” este o concluzie amară pe care o trăim, din păcate, zi de zi. Este teatrul o iluzie? O întrebare la care spectatorii trebuie să răspundă.

Al treilea spectacol vizionat O asemenea iubire de Pavel Kohout, scriitor ceh, dezident, naturalizat în Austria, este povestea unei iubiri distruse de lipsa de încredere, de curaj și subjugată prejudecăților. O iubire tragică în perioada comunistă când  totul era controlat, dominat de reguli absurde. Poate, un altfel de Romeo și o altă Julietă care transmit un mesaj emoționant. Un text, destul de static și cu unele lungimi la care s-ar putea renunța și care este un proces de conștiință, la care noi, suntem martori. Scena se mută în sală, actorii „răsar” lângă tine, te fac părtaș la povestea lor.

Toate cele trei spectacole au la bază texte interesante, bine scrise, unele în premieră pe țară, jucate de actori tineri, entuziaști, talentați, care pe lângă hohote de râs, stârnesc și lacrimi. Opțiuni repertoriale care demonstrază că Teatrul Fani Tardini se află într-un proces de înnoire și datorită unui directorat tânăr și entuziast (actorul Florin Toma și regizorul Radu Nechifor) dar și unei echipe actoricești în consolidare.

Într-o frumoasă duminică de toamnă, Teatrul Fani Tardini și-a sărbătorit unul dintre actorii de vază,Gheorghe V. Gheorghe care a împlinit 88 de ani și 60 de ani de activitate scenică. Este cel mai longeviv actor de comedie din România care încă mai joacă. Este un lucru de laudă să-ți cinstești artiștii, să le arăți prețuirea, pentru că actori mari sunt peste tot în țară, dar de cele mai multe ori trec neobservați. Actorul, regizorul și scriitorul pe  care îl strigi pe numele mic, dar și pe cel de familie la fel, nu e gălățean la origine, ci ploieștean. A studiat cu Ion Talianu și Grigore Vasiliu Birlic, a jucat peste 200 de roluri, a făcut filme, scrie poezie. „N-am simţit niciodată gustul eşecului”, mărturisea cu ceva timp în urmă. La omagierea sa au participat colegi din teatru, regizorul Mircea Cornișteanu, iar criticul Doina Papp, de altfel și selector al festivalului, a  moderat discuțiile. Care este secretul îndelungatului său succes? “Seriozitate, disciplină, ascultare, şi supunere faţă de regizor”. În opinia sa, actorul trebuie „să fie foarte docil, să muncească foarte mult”. Mai spunea undeva: „Măsura adevărată a unui actor o dă scena pe care trebuie să o cari în spate timp de o oră, un an, o viaţă“. Bine dispus, fericit, a povestit unele întâmplări  amuzante, a rememorat crâmpee din cariera sa, a vorbit despre oamenii întâlniți. Însă, la fel ca și Radu Beligan care spunea că cel mai important lucru în viață este iubirea, așa și Gheorghe V. Gheorghe a mărturisit că dacă “ dragoste nu e, nimic nu e”. Dragostea de viață, de scenă și de oamenii ei, de public.

În holul teatrului, publicul poate privi o expoziție de fotografii dedicată Ginei Patrichi care și-a început cariera la Galați. Tot la deschidere, am avut parte și de o întâlnire emoționantă cu Florin Vlădicescu, strănepotul lui Fani Tardini. El a fost șef al Catedrei de Informatică şi Inginerie a Comunicării a UNESCO din Londra şi profesor-invitat la mai multe instituţii de învăţământ superior din Franţa, Olanda, Danemarca, Oman şi India. A înființat o  organizație culturală Elena Teodorini care se procupă de cercetarea urmelor lăsate de Fani Tardini în teatrul românesc, dar și ale celebrei soprane descoperite de unchiul său Alexandru Vlădicescu, soțul întemeietoarei teatrului gălățean.

La Galați, comedia  a luat și anul acesta “vaporul” pentru a “pluti” spre inimile iubitorilor de teatru.

Festivalul Puck

Cluj Napoca, un oraș pe care îl iubesc din ce în ce mai mult, cu fiecare vizită. Are un farmec aparte, un calm, un ritm al lui, un parfum combinat din esențe tari cu unele venite din prăvăliile secolelor trecute. Clădiri cu o arhitectură surprinzătoare,flori, multe flori și, autobuze și troleibuze mov, electrice, elegante. Imaginea acesta nu definește orașul ci, este doar impresia mereu nouă pe care o am atunci când ajung aici. Și, oamenii! Primitori,politicoși, calzi, săritori.

Ediția din acest an, a XVII-a, a Festivalului internațional al teatrelor de păpuși și marionete Puck a fost una bogată în spectacole (34), dezbateri, lansări de carte. La capitolul spectacole în concurs au fost unele pe care doar le voi aminti pentru că am scris despre ele cu alte ocazii. Spectacolele românești au adus la rampă povești de toate felurile, de la cele clasice adresate copiilor de vârstă mică la cele pentru publicul tânăr sau adulți. Din categoria spectacolelor “noi”, pe care nu le văzusem m-aș referi la cel al Teatrului de păpuși Brighella, Trupa Harag György din Satu Mare cu Fiul muzicantului și dracii, un basm scris de Illyés Gyula și Szánto Viktória și regizat de Sramó Gábor. Este povestea muzicantul Zsiga care lucrează în pădure împreună cu pădurarul Kálmán și soția acestuia, Matilda. 

Atunci,  când mai în glumă, mai în serios își exprimă fiecare dorințele, Zsinga spune că și-ar dori ca soția lui să nască doisprezece copii. Când ajunge acasă, realizează că dorința i s-a și împlinit. Speriat de responsabilitatea creșterii copiilor muzicantul își pune o nouă dorință, să fie luat el însuși de drac și dus de către acesta în iad. La fel ca înainte, spre marea sa surprindere, și această dorință îi este îndeplinită. De aici, urmează firul clasic al basmului și, totul se termină cu bine. Un spectacol în care scenografia semnată de Nagy Kovács Géza a fost personaj în poveste. Decorul funcțional și, pe alocuri, inventiv, cu păpuși interesante, bine gândite au completat imaginea unui spectacol agreabil,ușor de urmărit, chiar și penrru cei care nu știu limba maghiară. Pentru concepția păpușilor spectacolul a primit un premiu. Un alt spectacol ce a avut recent premiera la Teatrul de păpuși Prichindel din Alba Iulia a fost Pasărea Măistră de Petre Ispirescu, în regia lui Gabriel Apostol. O poveste mai puțin jucată de teatrele de copii, care pe lângă caracteristicile basmului, adaugă un aer de mister, pentru că acțiunea se petrece pe vremea dacilor, fiind ca o “lecție”de istorie pentru cei mici. Scenariul aduce îmbunătățiri poveștii lui Ispirescu, fiecare personaj are un nume dac plin de semnificații, vulpea este înlocuită cu lupul, simbolul geto-dacilor, mănastirea al cărei turn se tot dărâmă va fi înlocuită cu un palat, pentru a fi perceptibilă de către cei mici. Pasărea măiastră este un fel de Ana a lui Manole, capabilă să salveze palatul de la prăbușirea continuă. Tot pentru a sublinia și mai tare legătura cu trecutul îndepărtat, începutul este ca un fel de ritual, actorii intrând din sală, în ritmuri de bețe și tobe și cântând: “Omule, pomule/omule, pomule, nu te milui, nu te jelui”, ce va deveni lait motivul muzical al spectacolului, dar și al spectatorilor care au ieșit din sală, fredonănd. Păpușile semnate de Gavril Șirițeanu, unele extreme de expresive, au costume dacice stilizate. Dar, pentru că este și un dar, stridențele din interpretarea textului care a fost mai mult țipat au minimalizat meritele acestui spectacol. Un alt spectacol pe care nu îl văzusem a fost cel prezentat de Teatrul Sziglegeti, trupa Liliput din Oradea: Prințul fericit după povestea lui Oscar Wilde. Povestea Prinţului Fericit  este asemenea unei tragedii antice. Și, alături de Mica sirenă sau de Fetiţa cu chibrituri, unul dintre cele mai sfâşietoare basme care s-au scris vreodată, de aceea, nu sunt foarte des integrate în repertoriile teatrelor pentru copii. Dar, tristețea poveștii prințului fericit care , este de fapt, o statuie, poleită în aur și cu diamante, pe care le va dărui celor ce au nevoie, ne atrage atenția că într-o lume violentă, egoistă și rea, poate exista o rază de speranță. Sacrificiul de sine, generozitatea, bunătatea nu sunt doar calități ale persoanjeloe imaginare, ci, ale noastre, ale tuturor. Spectacolul de la Oradea este un exemplu pozitiv de folosire a mijloacelor video în economia reprezentației, în care jocul actoricesc, teatrul de umbre, luminile și muzica conclucrează și creează o atmosferă încărcată de emoție. Meritul principal revine actriței Stéfán Bodor Mária care interpretează toate personajele, trecând de la un registru la altul, de la o stare la alta, de la o tonalitate la alta. Ei i-a revenit Premiul de interpretare. O mențiune trebuie făcută pentru spectacolul Muzicanții din Bremen al Teatrului de animație Țăndărică care a primit Premiul pentru scenariu (Ema Stere). Cei trei mușchetari prezentat de Teatrul Arlechino din Brașov, Povestea porcului, pusă în scenă la Teatrul clasic Ioan Slavici, trupa marionete din Arad, Vrăjitorul din Oz al Teatrului pentru copii Ciufulici, secție a Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, Kajtus,vrăjitorul de la Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul din Iași, Bekkanko de la Teatrul Ion Creangă din București au întregit programul festivalului, am scris despre ele la vremea premierei și  cu excepția ultimelor două titluri care se detașează din punct de vedere al imaginii, al tratării poveștilor într-o manieră modernă, restul “suferă” de o „boală”ce riscă să se cronicizeze și, pe care aș numi-o generic „indigo”. Adică, nu aduc nimic nou, seamănă ca mijloace de expresie, sigur că scenografic diferă, iar folosirea unor stereotipuri, duce la o senzație de “deja vu”.  Poate că s-ar impune o discuție mai largă, mai aprofundată, fără orgolii sau supărări despre starea actuală a teatrului de animație, despre tradiție și inovație, despre mânuire, despre comunicare, dar și despre interesul scăzut pe care mijloacele mass media  îl manifestă pentru acest gen de teatru. Am lăsat intenționat la urmă un spectacol care impresionat și care a întrunit adeziunea unanimă a juriului de specialitate condus de Slobodan Marković, fost director al Festivalului de teatru pentru copii de la Subotica: O poveste japoneză, prezentat de Teatrul Luceafărul din Iași. O emoționantă și sensibilă poveste de dragoste, marcată de mitologia japoneză și care aduce în prim plan trei femei puternice (bunica, mama și fata), de fapt, vârstele omului, anotimpurile vieții, dar și iubirea pură, ce poate schimba caractere. Povestea luptătorului de sumo Yoneyama (Munte de orez) și a lui Marume este un fel de călătorie inițiatică unul spre altul, în care se descoperă, iar iubirea este sinceră și dătătoare de puteri miraculoase. Scenariul și regia aparțin Irinei Niculescu, scenografia și muzica lui John Lewandowski. Ce a impresionat? Scenariul coerent, plin de umor fin și de calitate, concepția regizorală bazată pe folosirea patrimoniul cultural japonez, dar și pe folosirea marionetelor cu fire scurte, mânuirea și interpretarea celor patru actori (Liliana Mavriș Vârlan, Carmen Mihalache, Ioana Iordache, Claudiu Gălățeanu, Dragoș Matei. Într-o perioadă în care vedem tot mai puține spectacole  tradiționale, de multe ori, păpușa fiind doar un accesoriu sau pretext, iată că un spectacol  care apelează la metode tradiționale de mînuire se poate impune. Panouri care se deplasează și amintesc de grafica japoneză, actorii costumați în negru, muzica inspirată din sonoritățile specifice din Țara Soarelui Răsare. Muzica live aduce un plus, fără dor și poate, iar interpretarea actorului Dragoș Maftei este demnă de laudă. Intr-un timp record a învățat să cânte la banjo, tobe, fluier, cinel, clopoței, marimba ( un fel de xilofon). Pentru calitățile lui indiscutabile spectacolul O poveste japoneză a primit Premiul pentru cel mai bun spectacol, premiul de regie și premiul de mânuire, acordat Lilianei Mavriș Vârlan pentru interpretarea sensibilă, plină de umor și pentru “lecția de mânuire” predată, Sigur că și ceilalți interpreți au avut momentele lor.

Un alt capitol al festivalului au fost spectacolele din străinătate pentru copii,  Și, aici, s-a detașat cel prezentat de Teatrul Bobita din Pécs (Ungaria) cu Aventurile tâlharului Hotzenplotz, bazat pe povestea lui Otfried Preussler. Povestea tâlharului scăpat din închisoare care continuă “crimele”(mănâncă varza și cârnații din cămara bunicii) spre amuzamentul celor mici. Regizorul Jankó Schneider, scenograful Erik Grosschmid și compozitorul Bulcsú Babarci au imaginat un spectacol plin de umor, cu păpuși la paravan, cu muzică live, interpretată de actorii care și mânuiesc, cântă la diverse instrumente, dansează. Spectacolul plin de culoare a primit Premiul pentru scenografie și pentru muzică (ex aequo). Pentru categoria de public tânăr am văzut un spectacol prezentat de Uniunea independent a păpușarilor Nike din Georgia: Roman nepublicat, inspirat din povestile scurte ale lui O. Henry. Tema principală este iubirea care aduce bucurie, tristețe, devotament, respect și multă durere. Un spectacol de o mare eleganță, sensibiliate, în care nu a fost nevoie de cuvinte, ci, doar de gesturi, mișcări și muzica tulburătoare a lui Leonard Cohen.  Păpuși la masă mânuite impecabil  de câte trei actori au  conturat povestea unui roman care nu a văzut lumina zilei niciodată. Spectacolul a primit Premiul special Kovcs Ildikó. La capitolul spectacole pentru adulți au intrat în concurs: Migraaaanți al Teatrului Țăndărică, în regia lui Cristian Pepino și pornind de la textul lui Matei Vișniec fiind  o radiografie dură  a realității pe care o trăim, tratată de regizor cu umor negru, dar și cu unele excese care încarcă spectacolul. Și pentru că vorbim de Teatrul Țăndărică, managerul lui Călin Mocanu a primit Premiul pentru managemet cultural. Quartet DEKRU din Kiev (Ucraina) a adus un spectacol de pantomimă Light Souls. Deși reprezentația a avut unele lungimi, cei patru interpreți au dovedit talent, o deosebită plastică corporală care a cucurit publicul adolescentin, dar și juriul care i-a acrodat o diplomă pentru mișcare scenică. Un alt spectacol pentru adulți a fost Exuvia, prezentat de Teatrul t’Magisch Maastricht (Olanda). Un spectacol vizual, nonverbal în stilul care i-a consacrat, mai ermetic, asemănător celorlalte două văzute în România Pantha Rei și Cantos Animata și care este un amestec de păpușerie, muzică originală, mișcare corporală și care îți stimulează imaginația. Având ca regizor, autor al scenariului și scenografiei, pe actrița Charlotte Puijk-Joolen, o mânuitoare foarte bună și inventivă, alături de Ananda Puijk și Dönci Banki. Spectacolul a primit Premiul special Mona Marian și ex aquo premiul pentru muzică. Ultimul spectacol din concurs a fost Opera Opaque al Companiei Plexus Polaire din Franța. Suntem la cabaretul macabru al doamnei  Silva care ne invită să asistăm la scene ce îți fac pielea de găină sau au un umor negru, te fac să râzi, să plângi. Păpușa mânuită de Charlotte Dubery și Viktor Lukawski este foarte expresivă, fiecare detaliu este gândit în amănunt. O diplomă pentru expresivitatea ludică a încununat reprezentația. La aceste spectacole s-au adăugat patru spectacole studențești de la Iași, Tg. Mureș, Cluj și București, precum și spectacolele teatrului Puck, de la ambele secții.

Ca manifestări adiacente au fost două lansări de carte una dedicată lui Kovcs Ildikó și, alta de versuri semnată de Slobodan Marković precum și o dezbatere suținută de Louise Lapointe din Canada,președinta  Comisiei UNIMA pentru Festivaluri, director al unui Festival, Frauke Kemmerling, directoarea unui teatru vechi de 216 din Köln (Germania). care are în repertoriu piese de teatru tradițional prezentate exclusiv în dialectul zonei, Selçuk Dinçer, director al Festivalului Puppet Days din Izmir (Turcia). Ca o concluzie, s-ar putea spune că am avut parte de spectacole de toate genurile, pentru toate gusturile, mai bune , mai puțin bune, dar trebuie să ținem cont că un festival se bazează pe oferta propusă de teatre, că selecția poate fi riguroasă, însă trebuie să ai de unde alege. Un festival, mai înseamnă și spectacole de artă care pot da dimensiunea tendințelor existente pe plan local sau extern, care pot isca controverse legate de categoria de public căruia i se adresează sau de maniera de abordare a unui anumite tematici și în spatele lui se află oameni care muncesc zi lumină ca totul să funcționeze perfect.

Au fost zile pline la Festivalul Puck “stropite” cu un soare blând și cald, cu o atmosferă destinsă, cu discuții amicale despre ce trebuie făcut ca marea familie a păpușarilor să nu se destrame,ci să se unească pentru ca această formă de artă să nu își uite rădăcinile, căutând să fie în pas cu vremurile, tendințele, curentele și tehnica modernă.