Parfum teatral demult dispărut

De multe ori am spus că îmi plac memoriile sau biografiile scrise de oameni de cultură pentru că așa reușești să-i cunoști mai bine, să-i descoperi sau redescoperi, să le afli secretele (dacă vor să le spună), să-i înțelegi pe ei și creațiile lor. Urmăresc aparițiile, cumpăr sau împrumut. Un telefon mi-a adus la cunoștință apariția unei cărții care conține Câteva gânduri ale Simonei Bondoc culese de Ion Moldovan într-o carte apărută la Editura Ecou transilvan din Cluj, în condiții grafice deosebite.

Pentru mine, încă din copilărie, când o vedeam pe Simona Bondoc pe scenă sau pe stradă (am fost vecine, la un moment dat) o asemănam cu o soție de domnitor. În mintea mea de copil i se potrivea de minune atmosfera de la o curte domnească, unde ar domina prin eleganță, prezență statuară, frumusețe, distincție. Ce mă impresiona atunci, dar și acum, este dicția perfectă, vocea amplă ce poate să spargă ziduri, știința deosebită de a rosti replici, fraze. Legat de acest aspect am să fac o mică paranteză. În spectacolul Cursa de șoareci de la Național este singura de pe scenă care se aude perfect din orice colț al sălii, spre deosebire de ceilalți actori pentru care faci un efort să-i înțelegi ce spun. Rolul Simonei Bondoc din spectacol este o nouă demonstrație de talent, virtozitate și vitalitate. Peste 60 de ani dedicați teatrului, scenei de la Național, radioului, televiziunii, filmului și peste 8 decenii de viață. O performanță rară în peisajului teatrului românesc. O cursă lungă, cu medalii, dar și cu obstacole peste care a trecut și a ajuns la finiș ca o învingătoare.

Această carte despre Simona Bondoc aduce în atenția noastră un parfum teatral de mult dispărut și după care jinduim. „Gândurile” ei readuc în memorie o lume apusă de mari actori, care i-au fost parteneri și despre care spune “că am datoria morală să-i evoc pe înaintașii mei.” Doar citez din menorie: Ion Manolescu, Ion Iancovescu (“actorul care n-a respirat toată viața decât teatru”), Elvira Godeanu (“o actriță cu un farmec nepereche”), Marietta Deculescu, Vasiliu Birlic (“avea în degetul cel mic tragicul, ca și comicul exploziv”), George Calboreanu, Aura Buzescu, Marcel Anghelescu, Mimi Botta și mulți alții. Dar unul dintre partenerii ei cei mai iubiți și căruia îi poartă un respect deosebit a fost Radu Beligan, “întâlnirea cu el fiind providențială, o șansă”. Au jucat mult împreună se înțelegeau din priviri, se completau, se ajutau.

“Patima mea pentru scenă a izbucnit deodată, când am fost la teatru și am văzut ceva care m-a impresionat până la lacrimi. În sală lumea se amuza, aplauda, râdea, asculta cu emoție ce se cânta și ce se spunea pe scenă, iar eu plângeam acolo, în fundul lojii, hohoteam de ți se rupea inima! Nu mai știu ce operetă era aia la care mă duseseră părinții mei! Știu doar ca eroul serii era Ion Dacian. Și mai știu că atunci m-a străfulgerat sentimentul că eu nu pot face nimic altceva în viață decât teatru. Cred că fusesem la Vânzătorul de păsari! Nu, nu eram pentru prima dată la teatru! Asistasem, tot cu părinții mei, la marile spectacole care se jucau anume pentru copii și tineret la Teatrul Național - în acea splendidă clădire distrusă, în vara anului 1944, de bombardamentele care au mutilat centrul Bucureștilor”, marturisea Simona Bondoc. Și, mai spune ceva: „Răbdarea, tenacitatea și munca devin prioritățile absolute pentru a putea trece peste parte urâtă a atâtor orgolii și încercarea unora de a obține ceea ce vor prin orice mijloace”.

În institut a fost la clasa lui Beate Fredanov, „un om elevat, foarte exigentă, impunea disciplină, o disciplină creatoare... Ne spunea mereu: fără disciplină, fără rigurozitate, fără seriozitate nu se poate face nimic”. Consultând fișa de creație de la finalul cărții, bine întocmită și foarte detailată, vom vedea că Simona Bondoc a jucat zeci de roluri “atât dramă, cât și comedie, personaje din lumea bună, regine, aristocrate, dar și femei simple”, observă Ion Moldovan și toate au ajutat-o să fie în formă și într-un permanent antrenament."N-am refuzat niciun rol - oricât de mic, oricât de mare, oricât mi-ar fi plăcut, oricat mi-ar fi displăcut (și mi s-a întâmplat de multe ori acest lucru!)”, ceea ce denotă seriozitatea cu care și-a făcut meseria.

Ion Moldovan a știut aproape în detaliu viața și cariera Simonei Bondoc, întrebările lui sunt pertinente, documentate și o lasă pe interviviată să povestească așa cum vrea ea. Simona Bondoc a dovedit din nou eleganță și bun simț în răspunsurile date pentru că ea nu a dorit să fie o carte în care să plătească polițe (deși, poate, ar fi avut!) sau să dea frâu liber frustrărilor, supărărilor. Ocolește cu eleganță aceste lucruri, iar cartea nu este una numai despre ea, ci despre teatrul românesc, despre oameni care au fost și pentru care ea are un respect deosebit.

Simona reface ”decenii pline de încercări, dorințe, bucurii, satisfacții și destule amărăciuni, inerente unei profesiuni făcute din pasiune”. Despre viața ei particulară nu amintește nimic. Întrebată „care au fost bucuriile, care au fost pasiunile în afara teatrului”, actrița a răspuns ” Muzica, Florile, Marea și Copiii. Cred că e foarte important pentru fiecare om să-și păstreze capacitatea de a se bucura de toate lucrurile frumoase pe care viața ileoferă, să-și păstreze candoarea specifică vârstei copilăriei...” O supără „că a dispărut aproape total rușinea de oameni și frica de Dumnezeu”.

Cartea mai cuprinde o prefață semnată de Irina Margareta Nistor, cea care a tradus Cursa de șoareci, scurte însemnări ale unor colegi  sau personalități din alte domenii: Sanda Manu, Valeria Gagealov, Rodica Popescu-Bitănescu,  Dan Puric, Lari Giorgescu, Georgeta Filitti, Ilinca Dumitrescu, Paula Romanescu, cronici și un bogat material ilustrativ.

Ion Moldovan-  SIMONA BONDOC- CÂTEVA GÂNDURI; Editura Ecou transilvan, Cluj-Napoca, 2020.

 

FITPT -13

Festivalul Internațional de teatru pentru publicul tânăr de la Iași (FITPT) s-a  desfășurat între 2-7 octombrie 2020 și a ajuns la cea de a XIII-a ediție. Anul trecut a fost un an ciudat, greu în care mulți organizatori de festivaluri pentru copii au  renunțat. Cum cei de la Teatrul Luceafărul nu sunt superstițioși au gândit o ediție subintitulată „avarie pandemică” și desfășurată pe 3 planuri: live (indoor, open air) / online (streaming, live streaming) / radiofonic.

Din cele peste 20 de evenimente mă voi opri la transmisiile online ale unor spectacole din străinătate. Teatrul Asou din Graz (Austria), aflat pentru a doua oară la Iași,  a prezentat Pinguini la pescuit. Teatrul Asou este un grup teatral permanent, intercultural și experimental. Este un laborator de cercetare, dar și un atelier pentru cei dornici să se perfecționeze. Spectacolul Pinguini la pescuit este nonverbal, o pantomimă îmbinată cu muzică live, acrobație și clovnerie, premiat la diverse manifestări de gen pentru inventivitate și creativitate.  Dacă ar fi găsim o frază care să descrie tema principală, aceasta ar suna cam așa: cum “văd” pinguinii încălzirea globală, topirea ghețarilor din lumea lor rece din Antartica, ce fac ca să supraviețuiască. Și, mai e ceva! Cum să-ți găsești perechea, să visezi la o familie? „Intrați, nu ratați ocazia! În croaziera noastră către Polul Sud, veți trăi magia naturii neatinse și veți admira pinguinii de aproape! În cel de-al doilea spectacol despre pinguini al Teatrului Asou, schimbările climatice și consecințele lor aduc împreună diferitele specii de pinguini. “Sub privirile pasagerilor croazierei, comportamentul animalelor se schimbă. Legănatul pinguinilor devine dans. Cuvintele devin muzică. Lumea de gheață devine o scenă. Deoarece peștii au rămas foarte puțini, iar pinguinii trebuie să-și câștige hrana. A avea sau nu peşte?”  este întrebarea la care răspunsul trebuie să-l găsim noi. Fiecare din cei 4 pinguini (poate frații lui Apolodor pe care îi căuta!) sunt diferențiați prin atitudine, mers, costum, iar interpreții (Michael Hofkirchner, Ursula Litschauer, Christoph Schiele, Birgit Unger, Bernhard Zandl) sunt și acrobați, și clovni, și dansatori și muzicieni. Comicul lor e unul sănătos (haioase parodiile după Lacul lebedelor sau Titanic) fiind și pe înțelesul copiilor, dar și al adulților.

Următoarea trupă străină, pe care am văzut-o online ,a fost Teatrul vizual Bodecker & Neander din Berlin cu Best of. Cei doi actori germani, Alexander Neander și Wolfram von Bodecker, lucrează împreună din 1997. Seva lor se trage de la Marcel Marceau, celebrul mim francez, creator al lui Bip, clovnul tragicomic. Nemții s-au întâlnit la școala lui Marceau, pe care au absolvit-o. Bodecker & Neander spun că: „teatrul mut este adus la viață de o combinație abilă între pantomimă și mișcare, clovnerie, măști, comic și teatru fizic și care integrează elemente de film, de lampă magică și black box”. Spectacolul lor a cuprins o selecție din numerele care i-au făcut celebri pe Bodecker & Neander. Povești simple tratate cu umor, agreabile, interpretate cu dedicație. Momentele cu antrenorul, cel cu pregătirea pentru o întâlnire de dragoste sau cel final cu colocatarii sunt doar câteva exemple de măiestrie pantomimică, de inventivitate și constituie și o invitație la meditație și la o”traducere” liberă pentru fiecare spectator.

Circul DeSilva (Noisy Oyster, Marea Britanie) are o poveste interesantă. Trupa a fost înființată în 1960 de Ray și Joan DaSilva, cei care, peste ani vor crea și Norwich Puppet Theater. Păpușile din spectacolul pe care l-am văzut în Festival sunt construite în urmă cu 50 de ani, manual, la o treime din mărimea naturală a artiștilor de circ. „Ștafeta” a fost preluată de Nick Palmer, fiul celor doi DaSilva, un păpușar cunoscut și multi premiat care a fondat, la un moment dat, Compania de teatru Parachute și care a avut ideea de a ”resuscita” păpușile din vitrina cu amintiri, a umblat puțin la costume și de Sarah Rowland-Barker, fostă artistă de circ. Timp de 45 de minute au defilat prin fața noastră 18 păpuși de colecție, perfecte din toate punctele de vedere, mânuite cu multă dexteritate și care au executat sărituri, salturi mortale, au intrat în arena cu lei,etc. Sincer, mi-a rămas inima la minunile din lemn! Deci, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, dacă vine circul în oraș, nu-l ratați!

Povestea unui căprior prezentată de Teatrul tineretului din Tbilisi (Georgia) m-a dus imediat cu gândul la Bambi a lui Disney, dar și la căprioara lui Labiș. Ciudată asociație ar putea spune cineva! Cum ar putea o poveste scrisă în 1860 de un scriitor georgian, Vazha-Pshavela, să aibă legătură cu Disney și cu Labiș? E vorba de aceiași emoție, aceiași poezie, aceiași tristețe și, pe undeva, aceiași temă. Căpriorul nostru s-a născut în pădurile din munții Georgiei. Încet-încet descoperă lumea din jur, susurul apei, foșnetul copacilor, trilul păsărilor, ascuțimea stâncilor și oamenii. Un băiat vrea să-l ia acasă, dar mama îi spune că animalele sunt făcute să fie libere. După uciderea mamei, căpriorul cunoaște altfel de viață și trebuie să lupte ca să trăiască. Spectacolul regizat de Nikoloz Sabashvili (care a scris și scenariul și a compus și muzica) este extrem de păpușărește gândit. Păpuși la masă, expresive și mânuite ca la carte, cu finețea unui bijutier. Fiecare mișcare e studiată în amănunt. Momentele cu păsările formate din jocul mâinilor actorilor sunt ca un balet bine orchestrat.  Goga Beridze, Irine Kukuladze, Natia Kupatadze, Levan Katsiashvili, Rati Navadze, Nino Papiashvili,  Ekaterine Sharikadze,  Ketevan Chachua,  Eka Khatiashvili,  Mariam Khukhunaishvili întepretează mai multe roluri. În spectacol, sunt imagini de o mare frumusețe, lumina având un rol important. La toate astea se adaugă muzica, dansurile și cântecele specific georgiene.

Teatrul Shoshinz din Tokyo (Japonia) a venit în festival cu Grădinarul, o povestioară simplă, simplistă despre Puck, un băiat cu un corn de unicorn. Fără prieteni, de ziua lui face o călătorie într-o grădină secretă. Deși spectacolul nu are nimic surprinzător, jocul interactiv cu publicul al celor 2 actori, (Yanomi și Kennoski), replicile derivate din acest joc au avut umor. Altfel, este un spectacol gândit ca o îmbinare de marionete mici, păpuși (Puck mânuit cu tijă, măinile lui erau mâinile actorilor, mersul era dat tot de mâinile actorilor), mască de mari dimensiuni pe capul unui actor, animație de obiecte, muzică. Nu știu dacă momentul în care capul marionetei s-a rupt fost real sau nu, dar actrița s-a descurcat de minune, făcând să pară că așa era scenariul.

Playland  prezentat de Compania franceză Le Caravansérail aduce în discuție subiectul jocurilor video care acaparează tinerii din ziua de azi. Play este personajul creat de actorul Boutros El Amari și care, așa cum mărturisea într-un interviu, vine din propria lui copilărie. Din jucător eroul nostru devine personaj de joc video și începe o călătorie într-un univers fantastic, un fel de joc poetic și clovnerie între noi, publicul și el. Traversează lumea virtuală cu naivitate, cu umor, contrariat de tot ce trăiește. Actorul singur pe scenă, fără decor sau elemente ajutătoare, fără cuvinte, însoțit de lumini și muzică adecvată, te plimbă prin jocuri video, ușor recognoscibile de împătimiți, Resident Evil sau Final Fantasy și dovedește calități de actor, mim sau clown.

Odată ce am dispărut este spectacolul prezentat de Teatrul Novgorod  “Mali” din Veliki Novgorod (Rusia) și se adresează categoriei 16+, fiind, totodată, un exemplu de ceea ce poate însemna noțiunea de teatrul-dans.  Îți trebuie ceva imaginație ca să poți pătrunde în lumea destul de închisă a spectacolului, dar cu semnificații adânci. Mici povești despre real, virtual și spiritual, despre dispariția fizică, despre frică, anxietate. Trei actori: Marina Vihrova, Kristina Mashevskaya, Alexey Korshunov, dirijați de regizoarea Nadezhda Alexeeva (în același timp și directoarea teatrului înființat în 1990), alcătuiesc o echipă extrem de volubilă, cu o mișcare corporală de o mare expresivitate, o mobilitate, o grație și o execuție de mare finețe. Scenografia are rol de personaj. Este vorba de 3-4 structuri dinamice formate din mese cu blocuri din lemn care, în unele momente, ai senzația că dansează. Ele se transformă, se rotesc, se înalță, capătă tot felul de forme. Proiecțiile video bine realizate, lumina care ”joacă” și ca un magician îi face pe actori să apară, să dispară, îi ascunde, zgomotele urbane și muzica bine aleasă întregesc ansamblul unui spectacol ce se reține.

Vera și apa a fost titlul reprezentației Companiei Bird and Bat din Reykjavik (Islanda), creată în 2012 și având în repertoriul de bază spectacole de dans pentru cei mici (1-5 ani). Este o joacă despre descoperirile unei fetițe legate de ploaie, vânt, furtună, gheață. Nu m-a entuzismat cu nimic pentru că am văzut zeci de asemenea spectacole care, indiferent de ce mijloace tehnice sau artistice folosesc, nu au reușit să mă convingă. 

FITPT- ediția din 2020 desfășurată în perioada „nchidem-deschidem-închidem teatrul”, a fost o luptă care dacă statistic a adus mulți spectatori, și nu doar simpli „trecători” online, atunci și-a atins scopul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

unteatru-10

Se tot vorbește despre supraviețuirea trupelor independente, a actorilor independenți în perioada dificilă pe care o traversăm de mai mult de jumătate de an. Și pe bună dreptate! Lupta este extrem de dură, de dramatică, iar situația asta fără ieșire s-ar putea rezolva printr-un ajutor de la stat, așa cum se întâmplă în multe țări europene. Ar mai trebui și o mai mare solidaritate a breslei (semne palide au mai fost) și, de ce nu, a publicului. Încercări timide există, unele trupe sau artiști gâsind soluții (temporare și nu fără mici compromisuri). De la folosirea unor spații neconvenționale la care nimeni nu s-a gândit vreodată (outdoor sau indoor), la transmiterea online a unor spectacole (abonamente simbolice sau sponsorizări), înregistrări de momente sau piese scurte cu telefonul sau cu camera calculatorului, live-uri, etc. Firește că unele dintre aceste soluții sunt discutabile din punct de vedere artistic, dar “pandemia” teatrală pe care am trăit-o (chiar dacă stagiunea indoor s-a deschis, măsurile de securitate sunt extreme și pentru mulți independenți nu reprezintă decât o amăgire, economic nefiind salvarea de care aveau nevoie) a adus un plus de popularitate pentru trupe și artiști.

Există un exemplu pozitiv în toată această nebuloasă creată de lupta cu un “dușman” necunoscut și despre care am mai vorbit: unteatru. În perioada 4-13 septembrie  au organizat Zilele unteatru online, care a adus în fața publicului cele mai reprezentative spectacole din festivalul aniversar de 10 ani, dar și o serie de spectacole în premieră transmise online, parte dintre ele live, și care au putut fi urmărite cu acces gratuit sau pe baza unui abonament. O selecție variată, care a inclus zece dintre spectacolele jucate în luna iulie pe scena amenajată în Parcul Herăstrău, Pentru ca experiența vizionării să rămână una reală  o întreagă echipă de profesioniști, incluzând  operatori, editori, specialiști în sunet și lumini, producători și regizori de platou, a fost asigurată pentru buna desfășurare a transmisiilor. Acest nou proiect a fost finanțat din fonduri nerambursabile din bugetul local al Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti prin Centrul Cultural şi de Tineret „Ştefan Iordache”.

Totodată, s-a lansat și o platformă online de VoD (Video On Demand), care va facilita accesul publicului din toată țara la producțiile teatrale din portofoliul propriu. Unteatru cinematic este o soluție de streaming dezvoltată impreuna cu Homemade Advertising, din dorința de susține continuitatea proiectului independent. Astfel, oricine dorește are posibilitatea de a achiziționa bilet la unul sau mai multe spectacole în sistem pay per view, dar și opțiunea de a urmări oricând producțiile online, în baza unui abonament lunar. ,,unteatru cinematic este prima platformă video-on-demand dezvoltată pentru un teatru din România și ne bucurăm că am sprijinit unteatru în această inițiativă. Ne dorim ca odată cu această platformă, spectacolele unteatru să  atragă spectatori noi și să crească vizibilitatea unei noi generații de artiști valoroși din domeniul teatral, pe care nu am avut ocazia să îi vedem încă pe ecrane. Ne-am implicat în acest proiect cu toată încrederea față de calitatea producțiilor unteatru și am simțit că acest spațiu independent merită tot efortul.’’, subliniază Alexandru Bohariuc, Co-Founder Homemade Advertising. “2020 reprezintă o adevărată provocare pentru întreaga lume a teatrului, iar sectorul artistic independent este cel mai afectat de contextul actual. Propunerea partenerilor de la Homemade Advertising, de a ne ajuta cu implementarea oricărui proiect digital care ne-ar putea ajuta să supraviețuim în această perioadă, a venit într-un moment de răscruce. Au înțeles perfect nevoile noastre și ai venit cu cele mai bune soluții tehnice. Generozitatea lor și ideile generate în timpul discuțiilor noastre pe Zoom se concretizează astăzi într-o platformă care sperăm că va aduce spectacolele unteatru în cât mai multe case. E o premieră în lumea teatrului și o onoare pentru noi să deschidem această ușă. Povestea continuă și suntem recunoscători pentru asta.’’, spun regizorii Andrei și Andreea Grosu, fondatorii unteatru. 

Spectacolul care a deschis stagiunea online a fost Domeniul luptei de Catinca Drăgănescu care este cel de-al treilea spectacol din Trilogia migraţiei – un proiect personal al regizoarei. Continuând seria ȋncepută de Rovegan (Centrul de Teatru Educaţional Replika, 2016) şi Bun de export (Point Art Hub, 2017), acest al treilea demers abordează migraţia economică din perspectiva migranţilor non-europeni, punând accent pe statutul particular al României de ţară exportatoare şi totodată importatoare de forţă de muncă. Dacă, până acuma, știam de românii care se duc cu sutele de mii să lucreze în străinătate, iată că acum suntem martorii unei situații despre care se știe mai puțin. Africani și asiatici care vin să caute de muncă în România și care se confruntă cu probleme nu numai de adaptare socio lingvistică, ci și de relații interumane. Spectacolul Cătincăi Drăgănescu este la limita dintre documentar, teatru social, ficțiune. Punându-ne imaginația la contribuție, am putea spune că suntem în fața unei fabule contemporane în care forța slabă (muncitorul asiatic) se luptă cu „fiarele” exploatatoare române într-un dans tragic comic. Este o invitație la meditație, la reflecție, la a fi sau a nu fi de partea “beligeranților”. Distribuția îi cuprinde pe Cezar Antal, Nicoleta Lefter, Alex Popa, Alex Ștefănescu, Valentina Zaharie, nume mai mult sau mai puțin cunoscute și care fac față un text –felie de viață.

Al doilea spectacol a fost Noaptea bufonilor de Alexa Visarion. Este o versiune originală a lui Alexa Visarion după texte de Cehov și Shakespeare și dedicată profesorului său Radu Penciulescu, amintit în spectacol, la fel ca și George Constantin, neuitat în Lear sau Victor Rebengiuc în Richard II. Prima versiune a acestui text a fost pusă la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, cu Ilie Gheorghe și Marian Râlea. “E un spectacol care aduce în discuție nuanța în interpretare, în construcție și care, într-o ultimă instanță, fără să fie ceva pesimist, e și un testament al meu”, spunea regizorul.  Alături de texte celebre ca Barrymore sau Cabinierul, propunerea lui Alexa Visarion este o reverență adusă actorului, magician și stăpân al scenei, zeul, îmblânzitor de suflete. Ajuns la capăt de carieră, după ultimul spectacol Actorul- bufon rămâne închis în teatru, uitat. Timpul este suspendat, noi uităm de tot și pătrundem în spatele scenei, în mintea și sufletul actorului. Acestuia i se alătură Sufleorul, care doarme în teatru și, care, admirator al actorului, îl va însoți în călătoria amintilor, printre roluri și povești de viață. De fapt, regizorul îi lasă pe actori să conducă spectacolul așa cum vor ei, mutând astfel accentul pe ei și nu pe  directorul de scenă. Actorul- bufon rememorează replici din Richard II, Richard III, Regele Lear, Hamlet, flashback-uri dintr-o carieră strălucitoare cu suișuri și coborâșuri, cu dezamăgiri, regrete. Marian Râlea (care în varianta sibiană era Sufleorul) are măsură în interpretare, se identifică cu personajul perfect, se simte bine în rol și reușește să ne transmită bucuria jocului. Richard Bovnoczki, sufleorul, mai timid la început ca apoi să  devine partener egal al actorului, își crează personajul din nuanțe, din tăceri, din gesturi măsurate.

Mi s-a părut impresionant finalul spectacolului, cu Cântecul bufonului, aluzie la un alt interpret memorabil al rolurilor Shakesperiene, Florian Pittiș, pe care cei doi, Râlea și Bovnoczki îl interpretează împreună într-o manieră personală. “Dacă v-au plăcut bufonii, mai poftiți și mâine seară”, o invitație deschisă de a vedea și revedea un spectacol și doi actori.

Spectacolul Visul unei nopți de vară de William Shakespeare este adaptat și regizat de Peter Kerek, care spune despre montarea sa că "ficțiunea și realitatea sunt atât de puternic contopite, încât nici nu mai pot fi delimitate clar una de cealaltă. Asemenea unui efect de oglindă, piesa multiplică personajele, spațiul  și timpul.
Planurile poveștii se află într-o continuă întrepătrundere. Personajele se dedublează permanent, se fragmentează, se transformă. Nu sunt niciodată acolo unde te-ai aștepta să le întâlnești”, Kerek pedalează pe  latura erotică a textului, însă nu vulgarizează, are măsură, reduce la 4 interpreții care preiau toate personajele. Actorii Irina Antonie, Alina Rotaru, Nicholas Cațianis și George Rotaru sunt în fața unei provocări și, în general, se descurcă trecând pe nesimțite din pielea unui personaj în altul, încărcându-se cu emoțiile, trăirile fiecăruia. Ajutați de o coregrafie extrem de sugestivă și modernă, care te duce cu gâdul la mare și la „dansul” valurilor), dar complicată în același timp, cei patru dovedesc o mobilitate  excelentă, o ușurință a mișcărilor, o tehnică acrobatică,  o plăcere a jocului. Sunt firești, naturali și au o claritate în rostirea replicilor (lucru din ce în ce mai rar la actorii tineri). Scenografia Iulianei Vâlsan, muzica lui Aurelian Stoleriu, proiecțiile video semnate de Kotki Visuals întregesc ansamblul acestei interpretări coregrafico teatrale a lui Shakespeare.

Florin Liță, un regizor tânăr, dovedește mult curaj în încercarea sa de a aborda într-o manieră modernă un text clasic ca Pelicanul de August Strindberg, scris în 1907. Este despre familie, despre violență, despre ură, despre lipsa iubirii, iertare, iubiri interzise, căsătorie din interes, vise distruse, teme care sunt valabile și în 2020. Ce nu se intâmplă și în zilele noastre ca o mamă, rămasă văduvă, să-și neglijeze copiii, să „înflorească” datorită relației cu ginerele ei? Nu întâlnim la tot pasul copii mutilați sufletește de păcatele părinților, din lipsa iubirii, de absența tatălui, de sinuciderea lui? Ba da! O realitate crudă și dureroasă. Regizorul Florin Liță își imaginează povestea mergând pe sentimente și senzații vizuale și senzuale (săruturi interzise, atingeri). Totuși, spectacolul nu mi-a declanșat emoția puternică pe care ar fi trebuit să o trăiesc alături de drama personajelor. La nivel interpretativ, Florina Gleznea, în rolul mamei, trece de la statutul de dictator la cel de femeie ce cerșește iubirea cu ușurință, are o forța de  uragan. Ceilalți actori, care întregesc și dau sens poveștii sunt: Cezar Antal (ginerele) are nepăsarea omului care nu are multe aspirații ci doar un scop precis; Alex Popa (fiul)  frizează nebunia, accentuează trecerea de la o stare la alta, e versatil, dar degajă o mare tristețe, căci  viața nu-i oferă nici un motiv de bucurie; Sandra Ducuță (fiica) creionează personajul frustrat de iubirea părintească, dar și de cea a bărbatului ei din linii sigure, dure, însă are și momente de căldură.

Pisica lui Schrödinger de Alexa Băcanu este un text extrem de dur și de șocant despre coexistența cu o tulburarea de ordin psihic, cu o stare de anxietate, care te va urmări mult timp, dar și despre cum putem conștientiza, ajuta și înțelege pe cei cu asemenea probleme. Textul este rezultatul unei ample documentări cu specialiști în domeniu, cu dezbateri și grup de lucru. Suntem în fața unei persoane suferinde, Luminița, care vrea să păstreze aparențele, dar luptă să înțeleagă de ce i se întâmplă ce i se întâmplă, de unde a început totul, ce a adus-o în starea actuală. Spectacolul este regizat de Alexandru Berceanu cu măsură, dar are ceva apăsător, greu de digerat, evident datorită subiectului. O scenă goală împărțită în două de un ecran (realitate/ficțiune), doi actori (Valentina Zaharia și Vlad Benescu), care prin replică, dans, pantomimă ne spun povestea. Valentina Zaharia are un rol greu, dar este expresivă, puternică, credibilă, iar partenerul ei este un alter ego convingător.

În transmisiune live am văzut Alcesta de Euripide. O opțiune repertorială plină de curaj. De ce? Euripide a scris piesa cu vreo 2500 de ani în urmă și întrebarea care se ridică este cât de ofertantă este pentru noi ce trăim în secolul XXI. Este un spectacol despre iubire și moarte, despre sacrificiu, justiție, dreptate. Pe o scenă goală, slab luminată, se derulează povestea regelui din Phera, Admet, pe care Apollo îl ajută să cucerească mâna frumoasei Alcesta, dar uită să-i ducă apoi ofrandă zeiței Artemis și este osândit la moarte. Ursitoarele îi pot cruța viața dacă cineva se oferă să moară în locul lui. O povară de care toţi  fug, o responsabilitate pe care nimeni nu vrea să și-o asume. „În ceasul încercării  te-am cunoscut“, îi strigă cu reproş Admet tatălui său.  Cine se poate sacrifica? Soția lui, Alcesta. „Merită să-i port recunoștință celui mort în locul meu”, spune Admet. Regizoarea Zsuzsánna Kovács a încercat să găsească tonul potrivit zilelor noastre pentru textul antic și reușește. Fără decor, cu 4 actori care joacă mai multe personaje, care rostesc replicile fără emfaza din teatrul antic, cu lumină discretă menită să ascundă parcă urâtul faptelor și să dea un plus de mister, cu o muzică potrivită spectacolul capătă tragism, te face să te gândești, te răscolește. Te lași cucerit de interpretarea actoricească, modernă. Alcesta Florinei Gleznea este puternică, are forță, dar și fragilitate,  expresivitate și creionează portretul unei femei pline de iubire, hotărâtă, demnă. Actrița conferă o serie de nuanțe personajului ei, subliniind cu subtilitate destinul absurd al unei femei pentru care sacrificiul este datoria ei. Lari Georgescu este un Admet plin de durere, trist, chinuit de vină, dezamăgit de semeni și rude și care suferă sincer. Intonațiile vocii lui puternice, jocul pe muchie de cuțit dau un plus de forță. Herakles interpretat de Ionuț Grama este un rocker plin de farmec, energic, care încearcă să dea un alt sens, mai uman, dramei. Ștefana Ionescu-Dârzău este micul corifeu, corul antic redus, cea care comentează, face și desface, provoacă. Fiecare actor joacă mai multe personaje și reușește să le delimiteze cu abilitate. Trebuie să recunosc că spectacolul pierde din greutate și sensuri văzut online. În sală aceea mică, cu o lumină abia sesizabilă, am fi perceput mult mai puternic drama, am fi trăit alături de actori toate emoțiile lor.

 

Spectacolul Bad Talks de Radu Iacoban a fost și el difuzat prima dată online. Radu Iacoban este un actor tânăr care se ocupă și cu regia, iar în piesa de la unteatru este și autorul textului. O istorie, aparent ipotetică, dar de mare actualitate: asasinarea unui premier al oricărei țări doriți dvs. și 8 personaje ( asasinul, acuzatorul, vlogerul, artistul, prietenul asasinului, tatăl asasinului, copilul care trebuia să meargă la o defilare, fiul premierului asasinat). Un decor minimalist, opt ecrane și un one man show bine structurat, o analiză personală ce nu se vrea  politică. Ideea ar fi că toți facem parte dintr-o comunitate, deci și din problemele ei. Cel mai grăitor exemplu nemarcat în text, dar trăit de toți, pandemia care a devenit a noastră a tuturor. Radu Iacoban ne dă prilejul unei reflecții adânci, al unui exercițiu de analiză a societății, dar și a atitudinii noastre față de societatea coruptă, falsă, nedreaptă,uneori, hidoasă în care trăim. Personajele lui Iacoban vorbesc coerent despre libertate, democrație, putere, haos, anarhie prin prisma unei istorii personale a autorului. Este o demonstrație de virtuozitate interpretativă, Radu Iacoban trece cu nonșalanță de la un persoanj la altul, cu umor, cu înțelegere, cu ironie, cu ușurința unei experiențe căpătate de-a lungul anilor. A găsit și soluții tehnice ca să marcheze intrarea unui nou personaj (fie rămâne în scenă, fie iese și  revine cu un accesoriu, fie lumina sau muzica punctează).  În opinia mea, spectacolul jucat fără spectatori a pierdut mult pentru că la un asemenea gen de text vibrația sălii, feedback-ul primit de la spectatori ar fi dat alt suflu.

Singurătatea pietrelor de Flavius Lucacel, al doilea spectacol difuzat pentru prima dată online este regizat de Norbert Boda. Este povestea lui Sandy, un copil autist care percepe lumea altfel decât un copil obișnuit și vrea să înțeleagă ce se petrece.El trăiește într-o lume paralelă. Sandy duce o luptă, la fel și părinții lui, care vor să-și salveze căsnicia. La 15 ani, Sandy trăiește drama divorțului, poate mai acut decât alți copii. Se ridică unele întrebări: oare părinții care decid să se despartă trebuie să fie împreună pentru ca fiul/fiica să nu sufere? Greutățile și obstacolele de zi cu zi  ne împiedică să savurăm frumusețea vieții? Putem desluși și alte întrebări , vă las însă să descoperiți singuri „felia de viață” din acest spectacol jucat de Alex Popa, Florina Gleznea și Bogdan Nechifor.

Lumea dinăuntru de John Elsom este regizat de Catinca Drăgănescu și este un one woman show cu Valentina Zaharia. A fost odată ca niciodată o fetiță îmbrăcată într-un costum de dinozaur și care avea un ursuleț orb ca prieten de suflet. Mai avea fetița noastră o mamă obsedată să dezinfecteze mereu casa, o soră bolnavă, un tată plecat la război. Mai departe scrie-n carte. Lumea dinăuntru e greu de povestit, trebuie văzută și trăită. Valentina Zaharia joacă fetița cu multă dezinvoltură, candoare, foarte nuanțat, cu umor, posedă știința dozării efectelor. Tot ea este mama, sora și tatăl. „Viața unei fetițe-femei-bătrâne privită din interiorul minții spre exteriorul întâmplărilor, auzind toate acele sentimente, impulsuri și gânduri nerostite”ar fi rezumatul spectacolului.

Ultima zi a mai adus online spectacolul Kleine nachtmusik, mica bijuterie coregrafică semnată de vrăjitorul dansator Gigi Căciuleanu și având ca interpret pe ucenicul vrăjitor Lari Giorgescu. Limbajul corpului, împletit cu muzica și cuvântul. Actor special, Lari Giorgescu, după experiența reușită din spectacolul semnat de Miriam Răducanu, revine la teatrul dans cu frenezie, cu eleganță.Simți cum fiecare fibră a corpului său respiră. Iar expresiitatea sa corporală este uimitoare.Un spectacol plin de rafinament (alături de muzica lui Mozart).

Un concert Alex Ștefănescu a încheiat cele 13 zile de teatru divers, atent selecționat de la unteatru. Chapeau bas!