BFringe-10

 

După “jocul de-a teatrul închis-deschis-închis”, evenimentele online continuă. Anul trecut, în perioada 9-18 octombrie, a avut loc festivalul Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent, unul dintre cele mai mari și longevive festivaluri dedicate teatrului independent din România, ajuns la cea de-a zecea ediție. Suntem în momentul în care discuțiile, polemicile legate de situația disperată, de altfel, a teatrelor independente au luat amploare. Poate că acest maraton ar putea prinde puteri magice ca să demonstreze că sectorul independent are adepți și a creat de-a lungul timpului un trend. Problema teatrelor independente este una complicată și sunt foarte puține, pot fi numărate pe degetele de la o mână cele care reușesc. Festivalul ar putea fi un fel de ro alert pentru cei care ar trebui să le întindă o mână de ajutor în timpurile grele pe care le trăim sau o sită care cerne. Teatrul este muncă, o muncă grea, istovitoare, chinuitoare, plină de sacrificii, chiar dacă din afară pare floare la ureche.

 “Deși situația pandemică a dat peste cap lumea tuturor, noi am ales să ne reinventăm și să găsim o oportunitate în orice neajuns. Știm că spectacolele înregistrate și difuzate online nu vor putea înlocui niciodată emoția dintr-o sală de teatru, însă nu putem să nu sesizam oportunitatea ca teatrul independent și arta create de tinerii artiști să ajungă dincolo de sala de spectacol la inimile cât mai multor spectatori. Va fi o ediție aniversară specială care să ne readucă împreună pe toți cei iubitori de frumos, în condiții depline de siguranță. Pentru că înțelegem importanța interacțiunii dintre public și artiști vom face acest lucru posibil nu doar în cazul celor 3 premiere care se vor juca în Teatrul Apropo ci și în cazul unora dintre spectacolele online, prin intermediul sesiunilor live pe care le vom susține pe platforma Zoom, imediat dupa terminarea spectacolelor” a declarat la începutul evenimentului, Radu Popescu – Directorul Festivalului Bucharest Fringe.

Zece ani, zece zile, 26 de spectacole de teatru independent naționale și internaționale și 16 sesiuni Artists Talk pe Zoom, în care publicul a avut ocazia să dialogheze în direct cu o parte din artiști. În cadrul programului festivalului s-au regăsit secțiunile tradiționale Competiție și Premiere. Au existat și secțiuni noi precum Best of the Best, Spectacole Fără Acasă, Spectacole invitate din străinătate și Spectacole pentru copii. Apoi, un performance live din 3 părți intitulat In the House, un dialog dintre planul vizual și cel audio, partea vizuală constând într-o transmisie directă din campusul Centrului de Cercetare Computerizată în Muzică și Acustică (CCRMA) al Universității Stanford localizat în Palo Alto, California, iar partea audio constând într-un recital instant susținut de o violonistă, un actor și un poet/ o poetă în studiourile Radio România. Maratonul teatral a însemnat un program pentru toate gusturile și care a încercat să ofere o panoramă a realizărilor și preocupărilor din teatrul independent, spectacole mai vechi sau mai noi.

“Am mers” la teatru în fiecare seară, ”alergând” ca să prind câte două spectacole, unele mai bune, altele mai puțin bune; la multe dintre ele textul aborda problematici actuale, de larg interes, tratate în funcție de mijloacele de care dispune fiecare teatru, scenografic, tehnic sau artistic. Alegând aleatoriu, voi începe cu un spectacol care m-a emoționat prin prisma subiectului și a realizării. Dincolo de salcâmi prezentat de Teatrul Arte dell’Anima. Este o adaptare după cartea Lenei Constante, Evadarea tăcută, apărută după 1990 la Paris. Lena Constante, a fost o foarte cunoscută artistă plastică, folcloristă, autoare de memorii. A lucrat la Teatrul de păpuși Țăndărică o perioadă, fiind apropiată de Lucrețiu Pătrășcanu, a cărui soție a fost una dintre întemeietoarele teatrului sus-menționat. Lena Constante a făcut parte din grupul celor acuzați în procesul Pătrășcanu și a fost condamnată la 12 ani de închisoare. La rejudecarea procesului, Lena Constante a fost achitată. Jurnalul celor 3000 de zile petrecute în închisoarea comunistă, obligată fiind să meargă 18 ore din 24 doar prin celulă, să nu aibă contact uman cu nimeni, să facă foamea, este o mărturie cutremurătoare a unei femei puternice, rămasă cu mintea întreagă. “Vreau să vorbesc de starea de detenție, ca atare. Cu perfecta cunoaștere a faptelor”. Viața de toate zilele într-o celula” cât o cămăra în care visa și „evada” inventând povești, o piesă de teatru în versuri, schița în minte desene. „Corpul meu nu putea să fie decât aici. Eu puteam să fiu oriunde. El nu avea nici măcar loc să-și miște picioarele dureroase. Eu îmi voi face să crească aripi. Aripi de pasăre. Aripi de vânt. Aripi de stele. și am să evadez…”. Evadarea tăcută este o mărturie cutremurătoare, o lecție de viață, de curaj, de  supraviețuire și care i-a sugerat Anei Crăciun Lambru ideea unui spectacol. O acțiune temerară de a sintetiza o scriere atât de densă, greu de perceput într-un spectacol de teatru. Am văzut multe dintre realizările Anei Crăciun Lambru și am constatat cum a crescut de la un spectacol la altul. Dincolo de salcâmi e un spectacol profund în care regizoarea îmbină textul cu teatrul de umbre, cu teatrul de păpuși, cu proiecțiile video. Sunt accesorii simple care punctează, potențează discursul fără a-l încărca. Spectacolul îți oferă posibilitatea de a medita, de a cerceta, de a înțelege faptele, de a face asociații cu cărți sau filme, de a afla despre vremuri tragice. Există în montarea Teatrului dell’ Anima un echilibru simplu între mijloacele folosite, - muzică (Cari Tibor), scenografie (Çilem Türköz), tonuri de gri șoricesc predominnate,- și jocul actorilor (Daniela Ruxandra Mihai și Ciprian Chiricheș). Sunt tineri, proaspeți, prima dată în fața unor roluri de o asemenea trăire și intensiate, dar au forța (mai ales ea) de a face față unui text atât de special. Amândoi joacă mai multe roluri, mânuiesc la vedere siluete pentru umbre sau păpuși mici, momente care prelungesc ideea poveștii. Dincolo de salcâmi nu e un spectacol pentru toată lumea, asta e clar. “Cuvintele cer timp. Nu pot spune totul dintr-odată. Cum să exprim această spaimă? Mi-ar trebui un cuvânt unic. Un cuvânt de sinteză. Un cuvânt lovitură de ciomag. Un cuvânt lovitură de trăznet… Atâtea cuvinte și nimic nu e spus încă. Cum să spui disperarea? Revolta? Durerea fizică a inimii?”, scria Lena Constante, iar spectacolul este un gest de reverență pentru curajul unei femei în fața suferinței umane. “Evadarea” prin artă, salvarea prin artă este un mesaj peste timp de care ar trebui să ținem cont și care în contextul actual capată valențe noi. “Teatrul este locul în care moravurile societății întâlnesc o oglindă și locul în care regăsim echilibrul sufletului, iar povestea Lenei Constante își are locul pe scenă. Cunoscându-ne trecutul, ne putem proteja viitorul. ” – Ana Crăciun Lambru, regizor.

Lucrător universal, prezentat de Asociația O2G este un spectacol de teatru politic care are la bază o documentare făcută de Veronica Lazăr, Alice Monica Marinescu, Rodica Novac, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, David Schwartz, Andrei Șerban și Andra Tarara, și care a pornit de la ideea promovată de multe companii ce dețin supermarket-uri: folosirea unui singur lucrător care să facă mai multe lucruri. Un fel de exploatare mascată sub deviza: pentru binele dumneavoastră! Dacă stai la casă, poți să cari și să pui și marfă la raft, poți servi la galantar, poți să faci de toate, aparent fără efort. Ai bani mai mulți, dar trebuie să fii mut, să nu crâcnești, să nu te opui, să nu ai păreri și... să nu faci parte din sindicat. Dacă accepți și adaugi un pic de amabilitate, zâmbet, politețe, obediență, poți beneficia și de  cursuri de yoga( menite să înlocuiască tăierea cheltuielilor de transport) și de meditație, bonuri de vacanță, de masă, condiții “ca afară”,etc. Este, de fapt, povestea adevărată a sute de mii de români care lucrează în comerț (mai ales a celor din hiper și super market-uri corporative) și a căror muncă este istovitoare și stresantă, fără orizont. Mai există o idee inoculată de text, aceea a atitudinii pe care marile corporații o adoptă față de români: dezinteres, considerarea lor ca o mână de lucru ieftină. David Schwartz a scris scenariul și a regizat spectacolul care ne prezintă istoriile personale a patru lucrători, relațiile dintre ei, atitudinea lor după ce au asistat la un fel de “ training” cu iz de ședință în care li s-a inoculat ideea pericolului și inutilității sindicatului și binefacerile înscrierii într-un forum, gratuit. Omul de la centru ține un discurs în romngleză, gol, lipsit de conținut. Pauza de masă este singurul moment în care cei 4 angajați se adună, vorbesc, se revoltă, fac planuri, chiar dacă nu sunt toți de aceleași păreri. Însă stau în banca lor ca să nu-și piardă joburile. Un text bine scris și cu umor, susținut admirabil de Alice Monica Marinescu (șefă de raion, rebelă), Katia Pascariu (brutăreasa mereu obosită), Alexandru Potocean (absolvent de facultate) și Andrei Șerban, actorul nu renumitul regizor (lider sindical, fricos). Cei patru joacă dezinvolt, natural, te fac să crezi în ce spun, sunt convingători, au măsură pentru a nu cădea derizoriu. Aparent, spectacolul ți se pare că te face să râzi, pentru că, de fapt, te face să te gândești la situație, să-ți revizuiești propria atitudine față de lucrătorii comerciali, poate că sloganul “Clientul nostru, stăpânul nostru” ar trebui tradus și altfel. Momentele muzicale reușite sunt semnate de Maria Sgârcitu și au darul de a turna puțină miere în amărăciunea generată de povestea asta adevărată. Lucrător universal este genul de spectacol care te poate face să-ți schimbi atitudinea când mergi la cumpărături. Dacă lucrătorii comerciali îți zâmbesc, zâmbește-le și tu. E gratis!

Scuze, noi este un spectacol conceput de doi tineri, Filip Stoica și Răzvan Rotaru care vorbește despre condiția artistului, o improvizație actoricească pe un text cu mult haz, un fel de horă a trupurilor care spun o poveste. Trupuri perfect armonizate care predau o lecție simplă despre artă cu ironie și autoironie. Am zâmbit, am și râs, ne-am relaxat, am oftat, ne-an întristat, gândindu-ne la jocul hazardului pe care îl jucăm cu toții.

Teatrul de artă din București a prezentat Dureri fantomă de Vasili Sigarev, în regia lui Bogdan Budeș. Vasili Sigarev, un dramaturg rus din generația tânără, este preocupat în piesele sale de decăderea Rusiei după aparenta prăbușire a comunismului și care se joacă cu mult succes în America. Alături de Dureri fantomă în România s-au mai jucat Gărgărițele se întorc pe Pământ (Teatrul tineretului din Piatra Neamț), Statuia Libertății (Godot Cafe theatre). Despre spectacolul de la Teatrul de Artă, regizorul spunea: „Lumea lui Vasili Sigarev nu e confortabilă. E o lume brutală, paradoxală, a extremelor, în care candoarea seamănă cu firul de iarbă ieșit printr-o placă groasă de beton.  Într-un depou de tramvaie, mizer, aflat la periferia orașului, bunătatea și compasiunea vin "la pachet" cu violența și cruzimea”.  Acțiunea piesei are loc într-o cameră mică dintr-un depou de tramvaie, murdară, sordidă, tristă, în care fiecare dintre cele trei personaje trăiește o dramă.  O poveste despre iubire, privită cu cinism, despre mizeria umană, despre degradare, violență, încercarea timidă de a lua viața de la capăt.  Dima, student, anagajat ca paznic, este plin de visuri, e liniștit și se pregătește de prima zi de facultate. Face cunoștință cu Gleb, hoț de cabluri,  bețiv, gălăgios, care va începe procesul de transformare a lui Dima prin manipulare și...băutură (cum altfel, la ruși?). Olga, frumoasă, tânără, cu inima zdrobită și mințile pierdute de moartea soțului în care nu crede.Ea este sedusă de un bărbat care se dă drept soțul ei și redevine îndrăgostită. Un final deschis pe care fiecare dintre noi ni-l putem imagina. Sigur că textul oferă o gamă largă de sentimente, de la ură, iubire, compasiune, violență, răzbunare, iar spectacolul emoționează. Nu numai datorită textului bine scris, dar și datorită jocului actorilor. George Constantinescu este extrem de natural în rolul lui Gleb, joacă beția cu atâta convingere încât îl crezi cu adevărat. Rareș Gabriel Andrici arată tot ce poate în a doua parte a spectacolului, în care se joacă cu sentimentele, trece ușor de la o stare la alta. Mihaela Popa aduce în scenă candoarea, sensibilitatea femeii îndurerate, care vede luminița de la capătul tunelului încercând să se agațe de o iubire efemeră. Un spectacol care emoționează prin temă, jocul actorilor, simplitatea scenografică.

Spectacolul Dispariții, prezentat de Yorick Studio din Tg. Mureș este scris de Elise Wilk, preocupată până mai deunăzi în piesele sale de problemele adolescenților și care în acest text abordează o temă ce a necesitat o documentare amănunțită și de lungă durată: istoria sașilor deportați în Siberia văzută prin prisma mărturiilor etnicilor germani care au supraviețuit, a cărților de istorie, a experienței personale de sas rămas în Romania, deși unele rude au emigrat. Istoria unei familii de sași pe trei generații și evoluția ei în timpul celui de al doilea război mondial, revoluția din 1989 și intrarea României în Uniunea Europeană.  Spectacolul jucat în limba maghiară și subtitrat în românește a adus la rampă în rolul principal o actriță, cândva celebră, plecată în Ungaria: Szilágyi Enikő. O surpriză plăcută! Actrița a demonstrat o forță interpretativă impresionantă, de invidiat trecând cu ușurință de la o stare la alta, de la o vârstă la alta. Scurtu David, Szabó János Szilárd, Sebestyén Aba ( as emnat și regia), Bajkó Edina, Tóth Zsófia au creat fiecare dintre ei personaje ce se rețin. Cari Tibor a creat o muzică interpretată live și care îți dădea impresia că te afli într-o catedrală, iar clopotele parcă  te chemau din adâncul istoriei.

Totul e bine când se termină este un text scris de o debutantă, Andreea Tănase și este rezultatul programului de rezidențe de dramaturgie organizat de Reactor-ul din Cluj. Pătrundem în vârful picioarelor în viața unui cuplu care aniversează o dată importantă. Este o introspecție în viața noastră a tuturor, un chestionar despre relațiile dintre un bărbat și o femeie. Mai este căsătoria necesară? Iubirea se sfârșește sau se adâncește după ce semnăm un act la primărie? Cine-i mai puternic? Femeia sau bărbatul? Cine conduce societatea? Când se termină o relație? De ce? Cine e vinovat? Sigur că spectacolul nu rezolvă întrebările și nu dă soluții, ci ridică la plasă. Radu Nica a gândit un spectacol simplu, în care scenografia este bazată pe un concept video. Leduri, lumini, cabluri peste tot, întinse sau agățate, o scenă mai mult goală care poate sugera că suntem vulnerabili în fața celorlalți. Cei doi actori, Paula Rotar și Paul Socol, nu ies în față, deși aveau partituri serioase. Totul e bine când se termină  este un titlu deschis la interpretare.

Spectacolul de la POINT - Uitasem pornește de la un fapt real petrecut la Galați, unde un puști este închis de mama sa într-un garaj și crescut să se creadă ca este reîncarnarea lui Isus Christos. Gabriel Sandu a scris un text și a regizat spectacolul mergând mai departe de faptul real. Textul a fost premiat la Concursul de dramaturgiei FocusDrama 2018. Cazul inițial a fost o știre peste care am trecut cu indiferență, dar spectacolul ne face să reflectăm mai adânc și să vedem dincolo de o știre. Gabriel Sandu merge mai departe și întră în viața tânărului. Marginalizat, undeva în Germania, traumatizat de ceea ce a trăit, încercând să uite, îndurând cu stoicism soarta, întâlnește o fată mobilizată într-un scaun cu rotile. Întâlnirea a două suflete greu încercate, victime ale vieții, în care el este aducătorul de lumină, de tandrețe, de iubire, e milă, compasiune. Ea primește colacul de salvare, speranța de a uita. Oare putem uita ce ne-a durut odată? Poate uitarea să aline suferința? Cu colacul la ea, fata îl părăsește. Dacă-l va uita, nu știm? Nicholas Cațianis și Edith Alibec creionează niște personaje credibile, proaspete, care emoționează, pline de duioșie. Tinerii actori au trăit cu sinceritate personajele, situația și au convins juriul festivalului, obținând Premiul special.

Ultimul spectacol pe care l-am văzut a fost The Sunshine Play de Peca Ștefan, produs de Teatrul LUNI  de la Green Hours L-am urmărit cu o oarecare curiozitate pentru că celelalte piese ale lui Peca nu mi-au plăcut și m-am gândit că, poate, văd altceva. The Sunshine Play este altceva din punct de vedere al scriiturii. Ca subtitlu i-aș spune „Trei pe acoperiș”. O „felie” de viață, dramatizată și cu replici haioase care se urmărește ușor. Trei tineri îşi petrec noaptea pe acoperişul unui bar, sfidînd gravitaţia şi viaţa. Acoperișul este un loc retras, unde nu te vede și aude nimeni, ești la înălțime și-ți poți imagina că zbori și te simți liber. Noaptea este timpul ideal pentru a trage concluzii, pentru a contabiliza durerile, evoca iubirile. Un bulgar (Cosmin Seleși) o iubeşte pe Iza, o româncă (Izabela Neamţu) care i-a frânt inima. Vecinul Dan (Daniel Popa) este întors din Columbia unde a trăit o poveste asemănătoare. Nu vrea decât să tragă un joint, dar este mereu  întrerupt de unul dintre suferinzii de amor. Asistăm la dialoguri în engleză despre viețile distruse pentru totdeauna, un fel de radiografie a sentimentelor, greșelilor. Ana Mărgineanu, regizoarea spectacolului, a lăsat libertate actorilor care sunt firești, comici, degajați de zici că e chiar viața/ povestea lor pe care o trăiesc.

 

Fiind vorba de un maraton, obosită, am abandonat unele trasee/piese. Pe altele le văzusem la data premierei. Am urmărit și spectacole care mi-au lăsat un gust amar. Nu sunt de felul meu cârcotașă și caut ca un spectator onest și obiectiv să găsesc circumstanțe atenuante, dar, uneori e greu. Deși textul spectacolului România 2050 (Teatrul Apropo) îți dă de gândit și îți pune întrebări despre ce viitor avem noi și copiii noștri, despre lumea în care trăim, despre iluzie, speranță, cinism, reprezentația în sine nu m-a convins. Regizorul Radu Popescu (care este și autorul scenariului)  a mutat desfășurarea acțiunii din curte în sală, în hol din nou în curte, folosirea unor elemente de teatru de bâlci sau medieval, muzica live nu au reușit nicidecum să mă împresioneze. Teatrul Apropo a mai prezentat 404 Love adaptare de Ana Turos și Teodor Ghiță după La Ronde de Arthur Schnitzler, piesă care la începutul secolului 20 a produs un scandal de proporții în rândul societății vieneze, fiind interzisă imediat după premieră. Spectacolul a fost jucat în premieră online. În ciuda temei pusă în discuție și a adaptării la situația timpului prezent. lipsa comunicării și unele subiecte tabu, toate mi s-a părut prea simplist abordate. Cum sunt privite relațiile extraconjugale, goana după „iubiri” de o noapte, satisfacerea unor dorințe carnale și curiozități, cum trăim  e problema fiecăruia dintre noi? Recunosc că nu mă dau în vânt după sushi, iar spectacolul Îmi place sushi nu m-a determinat să încerc din nou acest preparat și m-a lăsat ușor confuză. De ce sushi și nu altceva? Sub egida Reactor, textul scris de Ioana Hogman gravitează în jurul noțiunii de frică. De noi înșine, de cei din jur, de tot ce ne înconjoară, într-o cascadă de replici, parcă lipite, fără o logică între ele, amestecate cu mișcarea ușor haotică a actorilor. Mult zgomot pentru nimic! 

 

După cum se observă, în cea mai mare parte, teatrele independente se adresează publicului tânăr, netrecut prin viață, fără multe experiențe nici de viață, nici teatrale. Texte interesante sunt și abordează tematici care îi preocupă pe tineri, dar discutabile sunt metodele de expunere, forțele creatoare. Am sesizat în unele texte limbajul adus de pe stradă și pe care îl auzim la tot pasul, dar excesul, în opinia mea, strică și deranjează. Nu cred că dacă vorbim și ne comportăm ca-n viață pe scenă suntem mai credibili. Polemica despre teatrele independente, adâncită de pandemia sanitară rămâne deschisă.

Bucharest Fringe-Maratonul teatrului independent s-a termint cu următorul bilanț: 47 de ore de teatru și interacțiuni online, 9 spectacole participante în secțiunea „Competiție”, 3 premiere, 4 spectacole în secțiunea „Best of the Best”, 4 spectacole în secțiunea „Spectacole fără Acasă”, 2 spectacole pentru copii și 4 spectacole invitate din străinătate, acestea din urmă fiind oferite gratuit publicului.