Rodica Alboiu::”Mânuitul este ceva ce vine din tine...”

 

Rodica Alboiu se apropie cu pași repezi, așa cum mi-a spus, de 90, dar are un umor debordant, povestește frumos,vorbește bine de toată lumea. Este mândră până peste poate de cei 3 copii ai ei, de nepoți. Duce în spate o carieră îndelungată, cu bucurii și necazuri, cu împliniri, în care a fost credincioasă teatrului de păpuși din Baia Mare, fiind printre fondatorii lui, până când a ieșit la pensie în 1990. A realizat numeroase roluri de referinţă în spectacole importante ca Doctor fără voie de Molière (regia Mihai Crişan, scenografia Ioana Constantinescu, 1963) sau Sufleţel (regia Kovács Ildikó, scenografia Ida Grumaz, 1976. A luat premii de interpretare la festivaluri naționale și internaționale și a avut o importantă activitate ca profesor de mânuire.

Raluca Tulbure: Presupunând că ați scrie o carte cu ce ați începe povestea vieții Dvs.? Cu a fost odată?

Rodica Alboiu: Într-adevăr, poveștile încep cu a fost odată. Eu aș zice, mai degrabă: am fost un copil vesel, mi-a plăcut să cant, mi-a plăcut să dansez, mi-au plăcut oamenii și cred că asta m-a ajutat foarte mult nu numai în meserie.

R.T.: Am citit într-un interviu că la Liceul de fete Regina Maria pe care l-ați absolvit l-ați avut profesor la limba română pe dramaturgul I.D.Sârbu. Povestiți-ne puțin despre el?

R.A.: I.D.Sârbu fusese asistentul lui Blaga și, cum în anii 50 se întâmplau foarte multe, Blaga a fost șters din literatura română, iar Sârbu a fost trecut de la Facultatea de filologie direct la un liceu de fete, unde unicul bărbat existent, la ora aia, era domnul Tănase, profesorul de franceză, doctor la Sorbona. Ne-am ales cu încă un bărbat în școală, care era Sârbu. Avea un sistem de predare extraordinar și ne-a cucerit dintr-un foc. Trebuie să vă spun că eram 52 de nebune într-o clasă, deci vă imaginați ce se putea întâmpla. Sârbu ne-a cucerit, a știut cum să vorbească cu noi, modul lui de predare era extraordinar și la fel de extraordinar era și modul lui de a ne nota. Într-o zi, mi-a zis:”Alboiule, am înțeles că îți plac jocurile românești?” “Da, dom’ profesor, joc”. “Pentru săptămâna viitoare îmi faci o lucrare despre înfluența folclorului românesc în opera lui Alecsandri.” Ăsta era sistemul lui. (Între timp s-au întâmplat foarte multe lucruri în viața mea. A trebuit să părăsesc acel liceu, o să vă spun mai târziu de ce. Cert este că l-am întâlnit în 65, în hol la Teatrul Țăndărică, la o întâlnire cu păpușarii din țară. Am descoperit că fusese dat afară și din învățământ și ajunsese secretar literar la Naționalul din Craiova, acolo s-a și pensionat și, mai târziu, a murit). Ăsta era Sârbu! De ziua lui i-am făcut o surpriză teribilă în numele clasei mele. Vorbea mai multe limbi și pentru că eram câteva din clasă care eram invitate, din când în când, la discuții literare la dumnealui acasă. Avea o soție admirabilă, o avocată, minionă ca o păpușă. Acasă la el am văzut pentru prima dată în viața mea o bibliotecă,  în care,de sus până jos, avea cărți legate în piele neagră. Cadoul nostru de ziua lui a fost Schiller- Opere complete în germană, cumpărată pe foarte mulți bani. Vă dați seama ce însemna 300 de lei în 1952? Atâta am dat pe 7 volume legate în piele roșie și arătau extraordinar în biblioteca lui Sârbu. Trebuie să vă mai spun că de 1 Martie avea 52 de mărțișoare, de sus până jos, și unul pe post de lavalieră făcut de mine din lână groasă. Așa că el era decorat. Nu știu ce ziceau doamnele profesoare, nu știu ce zicea săracul dom Tănase, dar noi îl iubeam foarte tare.

R.T.: Să mergem mai departe! De unde pasiunea pentru teatru? Cum ați ajuns la păpuși?

R.A.: Cred că pasiunea pentru teatru era pornită de la faptul că îmi plăcea să citesc, citeam foarte mult. Am început cu Caragiale, care mi-era necesar și la școală, dar care mi-a plăcut foarte tare de la început. În 1952, când s-a înființat Teatrul din Baia Mare, cu o trupă tânără, o clasă întreagă de actori veniți de la Institutul din Cluj (încă funcționa la ora aia) și câteva persoane mai în vârstă. Faptul că mergeam la teatru, că era cât p-aci să fiu eliminată pentru că m-am dus să văd Hagi Tudose la premieră, fără să merg cu școala. Îmi plăcea teatrul! Iar păpuși am făcut așa... Mă pregăteam să dau la Geologie, o să râdeți, dar așa a fost. Actorii din teatru, printre care Coca Andronescu, Eugen Mercus, Ion Siminie, m-au convins că trebuie să dau la teatru. Problema mea era învățatul versurilor, pentru că toată viața mea în școală ca să pot învăța o poezie trebuia să-i fac melodie, altfel nu puteam s-o învăț. Drept pentru care, de la Baia Mare până la Cluj, în tren am izbutit să învăț 3 poezii, fără melodie. Din aceste 3 poezii, 2 erau Topârceanu, iar fabula, pentru că aveam nevoie de o fabulă la examen, era o parodie de Toma  după LaFontaine, Proasta și vaca. Am ajuns la Cluj, nu aveam nici măcar o rochie pentru că nu știu cum să vă explic: eu mă duceam la un examen: îl luam bine, nu-l luam, iarăși bine. Când am întrat, am fost foarte emoționată pentru că am văzut în comisie actori mari ai Clujului pe care îi știam de pe scenă. Abia atunci m-au apucat emoțiile, când am văzut cine e în comisie. Cei care au intrat înaintea mea au ieșit repede și au spus: eu am zis o jumătate de poezie, altul: eu am zis doar atâta și e foarte bine. Am intrat și le-am spus Balada unui greier mic, toată de la cap la coadă. Am fost întrebată dacă mai știu și altceva . A spus și Rapsodie de primăvară de la cap la coadă. Mai știi? Am spus și fabula toată. Am fost din nou întrebată: mai știi? Am zis, da: Cățeluș cu părul creț. Au zâmbit a râde și pe urmă mi-au zis: “imaginează-ți că ești într-o curte, în spatele unui gard, pe stardă trece un convoi de condamnați și printre ei îl recunoști pe tatăl tău, ce faci?” Mie mi s-au muiat picioarele. De ce? Pentru că tatăl meu, deținut politic, venise acasă cu 2 luni înainte de bacalaureatul meu, atlfel nici nu îndrăzneam să mă gândesc la facultate, aș fi fost respinsă din dosar. Nici până în ziua de astăzi nu știu ce am făcut. Știu doar că mi s-a zis:” mulțumesc, poți pleca”. Au năvălit peste mine cei de afară. “Ce s-a întâmplat? Ce ți-au zis?” Eu am zis: “nu știu”. Peste 3 zile, partenerul meu de dans a venit la prietena la care locuiam. “Ai fost să vezi rezultatele?” “Nu mă duc!” “ Ba te duci cu mine!” În sfârșit, ne-am dus și am rămas cu gura căscată. Fusesem 200 de candidați, din care luaseră examenul 8. Eu fiind cu A, eram prima pe listă. Vă imaginați că nu mi-a venit să cred și că de-adevăratelea mi s-au muiat picioarele. Atunci se dădeau examenele altfel. Se dădea examenul practic, apoi dacă luai pe cel practic, dădeai pe cele teoretice. Am avut examen la limba română, la limba rusă (normal!) și la istorie. Mi-a fost foarte ușor pentru că limba română știam, rusă știam (aveam un concurs de literatură pe orașul Cluj câștigat cu brio) și la istorie mi-a picat ceva foarte frumos: răscoala lui Tudor Vladimirescu. Va mărturisesc cinstit că era unica lecție la care țineam minte anul. Când am luat și examenele astea, am fost anunțați că se desființează școala și că în septembrie să ne prezentăm în București, la Podul Izvor. M-am dus acasă la Baia Mare, le-am povestit oamenilor din teatru ce-am izbutit eu, au fost încântați pentru mine, mi-au dorit toate bune . În septembrie am venit la București.

R.T.: Cum vi s-a părut Bucureștiul la vremea aceea?

R.A.: Bucureștiul pentru mine era ceva...  foarte greu.. De ce? Pentru că atunci când tata a fost arestat, fiind la un lagăr la Mogoșoaia, mama fiind bolnavă, eu am fost cea care a venit atunci când a avut voie la vorbitor. Primul meu drum la București a fost atunci când m-am dus la lagăr. Și, probabil că de aici mi s-a tras că n-am iubit Bucureștiul. Am mai dat examen o dată pentru că și comisia din București voia să știe cu cine are de a face. Din cei 8 care am reușit la Cluj am rămas 5 după examenele de la București.

R.T.: Sunteți o familie de artiști, “microbul ”păpușăriei se ia și se duce mai departe?

R.A: S-ar putea să fie așa. Eu am avut surpriza ca cei trei copii ai mei să devină păpușari. Chiar și nora mea era păpușăreasă. Dar s-ar mai putea să fi fost faptul că au cunoscut oameni din teatru. Noi, la Baia Mare, eram secție a Teatrului de dramă, iar copiii mei au avut șansa să cunoască și alți actori, nu numai păpușari. Dar niciunul dintre ei n-a vrut să facă, cum se zice, dramă. Cea mai mare surpriză pentru mine a fost Daria. Avea o voce de excepție și eram convinsă că va da la Conservator. Ca să mă trezesc cu ea că vrea să fie păpușăreasă și să ne trezim împreună cu soră-sa cum să-i facem repertoriul pentru că era o problemă. Până la urmă a fost bine.

R.T.: Daria a fost colegă cu mine la Țăndărică, a făcut parte din primele generații de păpușari cu diplomă și, într-adevăr, a fost excelentă mânuitoare, creativă, muncitoare, inventivă.Talentul moștenit din famile s-a materializat și în plan muzical, cum spuneați, are concerte destul de des, are mâini îndemânatice la tricotat, cusut, dar, acum, face altceva. Să revenim! Ați început Institutul la Cluj,  ați continuat la București până ați fost exmatriculată. Ce vi s-a imputat?

R.A.: S-a întâmplat că m-a pus păcatul să mă mărit. Și, măritându-mă, soțul meu a fost deținut politic, deci eu nu mai aveam ce căuta în școală. Și, mă trezesc că, după ce am luat 10 la actorie mi s-a spus: “ești mică, urâtă, nu ai fizic scenic, nu ai ce căuta în teatru”. Asta a fost! M-am dus acasă la Baia Mare și am trecut pe la teatru ca să le spun oamenilor ce am făcut. S-a întâmplat că era un post liber de sufleor, am intrat și am avut marea fericire să suflu Tartuffe, în regia lui Miron Niculescu de la Naționalul din București, unde secretar literar la ora aia era Mihai Crișan. Într-o zi, m-a întrebat: “nu facem noi aici un teatru de păpuși?” “Sigur că da”. A venit Mihai vreo 3 zile, a adunat oamenii, nevasta regizorului nevasta lui Ștefan Iordănescu, care era Cătălina Buzoianu, nevasta lui Ștefan Mihăilescu Brăila, care era  Lili Meglei. Și, uite așa, ne-am adunat. Eu  nu am știut antecedentele lui Mihai: că a făcut parte din primul colectiv al Teatrul de păpuși din Cluj când s-a înființat teatrul. Mihai știa mânuire, ne-a dat o linie extraordinară. Ne-a explicat ce fel de păpuși există și ne-a spus așa: „noi vom lucra un an, doi, poate trei, numai cu păpușile pe mână, bibabo. Pentru că cine știe să mânuiască bibabo, mânuiește orice fel de păpușă”. Drept pentru care am început cu bibabo-urile. Prietena lui de la București, Ella Conovici, a venit și ne-a făcut scenografia, ne-a învățat să facem păpuși, ne-a învățat inclusiv să cașerăm capete. Și așa a ieșit primul nostru spectacol, Căsuța din câmpie a domnului Marșak. Ăsta a fost începutul!

R.T.: Ce amintiri aveți din perioada IATC unde i-ați avut profesori pe Irina Răchițeanu Șirianu, George Vraca  și Tudor Vianu?

R.A.:. Doamna Irina era o femeie pe cât de frumoasă pe atât de inteligentă, de bună. Pentru mine avea un ce. Eu nu eram genul de om care să facă ce fac deobicei fetele când intră la teatru. În anul întâi, n-am venit la școală decât în șorțul meu de uniform negru cu manșete albe. De se întreba lumea ce caută eleva asta în școală? Doamnei îi plăcea foarte tare să stea de vorbă cu mine, încât miercuri după masa eram invitată la ea acasă la ceai, iar doamna mă punea să povestesc. Despre familia mea, despre locul meu de naștere, cu munții mei, cu pădurile mele. Asta era relația mea cu doamna. Pe Vraca l-am avut foarte puțin, numai câteva luni pentru că s-a îmbolnăvit și am rămas cu asistenta dumnealui. Cu Vraca făceam tehnica vorbirii. Mie mi-a plăcut școala, mi-au plăcut orele foarte mult. Am avut și profesori foarte buni: la ritmică pe celebra Madame Sybile, franțuzoaică și care e vorbea prost românește,

R.T.: De Tudor Vianu ce vă amintiți?

R.A.: Cu el am făcut istoria literaturii universale.

R.T.: Cu cine ați fost colegă de clasă?

R.A.: Cu Dumitru Chesa, care era mult mai în vârstă decât noi- fusese “tovarășul tipografu” și i se pusese în vedere să-și termine liceul până termină anul al doilea, altfel îl dă afară din școală pentru că nu avea bacalaureatul. Noi doi ne-am înțeles foarte bine, am fost buni parteneri. Foarte bine m-am înțeles cu Mihai Dogaru și mi-a părut rău că omul ăla, bun actor și cu vocea aia superb, a plecat dintre noi așa de repede. Apoi, Nicole Roșanu, Lucia Mureșan, Gina Ionescu (pentru o scurtă perioadă). Mi-au rămas amintiri frumoase din școală.

R.T.: vV-aș ruga să ne povestiți despre cum au fost începuturile Teatrului de păpuși din Baia Mare căruia i-ați fost fidelă până la pensionare în 1990?

R.A.: Începutul au fost cu cântec.Lumea ne-a iubit foarte tare. N-a fost vorba despre cei din oraș sau despre cei de la județ, a fost vorba despre cei de la Minister, prin doamna Predescu care a venit cu o falcă-n cer și una –n pământ și ne-a întrebt cum am îndrăznit să ne înființăm. La care noi am răspuns clar și precis: „Baia Mare este un oraș minier, copiii minierilor nu au și ei dreptul să aibă un teatru de păpuși?” Drept care, doamna Predescu a înghițit gălușca și noi am rămas cu teatrul. Ne-a fost greu pentru că n-am avut sediu. La început, vreo 2 ani am jucat în fosa teatrului, unde ne-a cam tras curentul la șale pe toți și am rămas și cu urmări, dar eram veseli, eram tineri, cam de aceiași vârstă, ne plăcea ceea ce făceam, ne iubeau copiii, ne iubeau părinții, educatoarele. Și noi între noi ne iubeam. Eu am avut parte și de alt soi de viață teatrală pentru că direcțiunea știind că am fost în școală 2 ani de zile, (Coca Andronescu, Maia Indrieș fuseseră luate de București și de Brașov), era lipsă de tineret, iar eu eram des împrumutată, mai ales în comediile muzicale și pe scena mare. Pot să spun că n-am dus lipsă de activitate niciodată.

R.T.: Ați lucrat mult cu Ildikó Kovács. Cum ați descri-o?

R.A.: Ildikó era un om ciudat. Avea o minte foarte ageră și vedea spectacolul în clipa în care citea piesa și se hotăra să o  lucreze. Vedea în mișcare tot și era o treabă extraordinră. Faptul că discuta cu scenograful cu creionul în mână,( desena foarte bine,) știa exact ce să ceară. Nu s-a întâmplat niciodată ca ea să gândească una și scenograful alta. Eu m-am înțeles bine cu Ildikó. Eu vorbind bine ungurește, mi-a dat să traduc niște piese care s-au jucat la noi. Ea  știa că, indiferent unde m-ar pune, fac față.

R.T.: Cu ce regizori ați mai colaborat?

R.A.: În teatrul de păpuși am colaborat cu Eugen Todoran, Petre Suciu apoi, cu soțul meu Ion Gănescu, care m-a trecut în condică pentru că i-am spus că “ceea ce –mi ceri nu iese din păpușă”, ca până la urmă să-și ceară scuze, dar eu am rămas scrisă în condică. Cu Ildikó am lucrat foarte mulți ani. A fot o perioadă când și pentru noi băimărenii și pentru Ildikó treburile au adus multe premii, inclusiv în străinătate. A fost o perioadă frumoasă.

R.T.: Ați jucat mult, ați luat premii importante, ați activat și ca profesor. Care ar fi spectacolele care v-au rămas în suflet?

R.A.: Greu de spus, pentru că fiecare spectacol a avut un ce al lui. Dar spectacolele cu care am avut mare succes și în țară și în străinătate au fost: Suflețel de Emanuel Enghel, Cinci frați minunați de Mihai Crișan, apoi un spectacol coupe din Caragiale (und am avut un rol de prezentator și l-am interpretat pe Bubico). Mi-a plăcut foarte mult Raza de soare a lui Al.T. Popescu. Nu mai știu, sunt multe și e demult.

R:T.: Ce date trebuie să aibă un actor păpușar față de unul de la teatrul de dramă?

R.A.: Începem cu sufletul. Dacă nu e un suflet tânăr, care să iubească copiii (și nu trebuie să fie el neapărat tânăr) și tot ce înseamnă copilărie, nu are ce căuta în teatru. Poate să fie cât de talentat o fi, dar sunt anumite date pe care trebuie să le aibă. Știți cum se zice : ăla e actor, acela care, ceea ce spune și face, trece dincolo de rampă. La păpușari e dureros că la ora asta se renunță la paravan, dar ceea ce nu trece dincolo de paravan înseamnă că nu  e păpușar.  Iar mânuitul este ceva ce vine din tine, pentru că în clipa în care tu simți și poți să transmiți mâinii tale ceea ce simți, e o treabă! Pentru că foarte multă lume simte, dar nu transmite nimic. Eu nu vreau să dau niciun exemplu, slavă Domnului, că aș avea, dar păpușarii adevărați știu ce-i asta. Ceea ce mă îndurerează pe mine foarte tare este că la ora asta păpușăria, practic, nu mai e ce ar trebuie să fie. E orice altceva, dar nu e păpușărie. Atâta timp cât nu e cârpa aia acolo pe scenă care să se miște și să vorbească așa ca să-l cucerească pe copil, aia nu-i păpușărie, Îmi pare foarte rău! Eu sunt adepta modernismului, ca să zic așa, dar părerea mea e că din foarte puncte de vedere și din foarte multe domenii modernismul ăsta ar trebui să fie foarte bine șlefuit.

R.T.: Care este etapa care vă plăcea cel mai mult din lucrul la un spectacol?

R.A.: În clipa în care se trecea la scenă, pentru că noi am lucrat foarte puțin la masă, de fiecare dată, mai ales cu Ildikó. Spectacolul mare care ne-a adus atâta bucurie, acel Suflețel și care a fost pentru prima dată făcut cu marionete naive, ceea ce înseamnă o tijă-n cap și atât, l-am făcut în 12 zile. Eu am avut o experiență extraordinară, jucând un personj pe care Ildikó l-a vrut tâmp, iar eu mi-am construit textul pe a fi tâmpă, în clipa în care am avut păpușa la scenă am înlemnit amândouă. Tot ce făcusem noi până la ora aia nu era acel personaj și nu ieșea din păpușă. Mi-au trebuit 2 zile ca să mă gândesc și să refac în materie de interpretare tot ce făcusem până atunci. Dar, rezultatul a fost grozav.

R.T.: Ce fel de actor ați fost în relația cu regizorul?

R.A.: Am fost interesată, docilă, dar asta nu înseamnă că nu mi-am spus părerea. Întotdeauna, am căutat ca să fiu sigură sută la sută că ceea ce am eu de zis e așa cum vreau eu să fie, pentru că atunci când discuți cu regizorul, și de foarte multe ori e puțin altfel decât a gândit regizorul, trebuie să știi foarte bine ce vrei ca să poți să-i demonstrezi omului că nu vorbești aiurea. Eu nu am avut probleme  niciodată, decât atunci când m-a trecut Gănescu în condică.

R.T.: Cum ar defini Rodica Alboiu teatrul?

R.A.: În general, poți să-l definești ca oglinda omenirii, oglinda sufletului omenesc. Iar în materie de păpuși, când ai de a face cu un copil care te crede când tu ai în mână o cârpă oarecare și o miști, o faci să trăiască este ceva extraordinar. Având experiență și pe scena mare pot spune: că ceea ce trăiesc păpușarii nu suferă comparație!

R.T.: Ce sfaturi le-ați da tinerilor care își doresc o carieră în teatrul de animație?

R.A.: Să se bucure că pot să facă meseria asta - care e deosebită și pe care nu poate s-o facă oricine, să pună tot sufletul-,  iar dacă, după un an-doi, li se pare că nu e ceea ce au dorit să facă bine, atunci să schimbe direcția și să lase locul altcuiva care simte ceea ce face.

R.T.:De ce fel de piese credeți că are nevoie copilul din ziua de azi?

R:A.: Copilul din ziua de azi are nevoie de poveste. Poveștile se pot spune în foarte multe feluri. Se pot spune, inclusiv, modern, dacă vreți așa, dar povestea rămâne poveste pentru totdeauna.

R.T.: Dacă ați avea o baghetă magică ce ați face cu ea?

R.A.: Greu de spus! Primul lucru care l-aș face, aș elimina prostia. Foarte multe lucruri se întâmplă pentru că oamenii proști se cred extraordinar de deștepți și încercă să le dea unora să înghită cu linguroiul cel mare, prostia lor.