Cenusă, jar, tăciune?

 

Platforma Piciordeplay ne-a oferit în streaming,online, spectacolul Cenușa, montat de Toma Dănilă la Centrul Cultural Independent Point. Un spectacol de o cu totul altă factură decât cele oferite până acuma pe platformă.

Cenușa (titlul ales de Ania Tudoran-Dănilă, autoarea traducerii) este unul dintre cele șase texte radiofonice scrise de Samuel Beckett (1906-1989). Piesa a fost difuzată la BBC, în 1959, pe programul 3 și a fost premiată de RAI, în 1960. Autorul mărturisea că “este un text inegal, bun pentru radio, destul de mulțumitor”. În original, titlul este Embers (tăciune, jăratic). Deobicei, jăraticul arde mocnit și îndelung, pe când cenușa poate fi purtată de vânt, înghițită de ape și nu mai rămâne nicio urmă. Trecutul nostru este, uneori, asemenea cenușii.

O plajă pustie, zgomot de valuri care se sparg, mai încet sau mai intens, marea care poate înghiți totul în calea ei și un bătrân ale cărui încercări de a recompune, de a retrăi, de a se împăca cu trecutul îndepărtat și întunecat, de a reînvia amintiri, sunt șterse de spuma valurilor. Un tata orb care nu l-a iubit, înecat, o soție (care apar în carne și oase), o fiică dispărută. Un trecut de care Henry, interpretat de Gheorghe Visu, vrea și nu vrea să scape. Privind zbaterea personajului, ascultându-i povestea am avut senzația că sunt psihologul care ascultă tăcut “pacientul”, încercând să-l descifreze, să-l înțeleagă. E nebun sau e bolnav de o boală incurabilă? E cumva prizonierul propriei sale minți? Sau izolarea îl transformă? “Pe vremuri eram bine cu singurătatea mea și cu poveștile mele”. Am avu,t la un moment dat, senzația că totul în jur dispăruse, doar vocea inconfundabilă a actorului mă făcea să închid ochii și să-l ascult, să fiu parte din “confesiunea” lui, parcă , simțindu-mă vinovată.

O scenă goală, într-un colt niște scaune de pescar, în fundal un ecran mare cu imaginea unei mări în mișcare și personajul central, cu un trenci mototolit și un carnețel în mână, unde foile rămân mereu goale.  Gheorghe Visu își creează personajul, un scriitor ratat, din gesturi, vorbe, mimică, bine gândite, bine dozate, fără emfază. Fiecare replică a fost descompusă până la esență, nu are nimic forțat. Și tăcerile lui sunt completate de mici gesturi, pentru a nu încărca rolul. Actorul, ai senzația, că este asemenea unui dirijor, care pornește încet și apoi, crește pe măsură ce partitura devine mai consistență. Atent, cu fiecare pas pe care îl face, șovăitor la început, când parcă calcă pe pietre, hotărât mai apoi, grijuliu când se descalță, când își așează trenciul. Tensiunea crește de la replică la replică, se înmoaie când apare amintirea fostei soții (interpretată cu mare sensibilitate de Ana Ioana Macaria). Efemerul, realitatea, trecutul, durerea dispar cu totul sau marea le aduce înapoi?. “Stai cu mine și atât. Zgomotul pe care-l auzi este marea. Ziceam că zgomotul pe care-l auzi este marea, suntem așezați pe faleză. Spun asta pentru că zgomotul ăsta este atât de ciudat, seamănă atât de puțin cu zgomotul mării, încât dacă nu ai vedea ce este, nu ți-ai da seama ce ar putea fi”.

 

 

Un text complicat, dar care este teribil de actual, dacă ne gândim cum omenirea a trait, recent, într-o izolare care a lăsat urme adânci în sufletele noastre, în psihicul nostru. Fiecare a încercat să iasă cum a putut, unii mai furioși, mai deprimați, mai triști, dar extrem de marcați. Toma Dănilă a realizat un spectacol greu de uitat, ajutat de un actor special căruia rolul i se potrivește mănușă, dar și de Ana Ioana Macaria,care  deși are o apariție scurtă, are darul de a lămuri sau a umple  ceeace lipsește din poveste.

Pe site-ul platformei piciordeplay, Toma Dănilă a scris: “Pentru mine, Cenușa e spectacolul care a venit să spele zilele, săptămânile și lunile apăsător de grele ale anilor 2020 și 2021, ale unei perioade în care ne-am îndepărtat unii de alții, am uitat să ne îmbrățișăm, am uitat cum e să trăim în normalitate. Un timp în care ne-am oprit din a fi cu ceilalți și în care am fost mai mult cu noi, cu cei dinlăuntrul minților noastre. Acolo unde nu ne putem minți, acolo unde suntem singuri în fața propriei noastre conștiințe, un spațiu al sincerității absolute. Și acest spectacol mai înseamnă ceva, poate mai mult și mai important. Acest spectacol este o întâlnire. Întâi a noastră, a celor trei care am adus textul lui Beckett în realitatea scenei și apoi, și mai importantă, întâlnirea cu voi, spectatorii.”

Spectacolul este dintre cele care te urmăresc mult timp și nu se poate să nu te întrebi: în urma mea ce rămâne? Cenușa care dispare repede sau jarul care mocnește și se stinge încet?

 

 

Point- Cenușa de Samuel Beckett. Traducere de Ania Tudoran- Dănilă. Regia:Toma Dănilă. Distribuție: Gheorghe Visu, Ana Ioana Macaria. Data vizionării: 27 februarie 2022 (prin platforma piciordeplay)

O relație deschisă

 

Cum ați reacționa dacă partenerul/partenera, soțul/soția v-ar propune, nitam-nisam, o „relație deschisă”? Nu știți ce este o relație deschisă? Am găsit următoarea definiție:”o relație deschisă este una în care ambii parteneri au libertatea de a-și da întâlnire cu oricare altă persoană care le place, iar acest lucru implică chiar și relațiile fizice.” Sigur că este posibil, nu e simplu de acceptat, implicațiile pot fi traumatizante, dezastruoase.  Despre sentimentele pe care le încearcă o femeie la auzul propunerii soțului și, apoi, despre reacția bărbatului când află că și ea îi plătește cu aceiași monedă, este vorba în piesa O relație deschisă de Dario Fo (1926-2016, laureat al Premiul Nobel pentru literatură) și Franca Rame (1929-2013), jucată la Teatrul de Artă și vizionată pe platforma piciordeplay, în streaming.

Piesa este scrisă în 1983 și cenzura italiană a interzis accesul celor sub 18 ani pentru că Franca Rame a introdus ca prolog un monolog, intitulat Violul, inspirat dintr-o experiență proprie.

Eroina noastră ajunge în pragul sinuciderii, exasperată de mult prea desele aventuri ale soțului ei în cei 2o de ani de căsnicie. Nemulțumit de viața sexuală din cuplu, bărbatul vine cu propunerea unei realții deschise, dar, ce să vezi,  soția se îndrăgostește de “relația ”ei, Domnul Perfect.  Ca și în viață.  Numai una dintre variante (a lui) e acceptată, macho man-ul se simte lezat când află că se poate și invers. Să facem un joc de imaginație și să vedem cum am reacționa noi în situația dată. Urlete, țipete, injurii, amenințări, divorț?

În principiu, piesa este, în cea mai mare parte, un monolog al Antoniei, personajul interpretat de Andreea Bibiri, care ne vorbește despre căsnicia ei aproape distrusă, ne arată dezamăgirile, frustrările femeii înșelate. Actrița trece cu ușuriță de la starea de femeie înșelată, în prag de depresie, cu idei sinucigașe, la cea de femeie răzbunătoare, înzestrată cu un deosebit simț al umorului (negru!), expansivă, care a învins prejudecățile, frica, temerile, eventualele complexe. Andreea Bibiri aduce personajului și o doză de tristețe ascunsă în cinismul  replicilor care nu-l menajează  pe partenerul ei (nici el, de altfel!). Lucian Pavel este soțul adulter, care devine extrem de deranjat când soția mărturisește că are o relație, că s-a îndrăgostit. Pentru el relația deschisă ar fi trebuit să fie unilaterală, gelozia îi dă târcoale, neacceptând că în jocul de-a șoarecele și pisica a pierdut. Personajul lui Lucian Pavel are o mare doză de aroganță, se simte stăpânul lumii, este când dominator, când măcinat de îndoieli, indifferent sau revoltat. Nu poate suporta cu ușurință că propunerea lui indecentă se va întoarce împotriva lui.

Anca Ioana Macaria, regizoarea acestui spectacol, i-a dirijat cu discreție pe cei doi actori, bazându-se pe puterea lor de seducție, pe farmecul lor, pe talentul lor.

 

Teatrul de Artă prin platforma piciordeplay- O relație deschisă de Dario Fo și Franca Rame. Regia: Ana Ioana Macaria. Scenografia: Adrian Pitica. Distribuția: Andreea Bibiri, Lucian Pavel. Data vizionării: 10 aprilie 2022.

 

 

 

 

Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru

 

De-a lungul istoriei teatrului românesc au fost multe cupluri de actori , în prezent sunt și mai multe. Puține ar putea intra în categoria “cuplul de aur”, dar Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru au fost împreună peste 60 de ani pe scena Teatrului Național din București și cineva, un cronicar i-a numit „familia regală”. Erau simpatici, carismatici, impozanți și au jucat diverse roluri de regi și regine  (“Leul în iarnă”, ultimul lor spectacol), dar și eroi și eroine în comedii, piese istorice, drame, tragedii.

Pentru cartea Carmen Stănescu-Damian Crâșmaru.O familie regală pe scena Teatrului, Național, apărută la Editura Ecou transilvan din Cluj-Napoca, Ion Moldovan a avut la dispoziție un material extrem de bogat, rezultat din ore de înregistrări audio, interviuri  filmate, articole din presă. O muncă migăloasă de întocmire a teatrografiei, a listei de filme ale celor doi actori.

Discuția pe care Ion Moldovan o are cu cei doi este extrem de destinsă, curiozitatea autorului este pe deplin satisfăcută de răspunsurile sincere, clare, atât ale lui Carmen Stănescu, cât și ale lui Damian Crâșmaru și, care se îmbină cu cronici din presa vremii sau cu mici confesiuni ale unor actori din diverse generații, cu o postfață emoționantă scrisă de Adela Mărculescu, parteneră, prietenă de familie.

O bună parte din prima parte a cărții o are ca „eroină” pe Camen Stănescu, intrată în Teatrul Național în 1945, debutând cu “Înșir-te mărgărite”. Amintirile ei despre marii actori ai Naționalului: Ion Finteșteanu de la care a învățat disciplina și stăpânirea de sine, despre Grigore Vasiliu Birlic, pe care l-a considerat un geniu, o minune. În replică Damian Crâșmaru a adăugat “un fenomen, unul dintre cele mai frumpase daruri pe care Dumnezeu le-a oferit teatrului românesc”. Cu mult respect vorbește despre regizorii cu care a lucrat: Sică Alexandrescu, “pe care l-am ascultat ca pe un părinte, nu i-am ieșit din vorbă”, care i-a predate o mare lecție despre Caragiale, despre Mihai Berechet, ale cărui repetiții erau ca niște curse cu obstacole, dar care a dus-o pe Carmen Stănescu „spre succese cum azi greu se pot imagina”. “O femeie cu bani” care s-a jucat de peste 600 de ori, “Dulcea pasăre a tinereții”, “Comedie de modă veche”, un alt spectacol longeviv, etc. Au fost multe spectacole, succese, puține eșecuri. Frumoasă, elegantă,distinsă, fascinantă, caldă, dar mai ales talentată, Carmen Stănescu are locul ei în istori teatrului românesc.

Damian Crâșmaru a debutat la Teatrul Național, în 1953, în spectacolul “Matei Millo”. Credincios primei scene a țării, la fel cum i-a fost și soției lui, pe care a venerat-o, Damian Crâșmaru a jucat mult, roluri principale sau secundare în peste 66 de ani de carieră. Pentru el, “actoria este o meserie misterioasă, cu multe taine, pe care nu o poți face bine decât practicând-o la înâlțime”. A intrat în scenă de optsprezece mii de ori, a interpretat 220 de roluri (100 principale).

La acestă bogată activitate s-au adăugat roluri la radio, televiziune și film. Despre toate acestea se vorbește în cartea lui Ion Moldovan, care, discret și plin de respect, a stat de vorbă cu cei doi actori, dispăruți, din păcate, unul după altul.

Condiții grafice foarte bune, fotografii și fișe de spectacole atent întocmite se adăugă conversației între trei prieteni, la un pahar de vorbă. O viață petrecută pe scenă, o viață ținându-se de mână, sprijinindu-se, bucurându-se de succesele comune sau separate: Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru, discretul cuplu regal al teatrului românesc.

 

Ion Moldovan- Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru- O familie regală pe scena Teatrului Național. Colecția Thalia. Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 276 pg. 2021.

 

În 1985, Margareta Niculescu (1926-2018), personalitate marcantă a teatrului, mai ales al celui de păpuși și marionete, regizoare și fosta directoare a Teatrului Țăndărică, la cârma căruia a stat 37 de ani (1949-1986), a întemeiat, la Charleville-Mézières, Institutul Internațional al Marionetei și Școala Națională Superioară pentru arta marionetei (ESNAM), alături de francezul Jacques Felix. Cineva spunea: „Fără Margareta nu s-ar fi putut face nimic”, dar a fost sprijinită din plin de autoritățile regiunii Ardenne. Pentru orașul în care s-a născut Arthur Rimbaud, institutul, școala precum și Festivalul Mondial al Teatrului de Marionete au însemnat evenimente importante pentru viața culturală, iar regizoarea de origine română a lăsat o amprentă greu de egalat. Timp de 14 ani, cu talentul, energia și ideile ei, ea a inițiat și pus în practică o serie de evenimente de mare anvergură: întâlnirea internațională a școlilor de teatru, publicații diverse, congrese, întâlniri, fiind aleasă Președinte de onoare a UNIMA (Uniunea Internțională a Marionetiștilor), recunoscându-i-se meritele deosebite în promovarea, dezvoltarea și renumele teatrului de animație la nivel internațional. A fost și Chevalier de l’ordre des Arts et des Lettres, rang acordat de Ministerul Culturii din Franța.

La ediția de anul trecut a Festivalului Mondial al Teatrului de Marionete, în cadul unei ceremonii emoționante, Școala Națională Superioară pentru arta marionetei (ESNAM) a primit numele Margaretei Niculescu, drept omagiu adus acestei mari doamne a teatrului de păpuși care, după cum spunea, cu altă ocazie, unul dintre primarii orașului: „a contribuit la reînnoirea profundă a artelor marionetei, a acestei practici artistice şi a percepţiei pe care o are publicul în raport cu marioneta.”

La ceremonie au participat: Roselyn Bachelot, ministrul Culturii, Boris Ravignon, primarul orașului Charleville-Mézières, Philippe Sidre, directorul Școlii, Jean-Pierre Lescot, președintele Asociației Les Petits Comediens de Chiffon (trupă de păpușari din care a făcut parte și Jacques Felix) și care  vorbit în termeni elegioși despre contribuția Margaretei Niculescu. Pe piatra dezvelită cu această ocazie stau scrise următoarele cuvinte ale Margaretei Niculescu: „Cultura păpușărească, crește, crește...”

“Un spirit vizionar care a revoluționat arta marionetei”, după cum o caracteriza dramaturgul Matei Vișniec și care “a jucat un rol major în reînnoirea marionetei între 1949 şi 2013 și a marcat o întreagă epocă şi a format generaţii de marionetişti”, așa cum se sublinia în caietul program al ediției 2021 a Festivalului mondial al teatrelor de marionete, Margareta Niculescu  rămâne unul dintre cei mai cunoscuți și respectați români din ultimele decenii.

 

Conu’Leonida și noi

 

Prin platforma Teatru la cinema am văzut online un spectacol produs de Teatrul Dramaturgilor Români: Nocturnele lu’Leonida,  care în urma unui parteneriat se va difuza în teatrele și cinematografele din țară. Scenariul teatral după Ion Luca Caragiale precum și regia sunt semnate de Alexa Visarion, bun cunoscător al dramaturgiei caragialiene.

Pornind de la Conu Leonida față cu reacțiunea, Alexa Visarion  a adăugat în scenariul Nocturnele lu’Leonida   și replici din alte piese, fragmente din publicistica sau nuvelistica lui Caragiale, pentru a sublinia actualitatea marelui dramaturg, pentru a da mai multă profunzime montării. A creat astfel, un spectacol pamflet, în care contemporaneitatea textului te copleșește, te face să reflectezi, să meditezi. Scrupulos cu detaliile, meticulos în găsirea soluțiilor scenice, în indicațiile date actorilor, Alexa Visarion a creat un spectacol plin de semnificații.

Prima imagine care se ivește în fața privitorului este camera în care locuiesc Leonida și Efimița. Un spațiu conceput în detaliu de către Viorica Petrovici, fiecare element fiind la locul lui și motivat. Parcă pornind de la citatul lui I.L.Caragiale : “Gazeta este pâinea noastră cea de toate zilele a opiniei publice...o metaforă mai fericită nu cunosc”, Viorica Petrovici a umplut camera cu ziare, multe ziare, de toate orientările, de cărți pe care se sprijină o folie de lemn ce sugerează patul. Apoi, un coș de haine în care se ascunde o mașină de scris și un tricolor, scaune cu spatărul pictat, cufere din nuiele, cadrul unei uși pe rotile, o perdea, draperii, haine atârnate pe unde se nimerește,o mașină de cusut, păpuși împrăștiate, o colivie cu un canar împăiat, pantofi, o oală de noapte din porțelan ce are desenat chipul lui Napoleon, un satâr, un căruț de copil, un glob pământesc fără picior, un ciocan de lemn, o copie după tabloul România revoluționară de  Rosenthal, flori de tei puse la uscat, un lighean din tablă, fotografii, O mulțime de lucruri inutile, înghesuite într-o aparentă ordine care sugerează dezordinea de afară. Viorica Petrovici a creat o lume impactantă, plină de semnificații care copleșește.

Marian Râlea, interpretul lui Leonida, nu este la prima întâlnire cu regizorul Alexa Visarion. S-au întâlnit la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu și la unteatru în Noaptea bufonilor, dar nici cu textul lui Caragiale. Cu mulți ani în urmă a jucat în travesti rolul Efimiței la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Cum e Leonida lui Râlea? Savuros, haios, profund, atent la fiecare replică sau gest. Este un Leonida mai revoltat, mai patriot decât în alte versiuni. Cântă Tricolorul cu mâna la inimă, înveșmântat în steag, scrie un manifest, Jos masca, dându-l “anonimă semnată”, discută cu patos despre tot felul de crize (economică, agrară, politică, financiară), despre situația Europei, despre “biată țara asta”, despre “un guvern de bandiţi, fiindcă n-are cine să-l oprească... fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi!”.Cu dezinvoltură trece Marian Râlea  de la o stare la alta, de la tristețe la exaltare, dansează vals cu Safta, se îmbracă și se dezbracă, cu gesture largi, de fracul pus peste pijama. Efimița Rodicăi Mandache este ascultătorul cuminte, atent, îngăduitor, care-i soarbe cuvintele consortului, care îngână Valurile Dunării, care-i iartă “trezirea simțurilor” la vederea Saftei, care nu se simte jignită când i se reproșează că nu înțelege politica. Îmbrăcată cu o cămașă de noapte cu motive populare, pe deasupra cu un halat, basma pe cap și o fundă mare, care îi alunecă pe ochi, actrița crează un personaj mai mult din tăceri și gesturi. În scenă mai intră și Amelia Ursu care este Safta. Plină de energie, cochetează cu Leonida, este îmbrăcată fistichiu, o fustă lungă, apoi, peste, o bluză trei sferturi, haină de blană, cizme, o tiară.   

În final, obiecte aruncate se amestecă cu fulgii din perne, iar Leonida trece printre scaunele goale din sală, decepționat, dărâmat, singur. Un cadru lung, cinematografic care întregește un spectacol ce se reține.

 

Teatrul Dramaturgilor Români- Nocturnele lu’Leonida, scenariu teatral de Alexa Visarion, după I.L.Caragiale. Regia: Alexa Visarion, Scenografie:Viorica Petrovici. Distribuția: Marian Râlea, Rodica Mandache, Amelia Ursu. Data vizionării:29.ianuarie 2022.

Povești adevărate

 

Asociația Art Revolution  este podul care face legătura între publicul tânăr și temele acute ale lumii în care trăim. De asemenea, Asociația susține artiștii care cred că pot schimba lumea și pot avea un impact uriaș prin creațiile lor artistice. De-a lungul timpului, Asociația Art Revolution a fost nominalizată la Premiile AFCN pentru contribuția la promovarea culturii române în lume, precum și la Premiile Orașului București ARCUB. În anul 2019, Asociația Art Revolution a obținut premiul al doilea în cadrul Galei Societății Civile, la secțiunea Campanii de comunicare pe teme sociale cu proiectul „Mame adolescente”.

Proiectul „Mame Adolescente” a demarat de la statisticile conform cărora 22000 de persoane minore nasc anual în România și, așa, acest proiect s-a alăturat spectacolului de teatru Foreplay, un proiect care documentează cu mijloace artistice situația maternității timpurii din România. Este vorba de o realitate dură care ar necesita o dezbatere responsabilă la nivelul factorilor de răspundere, al părinților, educatorilor vizavi de lipsa educației sexuale, a abuzurilor, a sărăciei, a traumelor psihice. Sigur,un spectacol sau două sau trei nu rezolvă problema, dar poate atrage atenție. Teatrul document sau social e o formulă de teatru, depinde însă de cum spui povestea, de text, de transmiterea mesajului. Docuteatru nu este o instanță în adevăratul sens al cuvântului, poate, doar una morală.

Foreplay a fost oferit gratuit, online, iar curiozitatea m-a împins să mă așez comod în fața calculatorului și să văd despre ce e vorba. Piesa este scrisă și regizată de Ozana Nicolau și este realizată și cu sprijinul Asociație Culturale Replika. Este o documentare extrem de laborioasă, o investigație a fenomenului nașterilor timpurii, care ia proporții îngrijorătoare. Din discuțiile cu adolescentele, viitoare mame, cu părinții lor, cu factorii responsabili sau educaționali a ieșit un text limpede, care chiar dacă, pe alocuri, șchioapătă, scoate la lumină zbaterea, chinul, îndoiala, frica de necunoscut, prejudecățile și întărește convingerea că lipsesc multe lucruri care să stopeze fenomenul.

Spectacolul este un colaj de documente, mărturii, interacțiune cu publicul, poveștile de viață ale personajelor sunt rupte din realitate. Urmărind spectacolul m-am simțit vinovată, am încercat să mă gândesc cum aș reacționat eu, ca părinte, într-o situație dată. Ar fi și vina mea? Sigur că primul impuls ar fi supărarea sau frustrarea, apoi, aș încerca să ajut.Cele două mame adolescente sunt interpretate de Ioana Anastasia Anton ((actriță la Teatrul L.S.Bulandra, premiul UNITER pentru debut în 2008) și de eleva de liceu Voica Oltean. Prima, având experiență artistică și fiind și mamă, a doua, jucând doar într-un film. Amândouă au prospețime, dovedesc o atentă înțelegere a partiturii și a situației, candoarea vârstei fiind un atu important. Lor li se adaugă Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu, actori la Teatrul Mic, în rolul părinților adolescentelor, care au și ei povestea lor.

Regizoarea Ozana Nicolau mărturisea într-un interviu că: “Ideea spectacolului are o rădăcină ramificată. Pe de-o parte, sunt poveștile din copilăria mea: colege și prietene din cartier care au avut copii în adolescență și acest lucru a fost tratat ca o catastrofă (părinții le-au alungat de acasă sau adolescentele și-au întrerupt studiile). Am fost revoltată că răspunsul familiilor și al școlii la o situație deja dificilă a fost de a agrava criza.  Este evident că o bombă nu se dezamorsează amorsând alte bombe și totuși atunci, ca și acum, aceasta este reacția standard”. Și, nu în ultimul rând, reacția mass media față de “copilul cu copii”. În ultimii anii, subiectul sarcinilor timpurii din România și defazarea față de situația din alte state UE (România este pe primul loc, din păcate) a captat din când în când atenția jurnalistilor. În majoritatea cazurilor, perspectiva era de a prezenta în detaliu tragedia prin care trec mamele minore, cu câteva referințe la neimplicarea statului, dar fără a chestiona rolul familiei, al situației economice.”

Decorul este auster, minimal (mese care delimitează spațiul locuibil din casele fetelor sau sunt folosite și ca alte piesede mobilier), voice over-ul este un personaj ce apare din când în când și spune povestea unei alte fete de 14 ani aflată în situație limită.

 

Asociația Art Revolution- Foreplay. Text și regie: Ozana Nicolau. Scenografie: Mălina Ionescu. Muzica: Diana Miron. Mișcare scenică: Silvia Călin. Distribuție; Ioana Anastasia Anton, Voica Oltean, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu. Data vizionării:26 noiembrie 2021.

 

Viața în hotel

 

V-a interesat vreodată să știți ce se întâmplă într-o cameră de hotel? Câte povești de viață sau de iubire se pot scrie, câte drame se pot petrece, câte întâlniri sau despărțiri au loc?  O cameră banală poate deveni locul unde nu se întâmplă nimic sau, dimpotrivă, au loc tot felul de fapte care marchează  femei, bărbați, căsătoriți sau nu, prieteni, colegi.

V-ați întrebat vreoată ce se poate face în 10 minute? Poți să citești, să scrii o scrisoare, să manânci ceva, să faci o cafea, poți să te îndrăgostești sau să te dezîndrăgostești? Sigur, îmi veți spune că multe alte lucruri se pot face și desface în 10 minute.

Teatrul Godot ne-a invitat la cel mai nou spectacol al său, Hotel Godot, prezentat în streaming.  Este vorba despre mini teatru, piese de 10 minute, extrem de populare în America. Prima culegere de astfel de piese a apărut prin 1923, o antologie semnată de Arthur Sschnitzler, August Strindberg, Ferenc Molnar, dar adevăratul „debut” a avut loc în 1977 la un festival de piese noi americane. De la an la an, popularitatea acestor mini secvențe a crescut și mulți dramaturgi consacrați și-au încercat puterile în acest domeniu. Nu necesită decoruri multe și sofisticate, nici o regie complicată, nici mulți actori. Un fel de pilule, cu acțiune concentrată și imediată despre viață.  Ele doar sugerează o situație, fără a se complica în explicații sau tirade lungi, iar tu, spectator rămâi cu povestea. Astfel, Teatrul Godot ne-a dat voie să intrăm în vârful picioarelor și să ne uităm nu pe gaura cheii, în camerele Hotelului Godot și să aflăm ce se petrece. Nu putem sta mai mult de 10 minute, dacă e mult sau puțin, nu știm. Niciuna dintre cele 10 piese nu au legătură între ele, fiecare abordează un alt subiect, singurul fir conducător este că acțiunea se desfășoară în câteo cameră de hotel.

Doi tineri care trec prin diverse etape de viață, dispariția unui soț neanunțată de soție la poliție (poți deduce căea l-a omorât), un tip încercă să agațe o fată care citește o carte, in parc (săraca fată bogată  care mimează că e sătulă de prea mult bine, caută un om simplu care și el mimează că e altcineva), un el o cere pe ea de nevastă, dar ea nu crede în evoluția relației, o relație între doi bărbați care depind profesional unul de altul, adică simple povești, aparent banale. Situații pe care le putem trăi și noi, nu în 10 minute, ci într-o viață.

Actorul George Remeș „joacă” rolul de director de scenă  al spectacolului, cel care a căutat, adaptat, tradus piesele scurte, scrise de mai mulți autori și a alcătuit o distribuție formată din actori tineri (Vlad Brumaru, Ana Maria Pop, Vlad Ionuț Popescu, Andrada Fuscaș, David Drugaru, Ana Radu) care s-au remarcat prin prospețimea jocului, prin energia degajată, prin căldura cu care și-a tratat personajele.

Ceea ce m-a contrariat un pic este lipsa unor date mai concrete din fișa de spectacol (autori texte, semnatar cadru scenografic), iar „trasul de limbă” nu a dat nici el rezultate. Pot înțelege modestia realizatorilor de a lăsa prim planul actorilor, dar mi-ar fi plăcut să știu mai multe.

Teatrul Godot- HotelGodot. 10 piese scurte. Producător și director de scenă: George Remeș. Sound design: Ștefan Rădulescu. Distribuția: Vlad Brumaru, Ana Maria Pop, Vlad Ionuț Popescu, Andrada Fuscaș, David Drugaru, Ana Radu. Data vizionării: 22 decembrie 2021.