Ana Crăciun Lambru este actriță, păpușăreasă și regizoare. Independentă, a creat un o trupă care se numește Free Theatre, dar a mai fost și Uninvented Theatre cu care a participat la Românii au talent. Apoi, a reușit să obțină o bursă Fulbright pentru un masterat de trei ani în Statele Unite ale Americii. A studiat la Universitatea din Connecticut în programul „Puppet Arts” și a terminat masteratul cu diploma „Master of Fine Arts in Puppetry”. Pe Ana o urmăresc de mult timp, am văzut spectacolul Dust, dar și Iepurele Alb sau Erus și valea generozității de la Opera Comică și, pot spune că a crescut de la un spectacolla altul. Este o foarte bună mânuitoare, iar Dincolo de salcâmi impresionează prin rigoarea discursului, prin emoția poveștii.
Raluca Tulbure: O să încep discuția noastră într-o ordine cronologică inversă, pornind de la unul dintre ultimele spectacole regizate de tine. Este vorba de Dincolo de salcâmi pe care l-am văzut în Festivalul Bfringe, ediția online. L-am privit cu emoție, dar și cu curiozitate pentru că mi-am amintit de întâlnirea mea cu Lena Constante, de poveștile pe care le știam despre ea. Nu citisem cartea, deci altă curiozitate. Vorbind dincoace de salcâmi, cum ai găsit cartea, ce te-a atras în mod special la ea? Cum a decurs procesul de lucru?
Ana Crăciun Lambru: Am auzit de povestea Lenei Constante într-o călătorie cu mașina de la Cluj spre București, de la actrița Carmen Lopăzan. Eram în jurul unui eveniment politic și vorbeam despre încarcerare. Cred că i-am povestit despre faptul că am deja două spectacole care spun poveștile unor femei închise: Gladys, despre o femeie închisă într-o instituție pentru boli mintale și Dust, care spune povestea unui incendiu dintr-o fabrică unde femeile erau încuiate pe durata lucrului. Ea mi-a povestit atunci despre Lena Constante, despre rolul ei în înființarea Teatrului Țăndărică și despre cartea ei, în care vorbește despre anii petrecuți în închisorile comuniste. Mi-a rămas în gând. Eu cred că totul are un sens și cred mult că suntem niște canale alese de anumite suflete pentru a-și spune povestea. L-am întrebat pe tatăl meu, care e editor, despre Lena Constante. Îi știa povestea și, nu întâmplător, avea cartea Evadarea Tăcută (3000 de zile în închisorile comuniste). De acolo a început călătoria. Am depus proiectul la un concurs de proiecte, dar nu a fost acceptat. Teatrul de Păpuși nu era în interesul spațiului respectiv. A mai trecut un an. Știam că voi spune povestea, dar nu știam când și unde. Teatrul Arte dell’Anima a făcut un concurs de proiecte și povestea Lenei a fost aleasă de juriu. Nona Rapotan, Alina Epîngeac și Crina Lință au crezut în proiect. Deși spectacolul urma să fie montat în câteva luni, i-am cerut Crinei răgaz pentru o cercetare amănunțită. Știu că am nevoie de un timp în care totul să se coacă. Am depus proiectul și la National Puppetry Conference de la Eugene O’neill Theatre Center, în America. Mai luasem parte la Conferință în timpul studiilor mele in America, dar acum am fost acceptată ca Artist Emergent – e un lucru important în Comunitatea Artiștilor Păpușari acolo. În timpul lucrului de o săptămână, am creat scene împreună cu doi actori americani, am descoperit limbajul piesei – mă refer aici la tehnici de teatru de umbre, filmare live, macheta – și am dezvoltat un fragment de 10 minute care a ajuns în spectacol. Lucrul cu actrița Daniela Mihai și actorul Ciprian Chiricheș a fost intens. Ca și în America, am lucrat pe sistemul Devised Theatre – adică fără un scenariu gata scris. Am dezvoltat totul împreună cu cei doi actori – de la scenele de teatru de umbre, proiecții, structura textului. E adevărat că eu am avut viziunea de ansamblu a piesei, însă contribuția lor a fost majoră.
R.T.: Este un spectacol greu, cu o încărcătură dramatică și emoțională extrem de puternică, cu un mesaj pe care mulți s-ar putea să nu-l înțeleagă. Cu ce ți-a dorit să plece spectatorul din sală? Cu o lecție de istorie, cu o lecție despre curaj, despre sacrificiu?
A.C.L.: Când am citit cartea, singurul lucru la care m-am putut gândi, a fost că aș vrea să spun această poveste pentru a le arăta oamenilor cât de importantă e legătura noastră cu lumea jocului, cu imaginația. Pentru că văd tot mai mulți aduți împietriți, am vrut să le amintesc să rămână aproape de sufletul lor, de inocența. Ea le poate salva viața. Lena a evadat în mintea ei și a trăit mereu dincolo de ziduri, într-o lume a poeziei și a personajelor fantastice.
R.T.: Spuneai într-un interviu că „teatrul de păpuși poate face lumea mai bună”.Mai crezi că e așa după ce am trăit cu toții în ultima perioadă? Mai avem nevoie de teatru?
A.C.L.: Da, cred în continuare că teatrul de păpuși poate face lumea mai bună. Poate chiar trezi empatia în inimi blocate. Pentru că teatrul de păpuși e strâns legat de copilăria noastră, de momentul în care eram mai liberi la suflet și la minte. E legat de momentul în care încă credeam în magie, în faptul că lucrurile din jurul nostru au un suflet și pot vorbi. Când florile și animalele ne erau frați și parteneri de joacă. Pe măsură ce ne facem oameni mari, regulie societății ne obligă să devenim mai serioși, să nu mai credem în jocuri de copii; trebuie să muncim, să supraviețuim cu orice preț, chiar și al lucrurilor din inima noastră. Mulți oameni mor pe dinăuntru. În America am învățat o vorbă: The Suspension of disbelief. Teatrul de păpuși, bine făcut, cu personaje care trăiesc cu adevărat și transmit un car de emoții, face acest lucru: Suspendă Neîncrederea și îi face pe oamenii mari să creadă din nou. Câteodată îi zdruncină atât de tare încât nu își mai pot stăpâni lacrimile și ele curg pe obrajii lor, eliberatoare. Ni s-a întâmplat acest lucru la Iepurele Alb.
R.T.: Ca artist independent din 2003 cum ai perceput pandemia? Am urmărit unele activități pe care le-ai desfășurat o perioadă, am iubit-o pe Izi, cred că la fel de mult ca și copiii. Cum e “lupta” asta pentru independenți?
A.C.L.: Pentru mine pauza a fost binevenită într-un fel. Intrasem într-un iureș prea nebun. Pentru prima oară un prieten mi-a spus ca sunt puțin workaholic. Nu am vrut să cred, dar în terapie am descoperit că ajunsesem într-un burn out – posibil, iată, chiar și la teatru. În primele zile ale stării de urgență n-am știut ce să fac cu mine. Seara, am experimentat sentimentul de claustrofobie – mi se părea că se strâng pereții. Apo, m-am relaxat. Împreună cu Marius, partenerul meu și editorul Cristi Enache, am pornit proiectul Lumea lui Izi – un serial de teatru de păpuși cu o păpușă - cățelușă tip Muppet – difuzat pe canalul de YouTube cu același nume. Lucrul a venit cu multe provocări. Nu mai lucrasem niciodată cu Marius și, mai ales, nu mai lucrasem închiși în casă. Am învățat multe despre mine în perioada aceea. A fost un moment de creștere. Am creat atunci episoade frumoase și bogate în mesaje sănătoase pentru copii. La finalul Stării de urgență am fost nevoiți să ne oprim. Marius și Cristi s-au îndreptat spre proiecte care asigură stabilitate financiară și am returnat reflectoarele pe care le împrumutasem. Cu ajutorul oamenilor care au îndrăgit-o pe Izi și au donat, am reușit să achiziționăm reflectoarele noastre și am continuat să facem episoade mai simple. Eu am învățat să editez. Ne-am descurcat. Cred că am descris aici provocările artișilor independenți și al fiecărui proiect pornit din suflet. Idee e că am încercat să mă țin pe mine sănătoasă la minte, să evadez în Lumea lui Izi și să îi iau și pe oameni cu mine. M-am gândit mult la Lena Constante în perioada aceea.
R.T.: Mie mi-a plăcut și ideea atelierului de a construi online 101 dalmațieni și am văzut cum s-au adunat dalmațienii în casa ta.Dacă aș fi avut în casă tot ce-mi trebuia pentru construcție, aș fi participat și eu. Spune-mi, ți-ai fi dorit să lucrezi într-un teatru de stat ca angajat?
A.C.L.: Am decis să nu fac asta, încă la terminarea facultății. Simțeam că am niște lucruri de spus și niște munți de urcat singură. Au fost totuși momente când mi-a fost tare greu din punct de vedere financiar și, de gura celor apropiați, am încercat să mă angajez. Înainte să plec în America am avut discuții la Masca și la Excelsior. Nu prea era loc pentru mine. Așa că am continuat să cred că am drumul meu. Mi s-a confirmat acest lucru când am luat bursa în America.
R.T.: Ai visat de mică să treci de la jocul cu păpuși de acasă la jocul adevărat, pe o scenă?
A.C.L.: Nu am visat că voi ajunge să fac asta, însă interpretam non-stop prin casă poveștile de la pick-up și toți îmi spuneau că voi ajunge actriță. Făceam piese de teatru de păpuși ( desi nu știam că așa se numește) cu un cearșaf pus de-a lungul patului suprapus, desenam, cream haine pentru păpuși, decoruri elaborate pentru căsuțele lor. Făceam, atunci, în joacă tot ce fac acum pentru scenă.
R.T.: Ce a însemnat experiența din America pentru tine, ca bursieră Fullbright?
A.C.L.: Mi-a schimbat viața. M-a schimbat pe mine, ca om. M-a crescut și m-a întins în toate direcțiile …..ca pe mozzarella! Acolo mi-am găsit vocea de artist, prin multă muncă și datorită unor oameni care au crezut în mine. Acolo am găsit mentorii pe care îi căutasem până atunci. A fost călătoria eroinei în peștera dragonului și m-am întors cu comoara pe care am adus-o comunității mele.
R.T.: Ce este important în meseria voastră, comparând cu un actor de dramatic?
A.C.L.: Meseriile sunt la fel – avem aceeași disciplină, aceeași pasiune, aceeași rigurozitate în execuția unui rol – și diferite în același timp. Nu le-aș compara. Ambele sunt la fel de frumoase și câteodată de-a dreptul întortocheate. Pentru ca un artist să fie cu adevărat păpușar, eu cred că are nevoie de respectul pentru obiect. Am văzut de-a lungul timpului mulți oameni care ajunseseră să facă această meserie, fără a-și dori cu adevărat să ajungă acolo. Bruscau păpușile, le loveau, iar pe mine mă durea. Pentru mine, păpușile sunt sacre. Sunt însuflețite. Când am ajuns în America, am studiat mai bine istoria teatrului de păpuși și rolul lor în diferite culturi. În Indonezia păpușarul, numit Dalang, este sfânt, iar păpușile sunt tratate ca niște zei. Acum doi ani, am fost într-o rezidență artistică în Taiwan. De ziua unui zeu, un păpușar era chemat să joace o piesă special pentru zeu, fără niciun public.
R.T.: La ce visează Ana Crăciun Lambru?
A.C.L.: La un teatru mic pentru artiștii independenți care să crească într-un Centru al Teatrului de Păpuși Contemporan. Să avem spațiu de cercetare, de laborator, de repețitii, cursuri pentru copii și spectacole. Un spațiu în care să strâng spectacolele mici, ținute în debara de către mine și colegii mei – sunt multe și faine. Un loc care să fie în strânsă legătură cu comunitatea și nevoile ei. Visez să pot juca și spectacolul Dust, spectacolul meu de diplomă, pe care l-am adus din America. E o poveste emoționantă, de care știu că oamenii au nevoie pentru a vindeca lucruri din viața lor.
R.T.: Dacă ai avea o baghetă magică ce ai face cu ea?
A.C.L.: Uau! Bună întrebare! Cred că le-aș da oamenilor foarte multă empatie, care să reducă volumul de vanitate – să-l micșoreze pe vreau. Mă gândisem prima oară să curăț Pământul de plastic, însă nu poți rezolva problema, dacă nu te duci la rădăcină. Până omul nu realizează că e făcut din aceeași materie cu “râul, ramul” și cu omul din fața sa, lucrurile nu se vor schimba. Până atunci, eu mi-am făcut o misiune din a da voce celor ce nu au și a spune povești care trezesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu