luni, 2 octombrie 2017

Vasile Stan:“Cel mai interesant este când unești toate componentele unei marionete și vezi rezultatul final”

Un spectacol de teatru are mai multe componente, nu numai cea regizorală și de interpretare. Pentru teatru de animație care “este artă plastică în mișcare”, ca să-l citez pe unul dintre cei mai însemnați realizatori din domeniu, Cristian Pepino, la fel de importantă este construcția de păpuși și decorul. Sculptorii de păpuși, scenografii alături de alții sunt “oamenii din umbră”, cei nevăzuți, uneori netrecuți pe afișe, dar fără de care nu ar exista un spectacol. Sunt artiști, creatori în adevăratul sens al cuvântului despre care ar trebui să vorbim. M-am oprit la Teatrul de marionete din Arad și am stat de vorbă cu unul dintre “ultimii mohicani” din breaslă, domnul Vasile Stan. Lucrează de ani buni pe scena adrădeană și l-am provocat la un dialog.

Raluca Tulbure: De unde apare o marionetă? Din mintea regizorului, a scenografului, din mâinile sculptorului?
Vasile Stan: Marioneta apare la sugestia regizorului, din mintea scenografului iar apoi din mâinile sculptorului.
R.T:Cum și cine stabilește mecanismele?
V.S: În principiu, mecanismele se stabilesc de către regizor, scenograf și actori însă adaptarea tehnică o face sculptorul.
R.T: Căt durează "nașterea" unei marionete? Cât de important este materialul din care se confecționează? La decoruri, ce este esențial: materialul sau funcționalitatea lui?
V.S: Nașterea unei marionete durează între 3 și 6 zile și depinde de complexitatea acesteia. Materialul trebuie să fie de calitate și să corespundă cerințelor marionetei. La decoruri, esențială este funcționalitatea, materialul nu este la fel de important ca la marionete.
R.T: Dacă ar fi să alegeți între marioneta din lemn și una dintr-un alt material, ce ați alege? Și de ce?
V.S:Tot timpul aș alege o marioneta din lemn, deoarece este un material cald (nobil) și este mai ușor de sculptat, iar rezultatul final este unul mai precis și deosebit.
R.T: Vă mai amintiți cum a fost prima marioneta la care ați lucrat? 
V.S: A fost destul de complicat deoarece nu eram obișnuit cu cerințele acesteia și ce anume trebuie să îndeplinească în spectacol din punct de vedere tehnic.
R.T: Cum caracterizați colaborarea cu un regizor? Vă sfătuiți și cu actorii înainte de a porni la lucru? Există o relație ideală între regizor-scenograf-sculptor-actor?
V.S: Colaborarea între regizor-scenograf-sculptor-actor este foarte importantă și trebuie să existe o relație de consultare pentru reușita unui spectacol.
R.T: Aveți "copii" pe care să-i iubiți mai mult decît pe alții?
V.S: Îi iubesc pe toți în mod egal, de fapt, iubesc tot ce este al meu și tot ce am creat.
R.T: Vă despărțiți greu de un spectacol?
V.S: Nu neapărat, fiindcă imediat ce terminăm un spectacol urmeaza altul, iar fiecare nou spectacol vine cu provocarile lui.
R.T: Cum ați ajuns să lucrați la un teatru de marionete?
V.S: La început, o perioadă am lucrat part-time, după orele de program, deoarece eram angajat în altă parte, însă, în timp am început să îndrăgesc această muncă și am renunțat la primul loc de muncă, astfel m-am dedicat în totalitate marionetelor.
R.T: Care este cea mai interesantă etapă din procesul de creație?
V.S: Cel mai interesant este când unești toate componentele unei marionete și vezi rezultatul final.
R.T: Credeți că ar trebui să existe o specializare pentru construcție de păpuși și decoruri specifice teatrului de animație? Unui creator care lucreaza într-un atelier la un teatru pentru copii îi trebuie cunoștinte în plus?
V.S: Cu siguranță, ar trebui să existe o specializare în acest sens, iar  un sculptor ar trebui să înțeleagă modul de gândire al unui copil pentru a reda cât mai precis personajele, astfel încât să nu creeze confuzie în rândul celor mici. Ei fiind cei mai mari critici la lucruri mărunte.
R.T: Putem vorbi de o criză de sculptori și scenografi în teatrele de păpuși și marionete?
V.S: În ceea ce privește meseria mea de sculptor de marionete este o criza mare de personal, momentan suntem foarte puțini care facem așa ceva, în special sculptatul în lemn, de aceea am foarte multe colaborări cu alte instituții de teatru din țară (ex. Iași, Târgu Mureș, București)
R.T: De ce factori  depinde succesul unui spectacol?
V.S: În primul rând povestea, cu cât este mai cunoscută de către copii cu atât mai bine, iar apoi, bineinteles, contează și scenografia, decorul, marionetele și modul în care sunt mânuite de către actori.
R.T: Care sunt regizorii cu care ați lucrat cel mai bine și v-ati dori să colaborați și în viitor?
V.S: Cristian Pepino, Oana Leahu și Kovacs Ildiko.
R.T: Cum ați defini meseria Dvs.?
V.S: O meserie frumoasă și plină de satisfacții, mai ales când urmărești spectacolul și vezi cum prind viață marionetele sculptate de mâna ta.


MARIUS RUSU: “Teatrul pentru copii este fantezie,creativitate și joc.”

Marius Rusu, actor la Teatrul Vasilache din Botoșani este un om vesel, ghiduș, serios, muncitor, plin de haz care respiră prin toți pori bună dispoziție, jovialitate, dar care ca orice artist are momente când îi plânge sufletul. E o bucurie să stai de vorbă cu el, are multe de spus, emană o bucurie pe care puțini dintre noi o avem. Are la el mai tot timpul vorba domoală, rasul, glume… A absolvit Universitatea de arte “George Enescu” din Iași. A jucat roluri diverse: Punguţa cu doi bani, Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici,  Tom Degeţel,  Iedul cu trei capre,  Ghemotoacele şmechere,  Clovnul, Muc cel mic, Motanul încălţat, Povestea  pestisorului de aur, Tinereţe fără bătrâneţe și viaţă fără de moarte, Vasilache si Marioara intră în Europa; Capra cu trei iezi; Povestea Cenusăresei si a Motanului Incăltat; Aventurile lui Buratino; Aventurile lui Chit; Muzicantii din Bremen; Dragostea celor trei portocale; Clovnul; Visul unei nopti de vară; Păcală în satul lui, etc.

Raluca Tulbure: Cine ești Marius Rusu?
Mariu Rusu: Sunt un Om!  Mare!!! Oare de ce mi se pare o întrebare atât de grea?! Sunt actor al Teatrului pentru copii și tineret ,,Vasilache,,  din Botoșani. Actor, păpușar, profesor, clovn, pirat, zmeu, soricel, preot, politist  …pot fi orice… Am fost chiar și bancher, director de fermă,…bine, asta într-un film.)))
R.T: Când și cum ți-ai dat seama ca teatrul este ceea ce-ți dorești? Care sunt primele amintiri pe care le ai legate de teatru?
 M.R.: „Actoria este ca o sămânţă. Odată ce a încolţit, nu o mai poţi opri.Se dezvoltă, crește și, dacă mai și înfloreste, e de bine.  Dorinţa de exprimare, de comunicare permanentă m-a împins să fac teatru.  Eram în liceu, prin 1985.  Am început să joc într-o trupă de amatori la Casa Tineretului din Botoșani. Mă implicam în toate activitățile artistice, prezentam spectacole, cântam la chitară.  Ascultam foarte mult teatru radiofonic si citeam toate cărțile care îmi cădeau în mână. Primul contact cu Teatrul Vasilache l-am avut într-o zi, când din curiozitate, am intrat pe ușa din spate a teatrului, si fără să vreau, am nimerit în camera de studiu ,unde actorii repetau un text, trezindu-mă în mijlocul  repetiţiei. Toată lumea a fost surprinsă de intrarea mea. După un timp, am devenit colegul lor și nu au omis să-mi amintească de acest mic incident. Apoi, a venit  vremea când am intrat și pe ușa din față. În liceu aveam înclinație spre anatomie și genetică, profesoara mea de atunci, nici nu-și imagina că nu voi merge mai departe la medicină, doar că tanărul ei licean, avea alte procupări. Eram curios cum functionează mașinăriile de tot felul, motoarele, aparatele electronice,etc.
R.T.: Până la urmă, ai ajuns un fel de doctor de suflete. Iți place să te “joci” cu păpuși și cu copii? Te întreb pentru că se vede la tine pofta, se simte că râzi din tot sufletul, că îți place ce faci. Ai priză, ai carismă!
M.R.: Joaca cu păpușile a devenit o preocupare foarte serioasă,  solicitantă din toate punctele de vedere.Teatrul de păpuși mi-a oferit marea posibilitate de a construi personaje. Nu am fost un mofturos, am acceptat propunerile regizorale și dacă am fost ales să joc ,,șoricel,, asta am jucat. Intrebarea de mai sus pomenește și de suflet. E de înțeles că fără să pui suflet în ceea ce faci, fără să te dăruiești acestei meserii, fără să pui suflet în păpușa pe care o mânuiești și căreia trebuie să-I dai viată, nu se poate. Și toate acestea reușești să le faci numai dacă poți să oferi bucurie ( trebuie să ai și de unde să oferi,…) din toată ființa ta, din felul tău de-a fi, dacă știi să dăruiesti iubire neconditionat  ai să primești zâmbetele celor mici și bucuria lor sinceră. Nu e suficient să fii deștept la cap, trebuie să fii desșept și la inimă.
R.T.: Ești de acord cu termenul generic de teatru de animație sau îl preferi pe cel clasic de teatru de păpuși și marionete? Teatrul Vasilache are denumirea generică de teatrul pentru copii și tineret? Pentru un ageamiu, ce ar presupune titulatura asta?
M.R.: Aici ar trebui să vorbim foarte multă vreme și să abordăm o mulțime de subiecte. În primii mei ani de teatru, mai bine zis, în primii șapte ani, am prins  multe spectacole care se jucau la paravan. Am învățat să mânuiesc păpușa cu wayang de la cei mai experimentați actori.  Constat că în ziua de azi, sunt tot mai rari cei care își doresc să învețe acest stil.  Apoi, a început o abordare diversă. Teatrul de animatie conferă diversitate. Teatrul de animatie este o artă complexă; el însumează elemente de limbaj specific artei teatrale, muzicii, dansului, sculpturii, picturii și, astfel,devine o modalitate de comunicare metaforică.
R.T.: Ce diferență este între copilul care ai fost și cel de azi?
M.R.: Diferența este imensă. Copilul de ieri era timid și reținut, obligat în permanență să respecte tot felul de reguli, copilul de azi este liber și dispus să se joace până obosește. Copilul de azi continuă să se joace cu alți copii și să dobândească experiență.
R.T: Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față de un actor de dramatic?
M.R.: Actorul trebuie să demonstreze o multitudine de calități. Astfel, păpușarul este nevoit să creeze lumi și personaje noi cu diferite modalități de expresie. Datorită acestui aspect, actorul păpușar este nevoit să răspundă mereu provocărilor
inovațiilor cu abilități noi, dobândite prin cunoașterea tuturor artelor ce pot participa la creare sincretismului contemporan.
R.T: După experiența acumulată, care ar fi sfaturile pe care le-ai da unui tânăr actor păpușar?
 M.R.: Nu sunt în măsură să ofer sfaturi, cred că mai bine le-aș numi recomandări... Actorul tanăr trebuie să aibă foarte multă răbdare și să demonstreze suma calităților cu care a fost înzestrat. Știm bine că talentul se întreține,  altfel se ratează. Mulți își doresc să joace ca actori , dar să nu uite de păpușă. Dacă reușești să treci dincolo de rampă, să spargi bariera dintre scenă și spectator, dacă reușești să câștigi inima spectatorului copil,dar și inima spectatorului adult, abia atunci poți să pleci acasă liniștit și cu sufletul impăcat.Recomand actorilor tineri să învețe lucrul în echipă și să folosească doar orgoliile profesionale.
R.T: De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?
M.R.: Ar fi nedrept să nu afirm că primele experiențe le-am avut cu cei din ,,garda veche,,  așa cum îmi place mie să spun. Colegii mai în vârstă care mi-au fost primii profesori și, care acum sunt pensionari, dar și societari de onoare ai teatrului. De la fiecare înveți câte ceva.  Să nu uităm că fiecare regizor care vine și montează un spectacol, devine un  profesor, de la care ai de învățat. Pentru fiecare am câte un ,,mulțumesc,,.
R.T.: Ce fel de actor ești? Unul care ascultă regizorul sau unul care intervine, se revoltă?
M.R.: Depinde de regizorul cu care lucrezi. Sunt unii cărora le place să construiască  spectacolul foarte riguros, altii care lasă actorul să-și pună amprenta personală asupra rolului. Am respectat mereu indicațiile regizorului și viziunea lui de spectacol. Dacă mi-a fost permis am și intervenit. Pentru cauza spectacolului,cred că toți trebuie să participe .Păpusarii sunt actori- creatori.
R.T.: Cum s-a născut Tirlilici clownul?
 M.R.: TIRLIRLICI    TIR LIR LICI, de fapt numele său complet este -Tirlirlici văr cu Tirliflici, vecin cu Tăntălici, prieten bun cu Scofârlici și cu Dădălici, care nu-i pe aici.  Și, uite asa, am făcut și un exercitiu de dicție! In facultate, la Iasi, la un curs mi s-a cerut să desenez un personaj imaginar și apoi să încerc să construiesc o păpușă. Am desenat un clovn. Mi-am admirat creația o bună perioadă de timp și, apoi i-am găsit  un nume. Partea frumoasă este că nu am construit numai o păpusă, ci mai multe. Apoi am făcut un spectacol, ne-am bucurat de el. Acum toate sunt amintiri. La prietenul Tirli nu am renunțat. El, și acum este împreună cu cei mici.  Am observat că petrecerile copiilor erau prea monotone. Aşa mi-a venit ideea să fiu clovn pentru micuţi şi am creat tot felul de jocuri interactive cu care să-i înveselesc și să le anim petrecerea. Că am ajuns un exemplu și pentru altii, asta nu mai povestesc!

R.T.:Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?
M.R.: Cel mai mult îmi doresc să ajung la scenă,dar, numai după ce mi-am asumat detaliile personajului, și asta se află la sala de lectură. Recunosc. Au fost și texte  care-mi păreau stufoase,greoaie.Altele care erau foarte bine scrise și atunci totul devenea o joacă. Contează enorm și viziunea regizorului. Să spun și despre etapa care nu-mi place la un spectacol? Simt o apăsare atunci când se reia un spectacol pe care nu l-am jucat de multă vreme. Asta simt de fiecare dată. Apoi, după ce vizionez filmarea,  îmi amintesc textul și mișcarea, nesiguranța dispare.
R.T.: Dacă n-ai fi fost actor ce ți-ar fi plăcut să fii?
M.R.: Privesc și acum cu admirație unele emisiuni despre medicină. Poate că profesoara mea de anatomie din liceu vedea ceva la mine.Da, eram bun la Antomie, dar nu conștientizam. Îmi plăcea foarte mult – Genetica. Deja gândul meu era în altă lume. În lumea teatrului și nu neapărat în cea a teatrului de păpuși. Eram un visător! Iubesc mașinile și îmi este foarte greu să spun că am una preferată. Toate sunt frumoase. Mi-ar fi plăcut să construiesc mașini. Asta ,când eram mai tanăr.Acum mi-a trecut!
R.T.: Ce este teatrul pentru Marius Rusu?
M.R.: Asta este cea mai simplă întrebare. Teatrul pentru Marius Rusu este  trecut-prezent și viitor.
R.T.: E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?
M.R.: Responsabilitaea este foarte mare. Sunt trecut prin ,, foc și sabie,,.Nimic nu e greu când faci cu plăcere. Asta nu înseamnă că mereu mi-a fost ușor. Am avut parte de multe roluri solicitante, dar frumoase. Satisfacția mai vine și după efort ,,neică,,! nu e totul roz în teatrul de păpuși. Poate pentru unii...
R.T: Ce fel de povești îi trebuie copilului de azi…cele clasice, adaptate sau cu subiecte din viata de zi cu zi ?
M.R.: Nu ne oprește nimeni să folosim subiecte din viața de zi cu zi, doar că din experiență pot să afirm altceva,…mereu este foarte aglomerat la casa de bilete, atunci când se joacă spectacolele clasice – titlurile de povești atrag spectatorul. Nu mă apuc să le enumăr, că nu e cazul. Le știm cu toții!
R.T:Tu mai crezi în povești?
M.R.: Mereu am crezut în povești.
R.T: Ai avut idoli sau modele?
M.R.: Am fost fascinat de vocea actri’ei Alexandrina Halic. Mereu voioasă și plină de optimism. Am avut ocazia să o întâlnesc odată, chiar în Teatrul Țăndărică. Modele mi-au fost toți colegii și profesorii pe care i-am avut. De la fiecare am avut de învățat.
R.T: Care crezi că ar trebui să fie condiția actorului în zilele noastre ?
M.R.: Actorul din ziua de azi are nevoie de mai multă susținere și de mai mult respect.
R.T.: Întrebarea ca și răspunsul tău de mai sus sunt legate de perioada complicată  pe care voi cei de la Vasilache ați trecut,în urmă cu ceva timp și  în care ați luptat, la propriu cu morile de vânt ale unui sistem dominat de politic. Ați simțit solidaritatea de breaslă? Pentru că publicul a fost alături de voi.
M.R.: O întrebare delicată cu un subiect care a vărsat multă cerneală și din care am învățat să nu mai am atât de multă încredere în unii oameni.  Zmeii - nu sunt bine intenționați. Setat să distrugă, zmeul din povestea noastră a uitat că mai sunt și alte personaje care pot să-l învingă. Da, a fost o luptă grea și nu am fost singuri. Oamenii de bine care au înțeles povestea ne-au venit în ajutor. Mă refer la colegii de breaslă,dar și la spectatorii care ne iubesc.Mulțumesc din suflet !Teatrul ,,Vasilache nu este al meu, nu este al nostru, ci al copiilor copiilor noștri, în veacul vecilor”.
R.T.:Teatrul pentru copii mai are oare funcția de educație și modelare a viitorului spectator de teatru?
M.R.: La teatru copii învață să socializeze, spectacolul de teatru le cultivă gustul pentru frumos, îi învață să diferențieze binele de rău, le oferă modele și contribuie la dezvoltarea lor intelectuală. Cei mici își aleg eroii preferați și de cele mai multe ori se confundă cu personajul. Teatrul pentru copii este fantezie,creativitate si joc. Teatrul de păpusi nu este numai divertisment.
R.T.: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes și care să nu facă rabat de la calitate?
M.R.: Știm deja că reușita unui spectacol depinde de profesionalismul celor implicați. Întotdeauna un text bun, o regie și o scenografie bune vor fi stâlpii spectacolului, dar, hai să adăugăm și  dăruirea actorilor creatori, fără de care spectacolul nu ar putea exista, calitatea muzicii, chiar și implicarea tehnicienilor de scenă. Cunosc spectacole care au avut o viață lungă și, asta datorită faptului că energia celor care au construit spectacolul a fost o energie pozitivă, o energie care a rezistat în timp și cunosc spectacole, chiar foarte bune, dar care nu și-au întâlnit publicul și, ,, s-au stins,, după doar câteva reprezentații.
R.T.: Care a fost cel mai dificil rol pe care l-ai jucat? Dar cel mai ușor? Dacă există roluri ușoare?
M.R.: Bună întrebare! Eu nu prea am avut parte de roluri ușoare.  Fiecare a avut un grad de dificultate. Cele mai grele roluri au fost în spectacolele unde nu ieșeam deloc din scenă. Nu mă plang. Cum ar trebui să fie un rol ușor?
R.T.: E nevoie de talent, de șansă, de muncă sau de ce în meseria asta?
M.R.: Talent și dăruire!
 R.T.: Care este rolul criticii de teatru în viața unui spectacol sau actor?
 M.R.: Dacă ți-ai făcut datoria față de spectatorul care te apreciază, dacă ai jucat cu sufletul și asta se simte la final de spectacol din intensitatea aplauzelor, atunci e bine să citești o cronică pe măsură. Trebuie să ne asumăm și bune și mai puțin bune. Mereu am jucat cu critici în sală. Cea mai mare critică a venit prin ochii spectatorului. Când reușești să ții o sală de două sute de copii, eu cred că se scrie cronica pe loc. Am avut satisfacția să joc și la sală de sase sute de critici.
R.T.: Dacă clownul Tirlilici ar trebui să facă și magie care ar fi aceasta?
M.R.: Ar putea Tirli să-mi ofere tinerețe fără bătrânețe?!








miercuri, 19 iulie 2017

Călin Mureșan: “Cred în frumusețea și expresivitatea fiecărui gen de păpușă”

“Sunt Călin și sunt actor la Teatrul de păpuși”, așa se prezintă Călin Mureșan, de peste 20 de ani păpușar la Teatrul Puck din Cluj Napoca. Originar din Jibou, devenit actor din întâmplare are vocația celui care face cu pasiune ceea ce face, care trăiește pentru meseria asta atât de efemeră care este actoria. Este jovial, modest, mucalit,vorbăreț, dar nu în interviuri. Are un umor al lui care îl face plăcut. L-am văzut în multe din spectacolele de la Puck, ba chiar și într-o trupă independentă și pot spune că are carismă, are pe vino-ncoace, are darul de a povesti frumos și cu talent, are intuiție.
Din fișa lui am spicuit, la întâmplare, câteva titluri: Trei prieteni de zăpadă, Cenuşăreasa, În ţara zmeilor cu creastă verde, Prinţul Fericit,  Magii, Inelul fermecat, Capra cu trei iezi, Crăiasa Zăpezii, Motanul Vrăjitoarei, Scufiţa Roşie, Vrăjitorul şi corbul. A luat și o serie de premii de interpretare, a jucat și pe scena Teatrului Național Lucian Blaga.

Raluca Tulbure: Când erai copil te visai actor sau aveai alte gânduri?

Călin Mureșan: E interesant că deși de pe la opt ani am început să joc în mici piese de teatru, mai târziu în brigăzi artistice, grupuri de satiră, nu mi-am dorit, nu am visat să fac din asta o meserie. Cred că făceam totul din joacă, acea “joaca pur și simplu”, fără obligații , obiective sau țeluri.  De mic gândurile mele erau legate de inginerie. Abia în anul III de Politehnica am realizat că acolo “nu e de joacă” si, am pornit pe drumul păpușeriei.

R.T: Ești de acord cu termenul generic de teatru de animație sau îl preferi pe cel clasic de teatru de păpuși și marionete?

C.M: Sufletește sunt legat de păpuși și marionete. Pentru mine nu e atât de important cum denumim ceea ce facem, ci ce facem efectiv și mai ales cum. Peste  zece ani se va găsi un alt termen generic care să ne definească, o alta catalogare a unui alt gen teatral. În esență însă teatrul este unul singur, același, viu, emoționant, vesel sau trist etc.

R.T : Între marionete și păpuși de orice fel de tip, ce preferi?

C.M: Cred în frumusețea și expresivitatea fiecărui gen de păpușă.


R.T: Ce diferență este între copilul care ai fost și care cel de azi, pentru că în fond ești un om mare cu suflet de copil?

C.M: Copilul care am fost își dorea să fie mare, să fie adult  (ce bine că nu am devenit pe deplin!), iar acum încerc ca măcar să nu pierd ce a mai rămas din copilul din mine.

R.T: Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față de un actor de dramatic?

C.M: Calitatea de a putea însufleți obiecte, de-a se exprima pe sine printr-o păpușă care o pune înaintea și mai presus de sine. Să aibă, nu știu cum să numesc, modestia, “umilința” de-a se face “nevăzut” deasupra, dedesubtul sau în spatele unei păpuși.

R.T: De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?

C.M: De la mulți oameni minunați. De la unul  am învatat a mare de tipar, b mic de mână de la altul, c mare de mână mi se părea mai frumos și mai expresiv al altuia. Sunt litere la care mai lucrez și acum. Cel mai greu mă descurc la cifre.

R.T: Ce fel de actor ești? Unul care ascultă regizorul și care crede că el este Dumnezeu?

C.M: Unul căruia îi place să descopere, să vadă și să creadă în universul regizorului. De ce? Pentru că vine cu un alt univers decât al meu. Îmi place să cred că amândoi suntem creatori iar ceea ce contează este creația, spectacolul. Copilul nu este interesat de creator ci de creația în sine.

R.T : E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?

C.M: E minunat. Acum: “greul” sau “ușorul” ți-l faci singur, depinde cât de sincer ești cu ei și cu tine. Copilul simte asta și nu e niciodată snob.

R.T : Ce fel de povești îi trebuie copilului de azi: cele clasice, adaptate sau cu subiecte din viața de zi cu zi?

C.M: Copilul e mult mai deschis decît noi și accepta orice abordare a povesșilor, dacă e bine realizată. Sigur, cel mai mult își doresc să vadă povești, personaje cunoscute, clasice, de care au auzit, să vadă cum arată ele “în realitate”.

R.T : Tu mai crezi în povești?

C.M: Oh da! Și asta pentru că însăși viața noastră e, dacă vrei, o poveste. Și nu spun povești!

R.T: Ai avut idoli sau modele?

C.M: Nu pot să spun că am avut idoli sau modele. Am admirat și admir și acum foarte multe persoane. Am avut șansa să întâlnesc oameni atât de deosebiți de mine și unii de alții, încât nu am putut să urmez un singur model. Am învățat de la toți câte ceva și nu mă sfiesc să le mulțumesc tuturor.

R.T: Teatrul pentru copii mai are oare funcția de educație și modelare a viitorului spectator de teatru?

 C.M: Mai mult decât atât, a viitorului adult și al viitorului nostru implicit (la asta nu prea ne gândim!). În ziua de azi ochiul și mintea copilului sunt “bombardate “ cu informații de tot felul iar de suflețelul său nu se ocupa mai nimeni. Teatrul, noi toti, avem măcar posibilitatea (dar aș numi-o obligație) de a-l ajuta, de a-l face să-și descopere, să experimenteze: stări, sentimente, trăiri, emoții noi care să-l îmbogățească sufletește.

R.T: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?
C.M: Să fie viu și să transmită emoție.

R.T: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai merge pe același drum sau ai apuca-o în altă direcție?

C.M: Nu m-am gândit, nu știu, nu cred.Cred că acum și în viitor nu-mi doresc, nu vreau să fac altceva. Imi place prea mult direcția pe care sunt.

R.T: Care crezi că este rolul premiilor în viața unui actor?

C.M: Cred că sunt cu adevărat importante, atâta vreme cât nu le pui mult în fața  bucuriilor și aplauzelor copiilor.

R.T : Dacă ai avea puteri magice ce ți-ar plăcea să faci?



C.M: Ar fi minunat dacă aș putea să fac ca toți oamenii să-și descopere în întregime propriul univers interior, cu toate posibilitățile lui.



joi, 1 iunie 2017

Liviu Berehoi: ‚Confortul e opusul neliniștii artistice’.



Liviu Berehoi este unul dintre păpușarii cei mai ‘internaționali’ai noștri. După ani buni petrecuți pe scena Tearului Țăndărică, unde a întruchipat zeci de personaje care de care mai atractive și ofertante, mai ales la ‘secția’marionete, unde a debutat și ca regizor, destinul, experiența, talentul  i-au oferit o șansă care s-a numit Teatrul Marionnette de Genève. Povestea unui păpușar spusă, nu la gura sobei, ci usor, pe calculator.
Raluca Tulbure: Când și cum ți-ai dat seama ca teatrul este ceea ce-ți dorești? Care sunt primele amintiri pe care le ai legate de teatru?
Liviu Berehoi: Am crescut în culisele scenei. Părinții mei erau artiști! Mă fascina, înainte de toate, metamorfoza ce se petrecea dincolo de ușa cabinelor, transformarea care te pregătește pentru spectacol. Pe la 5 ani cântam arii celebre în spectacole ocazionale susținute de copiii salariaților Operetei. La 7 ani am semnat primul contract ca "profesionist" la Teatrul Tăndărică pentru spectacolul "A fugit un tren" de Gianni Rodari iar la 10 ani  am fost înlocuit. Nu mai intram în personaj, fizic...Am revenit după 12 ani! Purtam "microbul" teatrului.
R.T: Ești de acord cu termenul generic de teatru de animație sau îl preferi pe cel clasic de teatru de păpuși și marionete?
L.B: Am încercat să înțeleg logica schimbării și vreau să cred că am reușit. Generic, binomul teatru – animație, însumează activitățile specifice celor doi termeni. Subiectiv vorbind, prefer binomul "Centru de animație".  Pentru public însa, mai ales, publicul infantil, "Teatrul de păpuși" spune mult mai multe.
R.T: Între marionete și păpuși de orice fel de tip, ce preferi?
L.B: Îmi plac toate tipurile de păpuși și marionete iar în spectacolele la care am colaborat  n-au lipsit provocările. Dar măiestria, ca să nu zic perfecțiunea, se câștigă în timp iar viața e prea scurta... Am mers pe "firul" marionetei!
R.T: Ce diferență este între copilul care ai fost și cel de azi?
L.B: De înălțime...
R.T: Deci, pot traduce că ai rămas cu un suflet de copil! Ești un actor “international”, ai plecat la un moment dat din România pentru a juca in străinătate, la Geneva. Cât a contat experiența ta de la Țăndărică?
L.B: Acel "la un moment dat" s-a petrecut dupa 1989 când porțile s-au deschis și puteam în sfârșit călători liber. Mi-am luat, la propriu, marionetele la spinare și am străbătut lumea. Acolo am întâlnit alte și alte marionete. Am fost cum se spune "în locul potrivit la momentul potrivit"! Dar asta nu s-ar fi petrecut fără muncă, competiție, confirmare și reconfirmare, emoții... Experiența Țăndărică a fost temelia și eșafodajul carierei mele internaționale.

R.T: Ce diferențe sunt între un păpușar român și unul elvețian, să zicem?
L.B: Păpușarul elvețian nu există deoarece nu există școli specifice. Există actori care din dorința de a-și îmbogăți mijloacele de exprimare, și deci șansele unui contract, participă la diverse stagii propuse de unele companii de teatru. Teatrele profesioniste de păpuși care dispun de subvenții, săli si, mai ales, de posibilitatea de a invita școli și grădinițe în timpul programului școlar au ca angajați permanenți directorul, secretara, administratorul, tehnicianul. Actorii lucrează pe contract din prima zi de repetiții până în ultima zi de spectacole. Depinde doar de ei perspectiva unui alt contract. Competiția e acerbă! Există și companii de teatru cu 1, 2, 3 păpușari care fac de toate și, în general, fără posibilitatea financiară de a angaja alți colaboratori. Păpușarul român are șansa studiilor superioare  si un numar mare de teatre de păpuși profesioniste unde se poate angaja.
R.T: Ce calități trebuie să aibă un actor mânuitor față de un actor de dramatic?
L.B: La Geneva am condus de-a lungul timpului stagii de "Arta mânuirii marionetei". Multe erau adresate exclusiv actorilor profesioniști. Cu câteva frumoase excepții, nu tehnica era ceea ce le lipsea, ci capacitatea de a se investi în altceva decât în propria persoana, încrederea că se pot exprima și altfel decât cu expresia feței și atitudinii corporale. Le-aș numi calități altruiste.

R.T: Interesantă observație! De la cine ai deprins ABC-ul meseriei?
L.B: In mod direct: Zola - marionete si Brândușa Silvestru – păpuși. Indirect: Generatia de aur a Tetrului de papusi si marionete Țăndărică, alături de care am ucenicit ani buni. Începând cu geniul Margaretei Niculescu, continuând cu talentul regizorilor artistici Ștefan Lenkisch și Irina Niculescu, precum și al scenografilor de excepție Ella Conovici și Mioara Buescu .
R.T: Ai cochetat și cu regia. În pielea cărui “personaj” te simți mai confortabil: cel de actor sau cel de director de scenă?
L:B: Ca actor, confortabil nu am reușit să mă simt nici după două sute de reprezentații... iar cu regia am "cochetat" din doua motive. Mai întâi, să-mi pun în scenă propriile idei, mai apoi, să înțeleg din postura lui ce vrea un regizor de la mine pentru a încerca să anticipez dorințele acestuia. Confortul e opusul neliniștii artistice.
R.T: Ce fel de actor ești? Unul care ascultă regizorul sau unul care intervine, se revoltă? Dar ca regizor ești un “dictator” sau un „tolerant”?
L.B: Relația interpret - regizor sau invers, nu este una conflictuală, de care pe care, dar nici de supunere oarbă și ,deci pasivă. Ascult regizorul pentru că el este cel care aduce ideea și dirijează tot ceea ce există mobil sau imobil pe scenă. El poartă resposabilitatea întregului. Ca actor, în căutarea personajului, încerc să descopăr mai întâi posibilitățile "native" ale obiectului numit marionetă, limitele și calitățile ei, improvizând, schimbând, jucându-mă. Uneori, chiar cu riscul de a enerva regizorul.  Iar ca regizor sunt așa cum aș dori să fie el cu mine.
R.T: Atunci când te apuci de un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?
L.B: Etapa căutărilor și a marilor descoperiri, când totul e deschis, liber ți posibil!
R.T: E greu, e ușor să lucrezi pentru copii?
L.B: Pe vremea cand eram prospat tătic, mă revoltau prețurile, uneori chiar mai scumpe, pentru o fustiță de 20 cm, comparativ cu o ditamai fustă "adultă" de 100 cm. Mă gândeam, desigur, doar la cantitatea materialului. Nu luam în calcul manopera și mai ales valoarea lucrării. Mult mai târziu, în calitate de bunic, am pus în scenă primul meu spectacol pentru "bebe", adică pentru copii de la 1 la 3 ani. Am înțeles că nu există nici cea mai mică diferență la nivelul exigențelor.  
R.T: Ce fel de povești îi trebuie copilului de azi: cele clasice, adaptate sau cu subiecte din viața de zi cu zi?

 L.B: În România există înă teatrele de repertoriu. Ideal ar fi ca acest repertoriu să fie cît mai variat.
R.T: Tu mai crezi în povești?
L.B: Viața însăși e o poveste. Și cred în ea cu tot dinadinsu.
R.T: Într-un top 5 care ar fi spectacolele tale pe care le-ai nominaliza?
 L.B: Conferintă despre o posibilă istorie a teatrului de animație,Vasilache și Marioara, Gulliver în țara piticilor(Teatrul Țăndărică), Le petit chaperon rouge (Scufita roșie), Grand Père (Théâtre des marionnettes de Genève)
R.T: Ai avut idoli sau modele?
L.B: Idoli, nu. Modele, da: Zola - marionetistul și Horațiu Mălăele - actorul
R.T: Care crezi că ar trebui să fie condiția actorului în zilele noastre?
L.B: Independența! Fără libertate, nu există mișcare! Fără risc, nu există câștig!
R.T: Teatrul pentru copii mai are oare funcția de educație și modelare a viitorului spectator de teatru?
L.B: Orice organ care își pierde funcția, moare...
R.T: Care crezi că sunt atuurile pentru un spectacol de succes?
L.B: Răspunsurile corecte la cât mai multe întrebări. De ce fac spectacolul? Cui se adresează spectacolul? Cu cine și cu ce fac spectacolul? 
R.T: Dacă ar fi să alegi un moment din turneele pe care le-ai făcut ce ai alege? Au și ele farmecul lor.
L.B: Prima descindere la Paris. Anul de grație 1979... Mă plimbam pe străzi cu satisfacția visului împlinit și cu o plăcută senzație de libertate.
R.T: După atâția ani de carieră care ar fi sfaturile lui Liviu Berehoi către ”fiii” săi, începători într-ale meseriei?
L.B: Să creadă că un obiect inert poate prinde viață prin mâinile lor, cu dăruire, talent și pasiune. La unul din exercițiile de mânuire am pus pe două fire un ciocan de tâmplărie. Ce a urmat a fost spectacol... Păpușa este un instrument. Virtuozitatea, pentru a fi atinsă și menținută, cere efort. Dar mai ales perseverență!
R.T:E nevoie de talent, de șansă, de muncă sau de ce în meseria asta?
L.B:Dacă munca depinde de noi, cu talentul ne naștem iar șansa ne-o dă Dumnezeu! 
R.T: Dacă ai avea posibilitatea de a lua viața de la capăt ai merge pe același drum sau ai apuca-o în altă direcție?
L.B: Mai mult ca sigur, pe același drum, dar în altă direcție. Întreaga viață am căutat locuri noi. Altfel, poate că aș fi fost și astăzi în Teatrul Tăndărică...
R.T: Care crezi că este rolul premiilor în viața unui actor-regizor? Te întreb asta pentru că ultimul premiu pe care l-ai luat a fost cel acordat de UNITER.
L.B: Nu am fost un răsfățat al premiilor. Poate a fost mai bine pentru mine, pentru că altfel mi s-ar fi urcat la cap. Cele primite m-au bucurat și onorat. Dar mai ales mi-au jalonat parcursul, confirmând că sunt pe drumul bun. Premiul special pentru teatrul de marionete acordat de UNITER este încoronarea carierei mele artistice.
O carieră frumoasă care continuă, la fel ca și povestea pe care am încercat să o spun ajutată de un ‚vrăjitor’nu din Oz, ci de pe aici, de pe la noi.