O declarație de iubire

 

Nu m-am ferit niciodată să spun că sunt o mare amatoare de biografii, memorii, jurnale, amintiri. Citesc cu nesaț cam tot ce apare, “roasă”de curiozitate, avidă de informații, dornică să știu, să aflu mai multe despre omul prezentat, despre cariera, despre personalitatea lui, despre părerile lui legate de lume și viață.

Cartea lui Răzvan Ionescu Ce mult v-am iubit…m-am atras de la prima pagină. Îl știam pe Răzvan Ionescu, actorul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, mai ales de la Teatrul Bulandra, de la Național, din filme, de la radio sau tv. Îl știam pe Răzvan Ionescu, poetul sensibil (Obiecte pierdute), îl urmărisem la diferite dezbateri televizate, știam că a absolvit Institutul teologic, citisem unele lucruri scrise de el.

Cartea apărută la editura Creator din Brașov este o declarație de iubire pentru o mulțime de oameni care au însemnat ceva în viața și cariera sa, un omagiu adus unor actori cu care am crescut, pe care i-am admirat, venerat. O carte despre oameni, spectacole, întâmplări amuzante, întâlniri spirituale, marcante, toate observate atent, cu umor, din interior.”Ce mult v-am iubit! Mult și pe mulți. Oameni de teatru și de film, profesori, poeți, scriitori, artiști plastici, oameni simpli sau regi, cărți și încăperi în care s-a așezat o lume de amintiri ce-și așteaptă cuminte rândul la uitare”, scrie în prefață autorul.

Cartea se deschide cu un vibrat capitol dedicat “îngerului de la fereastră”, celui care “a iubit această lume pentru care a ars în solitudine și austeritate”, poetul și actorul Emil Botta. Când l-a cunoscut, Răzvan Ionescu avea 15 ani, l-a urmărit timid și l-a venerat. Rândurile scrise despre Botta sunt pline de admirație, presărate cu versurile marelui actor, Domnul Amărăciune, posesor al unui destin trist printre actorii noștri.

Un alt capitol aparte este dedicat lui Octavian Cotescu, Meșteru’, profesorul adulat de generații întregi de studenți. “A fost Profesorul meu. Singurul. Unicul. Fără asemănare. Uriaș actor. Și cu o înmiit potențată vocație pedagogică.” Din fiecare rând scris se simte prețuirea pe care învățăcelul o are pentru maestrul alături de care a jucat ani de zile, emoția declanșată de amintirile acumulate. Se mai simte și multă emoție în descrierea unor pasaje, emoție transmisă și trăită și de cititor.

În ordinea intrării în scenă urmează un portret al Ilenei Predescu, despre care Irina Petrescu spunea:” Pentru că ea, un fluture, o bătaie de vânt era doar ca să fie și nu ca să arate  că este!”. Și Răzvan Ionescu are o admirație nestinsă pentru doamna Predescu pe care a urmărit-o în spectacole antologice încă înainte de a-i fi coleg. Despre Dan Nuțu, pe care l-a cunoscut destul de puțin, scrie: “Același adevăr, aceeași naturalețe filtrate, unice fără egal, în ciuda celor care au încercat să-l claseze în categoria unui James Dean autohton. Dan Nuțu a fost și a rămas un inclasabil, pentru că Dan Nuțu a fost și a rămas Dan Nuțu. Cu profunzimile și farsele lui năucitoare”. Irina Petrescu, care i-a fost prietenă lui Răzvan și cu care vorbea despre teatru, despre cărți, cu care a împărțit scena, dar și ceaiurile de ceas de taină este descrisă cu căldură. Gina Patrichi, actrița căruia îi dedică un capitol consistent intitulat:”Perla din marea ochilor ei”. Mai citim amintiri legate de Ovidiu Schumacher, care i-a fost profesor la IATC și apoi coleg prețuit, Florian Pittiș, “Ariel, un spirit, un fel de guru al unei generații care nu avea accces la informație” și care pe lângă rolurile din teatru ne-a oferit remarcabile recitaluri de muzică și poezie. Când scrie despre Dina Cocea se simte existența unor nuanțe subiective, pentru că unele acțiuni ale marii actrițe au fost contestate după 1989. Dintre amintirile lui Răzvan Ionescu nu puteau lipsi cele legate de Adrian Pintea pe care le deapănă într-o scrisoare adresată actorului. Emoție, regrete, prietenie, versuri de la un prieten către alt prieten.

Sunt alte capitole în carte dedicate oamenilor din radio, de la teatrul radiofonic, “ochiul magic dintr-o cutie de lemn”, apoi despre “anonimii sau cei fără de care nu se poate”(regizori tehnici, figuranți, tehnicieni de scenă, luminiști, sunetiști). Un capitol scris cu umor este cel intitulat “replici, bâlbe, poante, haz” pentru că lumea teatrului e plină de “întâmplări amuzante, replici acide, spontaneități necruțătoare, farse mai mult sau mai puțin amicale.” Iubitor de muzică, Răzvan Ionescu dedică un capitol consistent cântărețului american Bruce Springsteen, starul rock, laureat al unui Premiu Oscar, autor a zeci de hit-uri.

O amintire din copilărie despre vizita la Mănăstirea Suzana, unde a mers cu părinții,  cu lămuriri ce țin de teologie, cu referire la părintele Anania (și dramaturg), la călugărul Pimen (arhiepiscop de Rădăuți și al Bucovinei), pot face dovada că dorința lui Răzvan Ionescu de a absolvi și Institutul de teologie nu este întâmplătoare.

Amintirile lui Răzvan Ionescu sunt stufoase, scrise cu talent, cu umor, cu duioșie, cu respect. Cartea are o mare doză de subiectivism și e normal să fie așa, dar are o poezie a ei, degajă emoție, tristețe uneori. Autorul are și momente de furie atunci când scrie de Tamara Dobrin, cea care tăia și spânzura în cultura română. Ce mult v-am iubit este cartea unui om citit, educat, care a văzut mult teatru, amintindu-și cu lux de amănunte spectacole, care a trăit din plin. Cartea are multe fotografii, dar și note de subsol și este scoasă în condiții grafice bune.

Mă alătur declarației de iubire al lui Răzvan Ionescu pentru că pe mulți dintre “eroii” lui i-am iubit și eu.

 

Răzvan Ionescu- Ce mult v-am iubit…Amintiri I. Editura Creator, Brașov, 2022, 368 pagini.

 

Verticalitatea feminină a unei mareșale

Marioara Voiculescu, “mareșala teatrului românesc”, așa cum a numit-o Alexandru Davila, a reprezentat o figură legendară în istoria teatrului, puțin cunoscută generațiilor de azi.

Născută în 1889 într-o familie modestă, ajunsă la Conservator cu dispensă la 14 ani, măritată la 16, mama la 17, divorțată, recăsătorită și rămasă văduvă de timpuriu, Marioara Voiculescua găsit în teatru forța, bucuria de a trăi, de a se dărui, de a îndura vicisitudinile vieții, de a lupta cu sărăcia venită o dată cu comunismul. “Mi-am dat seama că teatrul este o carieră nebănuit de grea şi că numai anumite fiinţe sunt miruite de Dumnezeu. Am înţeles că ceea ce vroiam să învăţ e un lucru nespus de dificil, şi că, dacă nu ajungi ceea ce a ajuns marea artistă din faţa mea, mai bine să renunţi la tot şi să te înfunzi în ceaţa vieţii unde toţi oamenii seamănă unii cu alţii”, scria ea în celebrul ei Jurnal.

A fost răsfățată de public și de presă, considerată o adevărată “divă”, comparată cu Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, creatoarea unor roluri memorabile, pline de forță și dramatism, prima femeie care a înființat o companie de film, prietenă cu Regina Maria, profesoară iubită, respectată de studenții ei (printre ei Carmen Stănescu, Olga Tudorache), Marioara Voiculescu a rămas de neclintit în fața comuniștilor, a fost marginalizată, a revenit spre sfârșitul vieții în teatru și a murit în sărăcie într-o garsonieră plină cu amimtiri.

Fascinată de personalitatea complexă a marii actrițe, Alina Nelega, romancieră și autoare dramatică, profesor universitar, a publicat recent la Editura Polirom, în colecția “Biografii romanțate”, un roman care o are ca protagonistă pe Marioara Voiculescu.

Având la bază o documentație nu foarte bogată, pornind și de la Jurnalul scris chiar de Marioara Voiculescu, document de excepțională însemnătate, și de la cronici apărute în presa vremii, Alina Nelega creionează portretul artistului în societate, dar și în afara lui. Cartea este un roman în toată puterea cuvântului, nu doar o biografie romanțată. Citind cartea cu marea atenție, putem trece de la perioada antebelică, când Marioara Voiculescu a cunoscut gloria, la perioada stalinistă, apoi comunistă. Cu talentul ei de romancieră, dovedit în ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și un nor în formă de cămilă, Alina Nelega recompune cu migală viața și cariera carismaticei actrițe, structurate în capitole bine definite, într-o ordine cronologică, cu detalii care descriu momente importante sau mai puțin importante, făcându-ne să respirăm parfumul epocilor pe care le-a traversat Marioara Voiculescu în cei 90 de ani de viață. Alina Nelega reușește prin verbul ei, bine temperat, să ne antreneze în caruselul vieții unei femei care a avut totul și, apoi, nimic, în tumultul epocilor, să cunoaștem oameni și fapte.

Autoarea s-a documentat serios și în ceea ce privește epoca antebelică, interbelică și postbelică din București pentru a afla  ”de la ce casă de modă s-ar fi putut îmbrăca o actriță sau ce automobile (nu mașină!) ar fi putut să-și cumpere la 1910, cum se numeau străzile care azi nu mai există și cum aș putea să conturez o geografie imaginară a unui oraș pierdut.” Orice amănunt legat viața cotidiană- meniuri, baluri de la Curtea Regală, cluburile, petrecerile, până la legile teatrelor din perioada 1900-1947, despre conflictele din teatre (războiul Davila-Nottara, etc)- a fost studiat cu multă atenție. “Căci este vorba desigur despre povestea unei vieți, dintr-o perspectivă a zilelor noastre, dar în egală măsură și despre reconstruirea unei lumi în care teatrul însemna fundamental cu totul altceva decât înseamnă astăzi.”

Alina Nelega a citit piese de teatru, a ascultat ore întregi benzi cu mărturii ale celor care au cunoscut-o pe Marioara Voiculescu, înregistrări cu vocea ei neexistând, deși a murit în 1976, a cercetat la CNSAS dosarele de urmărire ale actriței și ale fiului ei. O muncă titanică care a dus la apariția unei cărți ce se citește pe nerăsuflate. Marioara Voiculescu este personaj, dar și o ființă reală “cu care am dialogat, ne-am confesat, am ajuns să ne certăm (adesea), ne-am îmbufnat prea mult, ne-am căutat, ne-am îmbrățișat și ne-am împăcat”. Imaginația Alinei Nelega, dar și admirația ei pentru celebra actriță, accentul pe care îl pune pe importanța teatrului în epocă, maniera de abordare fac din cartea ei un instrument documentar, o restituire necesară, dar și un roman plin de farmec, ușor de citit, bine scris.

Alina Nelega mărturisea într-un interviu: “e vorba de o ediție romanțată a biografiei unei mari și extrem de verticale actrițe, pe care vremurile și breasla aproape au reușit s-o îngroape: Marioara Voiculescu. Mă pasionează mult viața ei, inabilitatea de a face compromisuri, simțul ei ludic și ironia cu care a luat istoria în piept, ca mare vedetă până în 1947 și apoi complet obscură până în 1974, când a murit. Și îmi place la ea faptul că a făcut numai ce-a vrut și mai ales că și-a asumat propriile alegeri”.

“Eu sunt Salomeea, Lulu, Doamna Alving. Dama cu camelii. Sunt Peer Gynt. Sunt propriul meu personaj”,

 

Alina Nelega- Marioara Voiculescu. Mareșala teatrului românesc. Editura Polirom, București, 2022, 234 pg.

 

 

 

Dana Bonțidean: “Am avut libertatea de a alege, de a crede și de a face totul așa cum cred de cuviință”

 

Pe Dana Bonțidean, actriță a Tetrului Puck din Cluj-Napoca, artist independent, o cunosc de mulți ani. Am urmărit-o constant, i-am admirat calitățile de artist păpușar, dar și de actor, încrâncenarea de a supraviețui cu teatrul ei independent. Încet, dar sigur și-a creat drumul ei, și-a pus amprenta proprie în tot ce a făcut și face, experimentează, sondează, încearcă, luptă și… învinge personaje, sisteme, bugete. Un om simplu, vesel, deschis, preocupat până la devoțiune de meserie, care iubește copiii și animăluțele, mama grijulie, acesta ar putea fi un scurt portret al Danei. Portretul complet, în ceea ce urmează.

 

 Raluca Tulbure: Când și cum au trecut cei 30 de ani de când te joci cu păpuși?

Dana Bonțidean: Nu m-am împiedicat de ”timp”, conștientă fiind că trecerea lui mă ajută să evaluez, să aflu lucruri noi despre oameni și felul în care funcționează lumea, să fiu mereu în contact cu cei din jurul meu care vin și pleacă, fiecare lăsându-și o amprentă în viața mea și multe amintiri frumoase care-mi vor rămâne în memorie. Sigur, au existat și perioade de rutină în viața mea personală și profesională, acțiuni repetitive și zilnice care mi-au abătut atenția de la trecerea timpului, dar nu am ignorat niciodată micile bucurii de care am avut parte, lucrurile cu adevărat importante. Am avut libertatea de a alege, de a crede și de a face totul așa cum cred de cuviință. Altfel spus, am trecut prin timp, am ales cu cine să mi-l petrec și am îmbătrânit jucându-mă cu păpuși în cel mai plăcut, încântător, delicat și frumos mod.

 R.T.: A fost dragoste la prima vedere?

D.B.: A fost o dragoste de ceea ce simțeam și trăiam, un impuls nebunesc de a-mi găsi drumul în viață, sensul existenței mele, vocația. Îmi doream să fac teatru, dar adevărata dragoste a venit încet și s-a transformat în dragoste la prima și ultima vedere. Mai exact, când ea, Păpușa, această  ființă miraculoasă, cu puteri magice, m-a dorit la fel de mult pe cât o doream eu.

R.T.: Ai lucrat cu regizori importanți (Aureliu Manea, Kovács Ildikó, Maria Mierluț, Mona Marian), ce ai învățat de la fiecare dintre ei?

D.B.: Am învățat să am încredere, să sper, să am răbdare, să știu a mă bucura, să pierd, să iubesc până la cele veșnice scena, dar, mai ales, publicul.

R.T.: Care ar fi definiția teatrului în opinia ta?

D.B.: Teatrul este omagierea cuvântului, emoției și revelației, într-un  gest suprem de sinceritate.

R.T.: Ce calități ar trebui să aibă un păpușar față de un actor dramatic?

D.B.: Pe lângă abilitățile pe care trebuie să le dețină un actor: atenție, bunătate, creativitate, determinare, disciplină, forță, carismă, sensibilitate, voință, imaginație, răbdare, curaj etc, una singură este esențială: modestia. Actorul păpușar trebuie să fie într-atât de modest încât să își dedice toată puterea, dragostea și energia Păpușii. Să nu o așeze niciodată pe planul doi, ea este actorul principal al acestui gen artistic.

R.T.: Ai lucrat mulți ani la Teatrul Puck, ai făcut o pauză, ai revenit, ești unul dintre actorii de bază, cu experiență.  Ce a reprezentat și ce reprezintă Teatrul Puck pentru tine?

D.B.: Un început de drum, drumul meu în viață, care de fapt mi-a urmat visul de a face teatru. O cale de a-mi descoperi, îmbunătăți și dezvolta, pe lăngă talentul natural, abilitățile și aptitudinile, multă practică și perseverență în munca cu Păpușa. Teatrul de Păpuși Puck a avut grijă să-mi contureze drumul. Îmi amintesc că drumul acesta a trecut mai întâi prin foaierul teatrului, unde, în fața unei oglinzi, cu păpușa în mână, făceam studiu individual obligatoriu. Nu era o oglindă obișnuită. La finalul fiecărui studiu mă priveam în ea, bucuroasă că am descoperit mișcări noi la Păpușă, iar imaginea din oglindă mă asigura că acesta este drumul cel bun. Teatrul de Păpuși Puck mi-a oferit posibilitatea de a lucra cu cei mai buni actori păpușari, cu cei mai renumiți regizori. Ei mi-au încredințat roluri importante, complexe, iar rezultatele au fost pe măsură. Același teatru mi-a oferit turnee în țară și în străinătate, participări la numeroase festivaluri naționale și internaționale, cinci premii de interpretare. A fost un drum lung, aș spune fără obstacole, o perioadă minunată, am obținut tot ce mi-am dorit și propus și l-am slujit cu credință douăzeci și cinci de ani. În anul 2013 mi-am urmat instinctul și am luat-o pe alt drum.

 R.T.: La un moment dat, ai luat „vacanță” de la teatrul de stat și ți-ai creat propria ta companie, AnimaArt. Nu ți-a fost ușor, dar ai rezistat. Cu ce ⹂balauri” a trebuit să te lupți?

D.B.: Artiștii independenți se împart în două feluri: cei care nu au mai „încăput” și cei care nu „au mai putut”- în ambele situații există o problemă. Există o mare diferență între domeniul artistic și domeniul de afaceri, atunci când activezi în privat. Binențeles că, în plan artistic, se umblă cu o delicatețe falsă, infantile, în antiteză, poate ironic, sub denumirea de independent…față de ce, cine? Automat există o falsă problemă de legitimitate, pornind de la acest cuvânt; adică acei artiști sunt niște răzvrătiți/dizidenți ai sistemului ?; niște evadați dintre zidurile instituțiilor de stat unde docil, în schimbul casei (scenei) și mesei, trebuiau să se supună/transforme în funcționari artistici/ prestatori de servicii publice, normați ca orice lucrător la stat. Astfel, evadați sau repudiați (că or fi făcut ei ceva...), rămași pe drumuri ca niște maidanezi, acei artiști parcă își pierd pedigriul (chiar dacă au diplomele școlilor de artă). neavând o legitimație de stat în buzunar și ajung să fie în bătaia timpurilor, virușilor, nesiguranței zilei de mâine, a “oaselor” ce pică de la administrații, guvernanți. Astfel, acești privați ce nu produc capital bancar nu primesc grantul sistemului. Un artist independent va fi mereu mai motivat, creativ, idealist, perseverent, polivalent, competitiv, mai dăruit profesiei - va fi mult mai conștient de misiunea existenței sale.  Lipsa cortinei ce separă la final scena de sală, în spectacolul independent, implica mai multă sinceritate și preocupare a actorului de ajunge în sufletele spectatorilor. Pur și simplu, în teatrul independent nu este loc de impostură, căci nu vei ocupa niciodată un post la ”recomandarea” unei rude, prieten, politician, ci doar la recomandarea talentului, muncii, seriozității propii, validată de singura comisie abilitată cu adevărat să confirme dacă locul ți-e pe scenă, publicul. Astfel fiind peisajul, vă puteți da singuri răspunsul ce eforturi implică existența acestora profesională, ce nu poate funcționa decât după aceleași coordonate ce țin de timp și spațiu, materialitate și spiritualitate, suflet și dăruire. Spectacolele implică decoruri, dotări tehnice, spații de repetiții, croitori, sculptori, pictori, scenografi, regizori, actori, mijloace de deplasare, rezumând costuri ce sunt suportate doar din vânzarea de bilete și talent, nu din bugete locale sau ministeriale, fără a mai fi nevoie de un personal administrativ, condică și directori puși politic. De aceea, noi, actorii independenți ne simțim recunoscatori numai față de public, căruia îi mulțumim!

R.T.:  Scrii, adaptezi, regizezi, joci. Care dintre aceste coordinate îți sunt mai aproape?

D.B.: Jocul cu păpușa rămâne miracolul din povestea mea, chiar dacă, uneori , mă exaspera și îmi rupea mâna. Pe locul doi, aș spune scrisul, adaptarea, iar la urmă regia.

R.T.: Care este etapa care îți place cel mai mult atunci când te apuci de un spectacol?

D.B.: La mine lucrurile funcționează în felul următor: povestea mă alege pe mine, mă gândesc cum pot să o adaptez acestor vremuri și aleg echipa: actorii și scenograful cu care aș vrea să lucrez. Apoi încep să scriu, mă ajută mult să știu pentru cine scriu și scriu mult la început și revin și corectez și vizualizez scenele, iar când termin de scris în mintea mea spectacolul a prins contur. Etapa aceasta îmi place cel mai mult, chiar dacă durează câteva luni bune, poate și un an. În momentul în care primesc de la scenograf decorul, păpușile, recuzita încep lucrul la scenă cu actorii și construiesc spectacolul.

 R.T.: Te-am văzut în două spectacole ale Teatrului Național “Lucian Blaga”, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali , puse în scenă de regizorul tău de suflet, Mona Marian. Ai lucrat cu ea și la Teatrul Puck, unde ți-a fost și director. Ce crezi că a creat o legătură  atât de profundă între voi două?

D.B.: Mona Marian rămâne regizorul meu de suflet. Zece ani a durat călătoria noastră și datorită ei drumul meu teatral a ajuns până la Marele Canion, în Statele Unite. Mi-a oferit experiențe și trăiri inedite care m-au ajutat să prețuiesc dincolo de persoana mea, cuvântul, păpușa și partenerii de scenă, toți uniți în jurul aceleiași idei, aceluiași stil, toți împărtășind credința ei, îndrăzneala și siguranța cu care construia spectacolele prin toate modalitățile de teatru posibile. A fi în prezența Monei la repetiții însemna că te afli în fața unui experiment. Pasiunea pentru repetiții și căutări stârnea în mine impulsuri nebănuite, nu oboseam niciodată, mă zbăteam să-i descifrez vorbele, jocul, acțiunea, ritualul în sine. Îmi amintesc că după patru ore de repetiție, fără pauză, la spectacolul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, m-am prăbușit sub calul alb, pe care trebuia să-l susțin pe umeri, cu Făt-Frumos cu tot. Dar m-am ridicat în genunchi și am continuat lucrul pănă la sfârșit. Cred că asta a apreciat Mona la mine, pe lângă talentul meu, rezistența, determinarea, curajul, loialitatea, încrederea oarbă în persoana ei. Ne-am respectat, încurajat, bucurat și-am avut grijă una de alta până la sfârșit, înainte să plece, cu o jumătate de oră, ne-am luat rămas bun și ne-am îmbrățișat.

R.T.: Crezi că îi lipsește ceva teatrului de păpuși?

D.B.: Mai multă comunicare, toleranță și încredere între departamentele de teatru. Iar, în ceea ce privește departamentul artistic, mai multă motivație, răbdare și determinare din partea tinerei generații de păpușari.

R.T.: E vreo diferență între începuturile tale și perioada actuală în teatrul pentru copii?

D.B.: Suntem parte a unei lumi rapide, parcă timpul nu mai are timp. Te simți neputincios că nu-ți ajunge timpul, chiar dacă există credință, chemare, voință, Azi există și o grabă de a face teatru. Să construiești un spectacol cu papusi, să ai forma unui text, să-l interpretezi , să mânuiești păpușa, cere timp, răbdare, rezistență. Din păcate, actul artistic a ajuns într-o etapă a industrializării din una a manufacturării; nu mai este un meșteșug, ci o industrie, primează numărul spectacolelor nu densitatea, forma, nu detaliile., port o nostalgie după acel sentiment de grup, de echipă, de „mână regizorală” care să te ajute să te descoperi, după acel timp al reflecției, studiului, analizei… cu siguranță și, noi cei rămași, suntem datori cu dispariția.

R.T.: Roluri preferate din cele peste 80 jucate?

D.B.: Suzzette din Uriașul Periferilerigerimini, regia Maria Mierluț; Mezzettino din Trilogia lui Gozzi, regia Mona Marian; Apolodor din spectacolul Apolodor, regia Mona Marian; Soacra din Ochiul Soacrei, regia Bogdan Ulmu;Vrăjitoarea din Hansel și Gretel, regia Varga Viorica; Motanul din Motanul Vrăjitoarei, regia Decebal Marin; Nif și Nuf din Cei Trei Purcelui, regia proprie; Pinocchio din spectacolul Pinocchio, ambele în regie proprie.

R.T.: Cât de greu ți-a fost să împletești viața profesională cu cea personală? Există o rețetă de succes?

D.B.: Am încercat să păstrez un echilibru între viața personală și cea profesională, astfel încât cele două să se susțină și să se completeze reciproc.

R.T.: Dacă ai avea puteri magice ce ai face?

D.B.: Un Teatru.

 

Un spectacol aproape perfect

 

De ce aproape perfect? Pentru că perfecțiunea nu există. Unde? La Teatrul pentru copii și tineret “Gulliver” din Galați. Ce? Harap Alb-play again. Alt Harap Alb? Da, unul nou, altfel decât toate versiunile de până acum. O premieră pentru teatrul „Gulliver” din Galați, un examen pentru actorii lui, o repoziționare a noțiunii de teatrul pentru tineret.

Pe Daniel Chirilă îl știu de pe vremea când eram prezentă la spectacolele trupei ieșene Frilensăr, apoi am văzut Zaraza, Once upon the time, Crud, Înaintea erei noastre, Apa vie (prima colaborare cu Ștefan Lungu (regizorul spectacolului de la Galați). Daniel Chirilă a pornit de la povestea lui Ion Creangă, dar a rescris-o, regândit-o, reinterpretat-o într-o manieră personală, extrem de modernă. Un text în care spiritul povestitorului humuleștean este prezent de la un capăt la altul, dar este adusă povestea în epoca jocurilor de calculator. Avem tot ce are o poveste: un conflict, personaje bine evidențiate, morală, un deznodământ, toate bine structurate. Replici pline de umor care se împletesc armonios cu partea muzicală, cu o coregrafie gândită în amănunt. Există un echilibru perfect între text, muzică, dans. Este meritul lui Ștefan Lupu, actor și coregraf, al lui Adrian Nour, actor și cântăreț, care a compus o muzică ce se reține, combinație de hip hop, rock, musical. A găsit pentru fiecare moment, pentru fiecare personaj, un stil, o linie melodică adecvată.

          Momentele coregrafice concepute de Ștefan Lupu sunt pe repede înainte, o cavalcadă  în care scena este perfect acoperită, în care actorii se mișcă cu o dezinvoltură de zici că dansul e meseria lor. Sunt multe momente de reținut, dar aș puncta doar câteva. Momentul cu Hai. Hai cu Harap Alb, un fel de laitmotiv al spectacolului, executat de Adrian Nour (Spânul), Andrei Midișan (Harap Alb) și Andrei Ciugulea( mătușica ghicitoare), dansul cailor, dar și momentul de step al Adrian Nour (în rolul Calului fermecat) integrat în dansul irlandez al cailor.

          Scenografia, concepută de Raluca Alexandrescu, este alcătuită din niște elemente mobile, o schelă metalică ce joacă rol de castel, ecrane uriașe care coboară în funcție de moment, capete de cai, sfori care coboară de la pod. Actorii au, astfel, libertatea de a se mișca de la un capăt în altul al scenei, intră și ies cu viteză, totul fiind bine pus la punct. Costumele sunt concepute pe linie modernă, fiecare personaj are propria lui costumație și este definit prin culoare sau material. De exemplu, Spânul poartă mai tot timpul un pardesiu alb, care accentuează ideea că nu e chiar așa de rău, cum se spune în poveste sau costumul lui Andrei Ciugulea  (la care se adaugă faptul că e ras în cap și în creștet are o coadă lungă)

          Nu puteau să lipsească, ținând cont de zona unde este dus spectacolul, jocurile pe calculator, proiecțiile video  și mappingul realizate de Andrei Cozlac. Ele completează acțiunea și nu aglomerează inutil, așa cum se mai întâmplă.

          Dar, cea mai mare realizare a spectacolului este distribuția. Actorii de la “Gulliver”  cântă și dansează cum nu au mai făcut-o vreodată. Se simte în fiecare moment energia și bucuria lor, Nu au de mânuit, doar de a purta niște capete de cal, dar o fac cu dezinvoltură.

Adrian Nour, cunoscut din spectacolele trupei lui Dan Puric sau din  cele ale Teatrului de operetă, este una dintre marile surprize ale spectacolului. Joacă dublu rol: Spânul și Calul fermecat. În viziunea lui Daniel Chirilă, Spânul este pionul principal, cel care face și desface. Nour dansează cu lejeritatea unui balerin, momentul de step este excelent, cântă diverse stiluri, dovedind o pregătire muzicală deosebită, o voce amplă, joacă cele două roluri cu umor. “Vreau o șansă acum/vreau să fiu mai bun (…), ca voi, am și suflet și nevoi” și…a schimbat povestea. Cum? Mergeți să vedeți!

Andrei Midișan face un Harap Alb trubadur, însoțit de o chitară, cântă live, se mișcă foarte bine. Un rol de reținut face și Andrei Ciugulea pe post de „mătușică ghicitoare”. Restul distribuției nu este cu nimic mai prejos, toți sunt importanți și sunt ca un tot unitar, dovedesc calități vocale și coregrafice, deși nu cred că a fost ușor. Sunt  foarte buni păpușari, dar aici s-au depășit pe ei: Miruna Drobotă, Ramona Păuc, Nicoleta Miru, Valeria Taban, Cosmin Cosma, Gina Geru, Eduard Șișu, Andrei Dombrovschi, Ciprian Brașoveanu (în ordinea de pe afiș).

Spectacolul nu are nici o stridență, nimic forțat, exagerat, totul este realizat cu măsură. Nu poți să nu spui: Play again!

 

 

Teatrul pentru copii și tineret “Gulliver”, Galați- Harap Alb-play again. Adaptatre de Daniel Chirilă după Ion Creangă. Regie și coregrafie: Ștefan Lupu. Scenografie și costume: Raluca Alexandrescu. Compoziție muzicală: Adrian Nour. Asistență regie și coregrafie: Teodora Velescu. Graphic design și video mapping: Andrei Cozlac. Distribuție: Adrian Nour, Andrei Midișan, Andrei Ciugulea, Miruna Drobotă, Ramona Păuc, Nicoleta Miru, Valeria Taban, Cosmin Cosma, Gina Geru, Eduard Șișu, Andrei Dombrovschi, Ciprian Brașoveanu.

 

Farmecul discret al...secretarului literar

 

O idee excelentă pe care Elisabeta Pop a avut-o, o carte despre secretariatul literar, despre ce este și ce înseamnă el, s-a materializat de curând. Ariel din spatele scenei a văzut lumina  tiparului la Presa Universitară Clujeană a Universității “Babeș- Bolyai”,la coordonarea căruia și-a adus contribuția și Raluca Sas Marinescu, conferențiar la Facultatea de Teatru din Cluj-Napoca. Meritul apariției cărții îi aparține și regretatului dramaturg Mircea Bradu, fost director al Teatrului „Regina Maria” din Oradea, care a îmbrățișat ideea cu entuziasm, oferindu-se să o publice la propria editură. Din păcate însă, moartea lui Mircea Bradu a făcut ca, pentru un moment , editarea cărții să stea pe loc. Alți entuziaști au continuat munca asiduă și visul celor două doamne, Elisabeta Pop și Raluca Sas Marinescu, s-a îndeplinit.

Am în față un volum consistent, de aproape 500 de pagini, la care și-au adus contribuția mulți secretari literari din diverse generații, care au încercat să răspundă la întrebarea Ce este un secretar literar? Cronicari de teatru, dramaturgi, regizori (George Banu, Matei Vișniec, Ion Vartic, etc.) și-au exprimat părerea, încercând să lămurească “misterul” unei meserii pe cale de dispariție. Un ultim capitol este dedicat unor portrete de oameni care au însemnat ceva pentru breaslă (Ion D. Sârbu, Ion Vartic, Doina Modola, Florin Faifer). Există în carte un portofoliu de fotografii color, iar fiecare opinie este însoțită și de un curriculum vitae al autorilor.

 Voi încerca să creionez un posibil portret al secretarului literar, spicuind din ceea ce au scris colegi de ai mei de breaslă, fără  a avea intenția să fac o  fișă a postului, oricum destul de săracă față de munca reală.  Mulți dintre autori au povestit experiențele proprii trăite, cum au ajuns să lucreze într-un teatru, au descris atmosfera, au vorbit despre oamenii care le-au marcat trecerea prin instituțiile de spectacol. Am citit mărturii emoționante ale unor oameni care au trebuit să învețe din mers, care nu au făcut teatrologie, din generații diferite, din epoci diferite. Oameni care și-au făcut meseria în vremuri în care secretarul literar nu era confundat cu un simplu secretar, avea un cuvânt de spus, opinia lui era luată în seamă. Generațiile mai tinere trebuie să găsească răspuns la întrebarea aproape hamletiană “a fi sau a nu fi”...secretar literar.

Secretarul literar apare azi ca un simplu executant, pentru că managerul este cel care trasează conceptul artistic sau strategia unui teatru. Nu prea mai are timp să creeze, să propună, să citească piese, să asiste la repetiții pentru că se pierde în referate, rapoarte, statistici, tehnoredactare, îmbogățire  conținut Facebook, site-uri.  Pe de altă parte, unii dintre noi au trăit  “experieța zilnică a unor acumulări profesionale fascinante, inedite dominate de o dorință de cunoaștere de nestăpânit”(Ovidiu Cornea, fost director și secretar literar la Teatrul Clasic “Ioan Slavici”din Arad).

Pentru unii, hazardul, destinul, întâmplarea au jucat un rol important în traiectoria profesioanlă, la care s-a adăugat pasiunea, dăruirea, dar și întâlnirea cu regizori, dramaturgi, actori importanți de la care se putea învăța. Putem spune că facem și noi parte din lumea miraculoasă a teatrului sau nu? Ne ocupăm de afișe, de caiete program, de drepturi de autor, de relația cu presa, de arhivare, suntem legați de birou și tastatură și din ce în ce mai departe de scenă, de relația cu actorii. “Este adevărat că s-au păstrat o parte dintre atribuțiile secretarului literar, chiar dacă s-au modificat,  poate, metoda și forma. Fondul e același. Dar, și exită mereu un dar, unele lucruri s-au schimbat destul de mult”. (Florina Dometi,Teatrul Regina Maria din Oradea).

O altă opinie susține că un secretar literar ar trebui să fie „principalul colaborator, sfătuitor, consultant al directorului, dacă acesta crede în el și-l vrea alături în această ipostază” (Zeno Fodor, Teatrul Național Liviu Rebreanu, Tg. Mureș).

În zilele noastre, asistăm la transformarea secretarului literar din strateg artistic în funcționar bun la toate. Claudiu Groza, care a lucrat în mai multe teatre, susține  că ar trebui ca în teatrele de limba romănă să apară dramaturgul de spectacol, secretarul literar să fie producător executiv, selecționer, manager de proiect. Ana Maria Narti,  scrie că „ar trebui  să refuzăm hotărât încercările de a înlocui secretariatul literar cu un soi de birou de marketing și comunicare”. Altcineva, Ramona Nemeș (Teatrul „Regina Maria” din Oradea) susține ideea că un “secretar literar este un liant între departamente, între instituții și public”.

            Unii secretari literari au “aterizat” în teatre și au făcut un fel de penitență înainte de ’89, luptându-se cu cenzura, delațiunea, securitatea. Pentru alții munca într-un teatru a însemnat și crearea unor legături de prietenie pe viață, a unei contopiri cu viața de familie, dusă până la amestec, a unor renunțări, sacrificii.

            O altă opinie, Adriana Popescu (Teatrul Mic, Teatrul Național “I.L.Caragiale”)  spune că “secretarul literar este omul din umbră care ridică la plasă textul dramatic, regizorului, actorilor. Un Ariel care îndeplinește dorințele lui Prospero pe tărâmul magic al Teatrului…!?”

            Altă trăsătură: “este o meserie de cursă lungă, fluidă, sensibilă deopotrivă la oscilația internă a teatrului și la vibrația societății; de acolo și neliniștile și frustrările privind decăderea  secretarului literar“ (Codruța Popov, Teatrul Național “Mihai Eminescu”, Timișoara).

            Secretarul literar ar trebui să fie primul critic al spectacolelor instituției, dar ce te faci când cine trebuie nu prea dă doi bani pe părerea ta? Și el ar trebui să se adapteze condițiilor impuse de însăși evoluția teatrului.

Păreri interesante sunt consemnate în articolul scris de secretariatul literar al Teatrului “Szigligeti” din Oradea. “Noi, secretarii literari ai secoului XXI, am fost socializați într-un sistem în care vulnerabilitatea teatrului nu s-a diminuat câtuși de puțin. În cadrul acestuia, instituția secretariatului literar a fost extrem de expusă. Motivele sunt extrem de complexe.”

Am încercat să adun câteva trăsături pentru un portret al secretarului literar, pentru că la întrebarea: dacă avem nevoie de el e greu de răspuns. Cu mâna pe inimă susțin că Ariel din spatele scenei este o carte necesară, care a necesitat un volum mare de muncă și chiar dacă a întâmpinat unele greutăți până să ajungă în raft, le-a învins și datorită dorinței, ambiției, luptei celor două coordonatoare Elisabeta Pop și Raluca Sas Marinescu.

 

 

Ariel din spatele scenei, volum coordonat de Elisabeta Pop și Raluca Sas Marinescu, Presa Universitară Clujeană, 2021, 416 pagini cu ilustrații.

 

Liliana Lașoc: Putem spune că este o meserie care se fură pentru că nu există o școală pentru sculptură păpuși

 

La Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău, la secția de animație, lucrează de zeci de ani un cuplu de artiști plastici, Liliana și Eduard Lașoc. Au terminat un liceu de arte plastice, unde s-au și cunoscut, s-au angajat la teatru, au lucrat și lucrează încă în echipă. Au o fișă de creație extrem de bogată, cu titluri variate pentru diverse vârste. Dintre ele spicuim la întâmplare: Aladin, Oblio, Prâslea cel voinic, Serenadă pentru Cervantes, Dumbrava minunată, Vreau să număr stelele, Făt Frumos și vrăjitoarea, etc. Munca lor a fost răsplătită cu premii la festivalurile de tradiție din țară (Galați, Cluj-Napoca, București, Botoșani). Împreună au participat la diferite expoziții de arte decorative sau scenografie . Am realizat un interviu fulger cu doamna Liliana Lașoc, care și-a însușit rolul de purtător de cuvânt al familiei de artiști.

R.T.: Când și cum ați realizat că joaca cu păpuși este drumul pe care vreți să pășiți în viață? A fost dragoste la prima vedere?

L.L.: În timpul liceului de arte plastice am mers la un spectacol la teatrul de păpuși, cu o colegă al cărei unchi era actor păpușar. După spectacol, am mers în spatele scenei am văzut   păpușile, măștile,  costumele, decorurile, parcă erau într-o lume de vis. Și da, a fost dragoste la prima vedere.    În liceu făceam măști din lână, din sfoară, din alte materiale. Am făcut și tapiserii, iar Edi se ocupa de sculptură.      

R:T.: Când porniți să sculptați o păpușă care este primul gând?

L.L.: Că o să dau viață unei schițe care  o să bucure copiii.                         

R.T.: Cât este de greu să fiți asemenea lui Geppetto, să însuflețiți o bucată de lemn, de buret sau de material?

L.L.: Când faci ceva cu drag, nimic nu este greu.                                                   

R.T.: Aveți un material preferat din care să sculptați?

L.L.: Polistirenul , dar și buretele.

 R.T.: Doamnă Liliana,  între măști, tapiserii și sculptură păpuși ce vă place mai mult?

L.L.: Toate îmi plac. Fac parte din mine.  Dar dacă ar fi să aleg,  mai mult și mai mult îmi place  să sculptez păpuși.

R.T.: Cum se împarte munca artistică într-o familie de creatori?

L.L.: Eu fac sculptura în polistiren și burete, iar Edi se ocupă de mecanismele papusilor si de decoruri.                           

R.T.: De ce credeți că se găsesc atât de greu sculptori sau constructori de păpuși?

L.L.: Copiii din ziua de astăzi și absolveții de facultate vor câștiguri imediate și salarii mari sau vor să lucreze numai pe calculator. Nu ca noi care ne-am legat cu sufletul de păpușărie, chiar dacă partea materială era neglijabilă.  Putem spune că este o meserie care se fură pentru că nu există o școală  pentru sculptură păpuși. Trebuie să înveți, să te perfecționezi, să deții secretul unor tehnici diverse.                    

R.T.: În afară de talent, ce credeți că îi trebuie unui artist pentru a desăvârși o păpușă sau o marionetă, un décor sau un mecanism de mânuire?

L.L.: Să pună mult, mult suflet în ceea ce face.  

R.T.: Cât de importante sunt premiile în viața voastră?

L.L.: Ele sunt încununarea muncii și contează pentru suflet.    

R.T.: Dacă ar fi să faceți un bilanț, cam câte spectacole ați realizat, câte păpuși au ieșit din mâinile voastre?

L.L.: Cred ca este vorba de vreo 400 de spectacole și peste  4000de păpuși.                               

R.T.:Un părinte își iubește copiii în egală măsură, dar voi aveți o păpușă preferată?

L.L.: Toate mi-au plăcut, fiecare are sufletul ei. 

 

Dorothy, visătoarea de la malul mării

 

Ultima premieră de la Teatrul pentru copii și tineret ”Căluțul de mare” din Constanța, Dorothy în lumea lui Oz, reprezintă debutul regizoral al actriței Petronela Purima Tănase. Absolventă UNATC, secția Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete, cu masterat în actorie la Universitatea Hyperion, cu studii de psihopedagogie, cu experiență la Teatrul Țăndărică și la Teatrul Metropolis, posesoarea unei trupe de teatru, Petronela Purima a avut curajul să-și încerce puterile și în regia de teatru pentru copii. Spun curajul pentru că și-a ales ca titlu un text clasic, des întâlnit în repertoriile teatrelor: Vrăjitorul din Oz. Pornind de la cartea lui Lyman Frank Baum (1856-1919), Petronela Purima Tănase și-a imaginat drumul inițiatic al lui Dorothy alături de jucăriile ei preferate, însoțită de jocurile pe care cu toții le-am jucat cândva. Călătoria pe care o face fetița de șapte ani este o aventură într-o lume în care visele se pot împlini, doar dacă vrem noi. O poveste despre curaj, prietenie, iubire, înțelegere, încredere, toleranță. Omul de tinichea, leul cel fricos, sperietoarea de ciori, personajele întâlnite pe drum în țara lui Oz sunt jucăriile primite de la părinți și legate de amintiri dragi. Fiecare jucărie, ca și Dorothy, visa la ceva și, de ce nu, ca și noi.  Oare nu sălășluiește în fiecare dintre noi o Dorothy? Și mici, și mari, avem dreptul să visăm, să ni se îndeplinească dorințele.

Baum spunea despre Vrăjitorul din Oz că” a fost scrisă doar pentru a-i încânta pe copiii de astăzi. Aspiră să fie un basm modernizat, în care se păstrează uimirea și bucuria, iar durerile de inimă și coșmarurile sunt lăsate pe dinafară”. Poate așa se explică imensa popularitate a cărții, precum și interesul regizorilor de teatru și film pentru micuța Dorothy, cățelul Toto sau  pentru celelalte personaje.

Textul Petronelei Purima este cursiv, are umor, păstrează firul poveștii clasice dar e presărat și cu mici “învățături” de tip didactic: “acasă e cel mai bun loc de pe pământ, o inimă bună poate schimba lumea, dorințele se îndeplinesc și în realitate”, etc., la care se adaugă ghicitori, cântece din copilărie (Melc, melc codobelc, Gărgăriță riță, Mă iubește, nu mă iubește, Pălărie într-un picior, ghici ciupercă ce-i, Împăcare împăcare fără nicio supărare). Altfel, rețeta spectacolului este  extrem de uzitată: muzica (Vlad Crețu) duce spre idea unui musical, de aceea și reacția micuților spectatori de a aplauda instant, scenografia (Vlad Tănase) funcțională, dar un pic prea colorată, proiecții (un glob, cer înstelat), personaje- actori cu măști, păpuși (stoluri de păsări, maimuțele, omida, buburuza, melcul).Vrăjitoarea cea rea are un costum interesant: trei perechi de mâini legate între ele (nu e o soluție nouă, dar de efect), Regele Șobolan- o pelerină pe care sunt cusuți șobolănuți și pe care o poartă cu mândrie.  Coregrafia (Alice Safta) este dinamică, antrenantă. Toto, cățelul preferat, este o păpușă pe mână care nu prea se lasă mânuită, stă cuminte, nu prea interacționează nici cu Dorothy, nici cu alte personaje.  Mi-ai fi plăcut să “aibă viață”, să aibă reacții. Dar, la sfârșitul spectacolului, se transformă într-un cățel adevărat, spre deliciul celor mici. Oglinda este elementul de final, fiecare personaj având propria-i oglindă, magică. Ceva despre light design: sunt unele momente cam prea întunecate, altele prea puternice,

În ceea ce privește distribuția, ea cuprinde o mare parte dintre actorii teatrului. În general, ei s-au achitat de rolurile încredințate (fiecare dintre ei joacă mai multe personaje), se mișcă bine, cântă bine. În rolul lui Dorothy am revăzut-o cu plăcere pe Denisa Iova, cea care a debutat în stagiunea trecută în rolul titular din spectacolul Alice  în țara oglinzilor. Denisa Iova are candoare, sensibilitate, se transpune în pielea unei fetițe jucăușe și bune la suflet și face din Dorothy un personaj credibil. În alte roluri: Clara Ghiuvelechian (Vrăjitoarea cea bună, în unele momente este un pic prea aferată, Mătușa lui Dorothy)), Ion Ciolan (Regele șobolan), Inga Marcu (Vrăjitoarea cea rea), Tiberiu Roșu (Sperietoarea), Andrei Stroescu (Soldățelul), Daniel Minciună (Leuțul), Claudia Brădescu (Regina maimuță înaripată) și Lică Gherghilescu (Vocea vrăjitorului, Unchiul lui Dorothy).

Dorothy în lumea lui Oz e un spectacol la care copiii participă, se bucură, iar apariția unui cățel adevărat, la final, smulge aplauze și strigăte de bucurie. Și mai e ceva: poate nu ar fi rău ca, din când în când, să săm de vorbă cu ai noștri copii și să-i întrebăm la ce visează, să le spunem că stă în puterea noastră ca să transformăm visele în realitate, dacă își doresc foarte mult.

 

 

 

Teatrul pentru copii și tineret „Căluțul de mare”, Constanța- Dorothy în lumea lui Oz, adaptare după romanul lui F.L. Baum. Scenariul și regia artistică: Petronela Purima Tănase. Scenografia: Vlad Tănase. Asistent regie: Lică Gherghilescu. Muzica: Vlad Crețu. Coregrafia: Alice Safta. Distribuția: Clara Ghiuvelechian, Ion Ciolan, Inga Marcu, Tiberiu Roșu, Andrei Stroescu, Daniel Minciună,  Claudia Brădescu, Lică Gherghilescu. Data vizionării: 10 aprilie 2022.