miercuri, 24 mai 2023

Cine este și ce vrea Rosalinda?


O vizită virtuală la Teatrul pentru tineret și copii Gong din Sibiu mi-a oferit posibilitatea de a vedea una dintre ultimele producții ale instituției sibiene, Vaca Rosalinda. 

Vaca Rosalinda este un spectacol muzical, o fabulă muzicală ( cum este menționat în prezentarea spectacolului) și se adresează copiilor peste 5 ani. Textul de spectacol este o adaptare după Andri Beyeler, scriitor elvețian, născut în 1976, laureat al Premiului Frații Grimm, al Premiului german pentru teatru de tineret. Eliza Păuna a scris scenariul, muzica a compus-o Charlie Fălămaș. Lor li se alătură  Alexandra Șerban/ Raluca Răduca, Paul Bondane și Anton Balint, participând activ și la conceptul de spectacol.

Cine este vaca Rosalinda? Este cea mai specială și mai enervantă vacă din univers, care crește la ferma unui om cumsecade. Viața ei alături de alte animale nu e ușoară pentru că “suratele” ei nu se comportă conform standardelor ei. Le ceartă, le face morală. O supără porcul care se tăvălește în noroi, câinele care nu are maniere când mănâncă, găina care cotcodăcește pentru că, auzi tu, a făcut un  ou, peștele care face baie gol. Enervat, stăpânul Rosalindei decide s-o trimită în Africa, sperând că așa va avea liniște. Însă, Rosalinda nu se dezminte și scoate din țâțâni și animalele din junglă, care vin la ferma omului nostru. Fiecare animal are o poveste, încearcă să-și găsească locul potrivit. Sunt povești pline de umor, de un comic irezistibil și printre rânduri poți desluși mesaje despre prietenie, toleranță, despre faptul că trebuie să ne acceptăm unii pe alții, cu bune și cu rele, despre puterea negativă a criticii în exces, dar, mai ales, despre puterea tămăduitoare a muzicii.



Spectacolul de la Teatrul Gong este o surpriză foarte plăcută. Fără păpuși, fără decor, doar muzică, instrumente muzicale și actori care cântă și joacă. Interpeții (Eliza Păuna, Charlie Fălămaș, Raluca Răduca, Paul Bondane și Anton Balint) sunt tineri și extrem de entuziaști, de dispuși la joacă, dar la una serioasă. De fapt, ai senzația că ești la un concert în toată regula. Se cântă live cu voce și la instrumente (pian, tobe, chitară, cajon, clape, trompetă, fluier, tamburină, drâmbă, maracos, clopote tubulare, cabasa), toți interpreții fiind extrem de muzicali, plini de energie. Se vede și se simte că le place ce fac, sunt proaspeți, iar spectacolul este inedit, plin de imaginație, ieșit din canoanele tradiționale ale unui spectacol pentru copii.


Teatrul pentru copii și tineret „Gong”, Sibiu- Vaca Rosalinda de Eliza Păuna după Andri Beyeler. Muzica: Charlie Fălămaș. Conceptul și distribuția: Alexandra Șerban/ Raluca Răduca, Eliza Păuna, Charlie Fălămaș, Paul Bondane, Anton Balint. Data vizionării: 10 decembrie 2022.


Oana Leahu: “Fiecare copil e unic și are așteptări când vine la teatru”



Pe Oana Leahu e greu să o prinzi, să stai de vorbă cu ea. Un Speedy Gonzales care e mereu pe drumuri, nu scapă vreo premieră sau întâlnire profesională, montează în multe teatre, predă la facultate. Are o fișă de creație extrem de bogată, premii, este curioasă, pusă la punct cu ultimele noutăți în domeniu, prezentă, dotată cu un optimism debordant, responsabilă, prietenoasă.  Dornică sa aflu mai multe despre ea, am abordat-o, între mai multe drumuri, ședințe, cursuri, repetiții.





Raluca Tulbure: Absolventă de regie, ai fost atrasă încă de la început de teatrul de animație. Ce te-a fascinat la acest gen de teatru de care ai rămas profund atașată?

Oana Leahu: Încă din studenție am fost atrasă de studierea metaforei teatrale, de împlinirea sa scenică și am încercat, cu orice examen de specialitate, să mai descopăr un strat, un sens al acestei noțiuni atât de vaste. Dar asta am conștientizat mai târziu, atunci când am început să-mi structurez teza de doctorat. Însă, probabil că acest univers profund metaforic al teatrului de animație m-a determinat să încerc o montare, apoi încă una și încă una....și anii au trecut, iar eu tot mai caut să spun povești și să descopăr metafore pe care să le împărtășesc cu artiștii și spectatorii care acceptă provocările mele. Și, desigur, un rol extrem de important în devenirea mea profesională a fost experiența de creație și cunoaștere împărtășită de profesorii de clasă: Victor Ioan Frunză și Călin Florian. 

R.T.: Ai visat din copilărie să faci teatru? Care a fost factorul determinant?

O.L.: Cred că foarte mulți copii visează  (și acum!) să fie pe scenă, să pătrundă în misterioasa lume a teatrului. Dar, da, nu-mi amintesc de mine-copil fără a fi pe scenă, spunând poezii, dansând, fiind implicată în spectacole mai mici sau mai mari, fiind Furnicuța, sau Ostașul lui Țepeș sau Capra din Capra cu trei iezi, cu aceeași bucurie de a fi în spectacol, de a exista pe o scenă. Factorul determinant?! Nimic mai simplu: familia mea! Niște părinți minunați cărora le plăcea să-mi spună povești, care mi-au permis mereu să descopăr, să mă joc, să-mi pun și să le pun întrebări (nu întotdeauna comode), care mi-au oferit mereu timp, atenție, înțelegere, tandrețe – IUBIRE! Aș dori tuturor copiilor din lume o copilărie ca a mea: cu seri lungi de discuții, cu mult râs, cu joacă, cu mici boacăne și cu rare ridicări din sprâncene ale tatei sau cu un mic zâmbet ușor malițios sau ironic al mamei – aspre pedepse! La noi în casă se citea mult și se discuta despre cărți, se asculta muzică  (vinilurile erau la mare căutare), mergeam la spectacole, chiar dacă în Onești nu era teatru, dar Casa de Cultură găzduia multe spectacole de la teatrele din Bacău, Iași, București, și îmi aduc aminte cu mare plăcere de trupa de teatru de amatori în care a fost și mama. Nu a existat un moment clar care să marcheze Marea mea întâlnire cu Teatrul, totul a decurs firesc ca o acumulare de întâmplări de viață.


R.T.: Cum crezi că ar trebui să arate un spectacol care se adresează celor mici? De ce trebuie să ții cont?

O.L.: Mă întreb asta de ori de câte ori încep un proiect! Am mereu emoții la întâlnirea spectacolului cu publicul! Mie îmi place să spun povești! Și când pot să-mi invit spectatorii la Feerie – mă simt împlinită. Nu mă gândesc că trebuie să concep un spectacol pentru mici sau mari; îmi doresc doar ca povestea pe care o adresez lumii să ajungă la suflete!  Insă, trebuie să recunosc: copiii sunt un public foarte pretențios, extrem de direct, foarte atent la dinamica imaginilor scenice, la detalii și, de cele mai multe ori, foarte sensibil! Fiecare copil e unic și are așteptări când vine la teatru – așa că , nu e ușor! Imi place să-i văd în sala de spectacol, mai ales duminica, atunci când vin cu părinții și/ sau bunicii – pregătiți de sărbătoare. Teatrul – ca sărbătoare de familie! Are sens, nu?!

R.T.: Păpuși sau marionete?



O.L.: Și păpuși și marionete! Fiecare obiect animat are farmecul, limbajul și provocările sale. Imi aleg sistemul sau sistemele de animație în relație cu textul și concepția de spectacol, cu ceea ce intenționez să transmit și, nu în ultimul rând, țin cont de calitățile actorilor implicați în proiect. Am amintiri dragi prilejuite și de spectacolele realizate cu păpuși și de cele realizate cu marionete. Totuși, până acum, cea mai fascinantă a fost întâlnirea cu marionetele cu fire lungi la Teatrul de marionete din Arad, spectacolul Aladin și lampa fermecată. Iluzia perfectă că scena e doar a marionetelor, că personajele au propria lor viață și că nimeni și nimic nu le anima, decât propria voință, gesturile pline de grație și poezie, de gingășie sau de umor – sunt darurile pe care mi le-au oferit marionetiștii arădeni. Împreună cu zilele și nopțile lungi de încercări și căutări, de pus fire, de aruncat mosoarele cu ață chirurgicală la 3,80 m (acolo era situat podul pentru mânuire), spaima că se poate întâmpla un accident în timpul spectacolului, că se pot încurca firele sau se poate scăpa o cruce de mânuire din pod-fascinant și UNIC. Despre tristețea momentului când a trebuit să tăiem firele și să transformăm spectacolul...altă dată sau, așa cum se spune în povești:  a fost odată ca niciodată.... Le datorez marionetiștilor de la Arad descoperirea lumii legate cu fire de Creator, așa cum le datorez colegilor – actori păpușari de la Teatrul Prichindel din Alba Iulia și directoarei Ioana Bogățan – debutul, primii pași în Misterioasa aventură prin lumea păpușilor mici sau mari , dar toate magice. Târgu-Mureș, Iași, Bacău, Sibiu, Târgoviște, Baia Mare, Ploiești, Brașov, Galați, Craiova, Timișoara, Cluj, București, Satu Mare, Eger, Praga, Subotica, Avignon, Bialystok, Soci, Blaye, Chișinău, Florianapolis, Casablanca, Puerto Vallarta – orașe, teatre, festivaluri artiști, experiențe – povești! Și provocări!  Ca cea trăită împreună cu actorii Teatrului Național din Târgu-Mureș (trupa “Liviu Rebreanu”) care au dorit să-și însușească din tainele artei animației pentru a putea da viață spiridușilor din Poveste irlandeză. Totul este posibil atunci când crezi în povești și în teatru.

R.T.: Când te gândești la un spectacol care este etapa care îți place cel mai mult?


O.L.:Imi place foarte mult când visez spectacolul. Când îl plimb cu mine peste tot – pentru că este în mine, doar al meu – la început! Apoi, urmează o altă etapă : aceea a împărtășirii gândurilor, întrebărilor, grijilor, concepției cu echipa de creație: scenograf, compozitor, coregraf, maestru de ecleraj. Și încet, sau mai repede, găsindu-și ritmul propriu, proiectul devine și al actorilor, și al echipei de producție, apoi  vine momentul premierei și, nu mai poți face nimic! Privești, realizezi cât ai reușit să transmiți din emoțiile și gândurile tale și te pregătești să treci mai departe, la altă poveste.  Imi place fiecare clipă din construcția unui spectacol, dar  mi-e greu la prima întâlnire cu publicul. Atunci simt că nu mai am nicio putere, că spectacolul e mai mult al lor – actori și spectatori. Asta e!


R.T.: Care sunt persoanele pe care le consideri importante pentru drumul tău în artă?

O.L.: Mi-a plăcut și îmi place să învâț! De la părinți, profesori, scenografi, coregrafi, compozitori, actori, dramaturgi, teoreticieni, critici, colegi, studenți...fiecare întâlnire cu sens mă ajută să mai descopăr câte ceva depre lume și despre mine. Dar pentru modul în care văd teatrul de animație astăzi trebuie să le mulțumesc mai ales scenografilor cu care am lucrat: Eustațiu Gregorian, Eugenia Tărășescu – Jianu, Moni Bodor, Eugen Stoian, Cristina Pepino, Rodica Arghir, Nelu Pitic, Lukácsy Ildikó, Roua Vasilescu, Liliana și Edi Lașoc Alina Herescu, Hristina Nedeva-Mladenović, Costache Gavril Șirițeanu și lista va continua, pentru că teatrul de animație înseamnă imagine. Și, pentru că nu există feerie fără muzică și coregrafie, nu pot să nu amintesc de Dorina Crișan Rusu, Ciprian Manta, Călin Ionce, Zeno Apostolache Kiss, Pedro Negrescu, Cari Tibor - compozitori care m-au completat cu armoniile lor și de coregraful Hugo Wolf care mi-a fost partener în multe proiecte. Teatrul de animație înseamnă echipă și consider că am avut șansa unor întâlniri inspirate. Și, totuși, care e primul nume care îmi vine în minte când caut răspuns la această întrebare? Simplu din nou: Cristian Pepino!


R.T.: Cadru didactic în cadrul  Universității de artă din Tg. Mureș, decan al Facultății de arte în limba română, cu o activitate îndelungată, regizor, cum se împacă cele două activități, care te solicită mai mult?


O.L.: Incerc să le împac printr-o bună organizare a proiectelor. Incerc! Și, pe cât posibil, ofer timp și energie pentru fiecare în parte. Fiecare lucru cu timpul său. Când lucrez la scenă – aparțin spectacolului, când sunt în universitate – încerc să mă dedic, cât de mult se poate, vieții academice. Încerc să mă investesc în fiecare moment cât mai complet.  


R.T.: Ce încerci să le insufli studenților tăi, ce le ceri?


O.L.: Îmi face o reală plăcere să lucrez cu studenții! Când sunt prezentă la întâlnirea cu ei– uit de toate celelalte activități sau probleme. Sunt recunoscătoare că se întâmplă astfel pentru că nu îmi propun acest lucru în mod conștient. Nu am nici un merit. Pur și simplu.mă bucur să mă uit în ochii lor și să încerc să le descopăr întrebările și problemele. Nu e mereu ușor, dar e interesant și provocator. Sper că putem împărtăși împreună experiențe importante: de scenă, de teatru, de viață. Fiecare student vine cu lumea lui – pe care încerc să o înțeleg! Dar sunt câteva calități pe care le admir și sper să le regăsesc la toți: sinceritate, generozitate, curiozitate, dorință de cunoaștere, interes pentru profesie, capacítate de muncă, imaginație, spirit ludic, curaj și, nu în ultimul rând, bucuria de a exista în fiecare zi!


R.T.: Multe dintre spectacolele tale au participat la manifestări interne și internaționale, au luta premii. Cât de importante sunt ele în cariera ta?


O.L.: Desigur, îmi face plăcere când un spectacol la care am contribuit și eu se bucură de atenția și recunoașterea publicului și, uneori, a colegilor de breaslă sau a specialiștilor în domeniu. E ca o confirmare că întrebările, căutările, gândurile tale sunt posibile și în opinia altora care pot privi cu mai multă obiectivitate și analizând în ansamblu experiența ta creatoare, dar mai importantă e credința mea în ceea ce fac. Și întâlnirile! Cu artiști deosebiți, cu spectacole remarcabile, cu oameni erudiți, generoși și sinceri.


R.T.: Ce crezi că îi lipsește teatrului de animație la ora actuală?


O.L: Teatrul de animație este o artă extrem de complexă, deschisă unei multitudini de interpretări, abordări, mijloace de expresie. Noi ar trebui să căutăm mai profund, cu mai mult curaj, cu o mai mare diversitate, ce l-ar înnobila în mod deosebit! Și, poate, să se scrie mai mult și mai argumentat despre această Artă.





Magia poveștii fără vârstă

 

Printre ultimele premiere ale Teatrului Național Radiofonic pentru copii s-a numărat și Spărgătorul de nuci și Regele șoarecilor, dramatizarea și regia fiind semnate de Diana Maria Mihailopol. Spectacolul a fost realizat pentru a marca bicentenarul morții scriitorului E.T.A.Hoffmann (1776-1822).

Audiția mi-a trezit amintiri din cele mai diverse, unele care veneau din copilărie când stăteam cu urechea lipită de radio, altele de pe vremea când lucram la teatru și am văzut un mini spectacol făcut pentru Crăciun de Cătălina Buzoianu.

Povestea scrisă de prusacul Ernst Theodor Amadeus Hoffmann  a apărut în 1816, iar Alexandre Dumas, în 1840, a scris o versiune proprie care a stat la baza libretului baletului lui Piotr Ilici Ceaikovski din 1892.

Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor spune istoria Mariei și a fratelui ei, Fritz,  care în noaptea de Crăciun așteaptă să vadă ce cadouri le aduce nașul lor, Drosselmayer, un ceasornicar și inventator iscusit. Așteaptă cu nerăbdarea oricărui copil din orice timp, plini de emoție. Și, ce să vezi? Un castel cu mecanism de ceas și cu tot felul de omuleți care vin și pleacă. Atenția Mariei este atrasă de un spărgător de nuci, urât și ponosit, care, la un moment dat,  va prinde viață. Si, de aici, povestea își urmează cursul. Ca la un semn, toate jucăriile devin ființe vii, apare și o armată de șoricei, însoțiți de regele lor, cu șapte capete și au loc o serie de întâmplări neobișnuite. Astfel, suntem părtași la o noapte de magie, într-o lume fascinantă. Am încălecat pe-o șa, dar nu vă spun povestea toată.

Diana Maria Mihailopol a alcătuit un scenariu coerent, alert, care aduce ceva din poezia Sărbătorilor de iarnă, din exuberanța emoțiilor în fața pomului de Crăciun, din neastâmpărul copiilor. Închizi ochii și ești în poveste. A știut să dozeze, să extragă esențialul, a alcătuit o distribuție potrivită fiecărui personaj, cu actori din generații diferite și a folosit, pe lângă muzica lui Ceaikovski, inserturi de jazz, propuse de regizorul muzical Andrei Miricescu, care fac ca audiția să fie pe placul și a celor mici, dar și a celor mai mari. Combinația de muzică clasică cu jazz, interpretarea actoricească, citirea poveștii de către regizoare fac din spectacolul Spărgătorul de nuci și Regele șoarecilor, unul pe care să vrei să-l asculți iar și iar.

Diana Maria Mihailopol mărturisea: „Am acceptat soluțiile și mijloacele artistice propuse de regizorul muzical, Andrei Miricescu, acelea de a adăuga, pe lângă cunoscutele fragmente muzicale ale lui Ceaikovski, variațiuni pe tema Spargatorului de nuci din zona jazzului. Astfel, Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor iese din tiparul basmului tradițional și din forma de expresie tipică a spectacolelor pentru copii, tinde, în această încercare scriptică, spre o formă deschisă către adolescenți și adulți, dorind să definească starea trăită în timpul în care Marie Stahlbaum traversa din ungherul izolat al copilăriei către epoca personală a tinereții, ca noua perioadă care se cere trăită”. 

Distribuția, extrem de numeroasă, s-a pliat pe intențiile regizoarei, actorii au intrat în joc cu entuziasm și plăcere. O notă de prospețime e dată de interpreții Mariei și a lui Fritz, Alina Rotaru și Eric Deliu, alături de Marian Râlea (Drosselmayer), Lucian Ionescu (Spărgătorul de nuci), Marius Manole (Regele Șoarecilor), Mihai Gruia Sandu (Povestitorul), în rolurile principale. Și ceilalți actori au realizat partituri bune în roluri de mai mică întindere.

Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor, o poveste pe care s-o asculți, nu numai de sărbători și, dacă ai imaginație poți trăi alături de fiecare persoanaj. 


Teatrul Național Radiofonic pentru copii- Spărgătorul de nuci și Regele șoarecilor  de E.T.A. Hoffman. Traducere: Gustav Gusti. Dramatizare și regia artistică: Diana Maria Mihailopol. Redactor  coordonator de proiect: Irina Soare. Regia de montaj: Florin Bădic. Regia de studio: Mircea Crăiniceanu. Regia tehnică: Codrin Lazăr. Regia muzicală: Andrei Miricescu. Distribuția: Marian Râlea, Alina Rotaru, Marius Manole, Lucian Ionescu, Rodica Mandache, Jeanine Stavarache, Angela Ioan, Manuela Ciucur, Ionuț Grama, Marcela Motoc, Eric Deliu, Catinca Radu, Mircea Alexandru Băluță, Cezar Antal, Marian Lepădatu, Oana Jindiceanu, Vera Linguraru, Daniel Tudorică, Mugur Dumitriu, Alin Aronovici, Cristiana Mihai, Voicu Hertel și Mihai Gruia Sandu. Data audiției: 25 și 26 decembrie 2022.


Bobsi, cel care trăiește frumos




La editura clujeană Ecou Transilvan, a apărut o nouă carte-interviu ce poartă semnătura lui Ion Moldovan, dedicată lui Constantin Dinulescu. Pasionat de teatru și de oamenii lui, Ion Moldovan a mai publicat dialogurile avute cu Draga Olteanu, Simona Bondoc, Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru, Valeria Gagialov, Virginia Rogin. Despre Mimi Enceanu a adunat documente, puse la dispoziție de Georgeta Filitti, mărturii ale unor colegi, cronici, aducând în memorie o actriță uitată.

Cartea Viață și Teatru, Teatru și Viață este rezultatul multor ore de lungi discuții, a unei documentări serioase despre activitatea scenică a lui Constantin Dinulescu, Bobsi, pentru prieteni. Nonagenar (19 martie 1933), Constantin Dinulescu face parte din galeria actorilor care poartă pe umeri “dulcea povară” a scenei de aproape 60 de ani, având o longevitate de invidiat. Un om care a traversat epoci istorice, teatre, directorate, a jucat mult, roluri mici, roluri mari, pe care le-a conceput cu migala unui ceasornicar (pasiunea lui de o viață).

S-a născut la Alexandria, în familia unui professor de limba română, a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1955 (clasa lui Alexandru Finți), pentru vreo 20 de ani a jucat la Teatrul Național din Iași, iar din 1970 a devenit actor pe prima scenă a țării. A mai jucat la Teatrul Evreiesc de Stat, la Teatrul de revistă “Constantin Tănase”, la Metropolis, a înregistrat zeci de roluri pentru radio sau televiziune, dar a făcut puține filme. Despre toate astea i se confesează lui Ion Moldovan, care are abilitate în a pune întrebări, îl face să răspundă și la un chestionar Proust, are răbdare să asculte.  De fapt, cartea este  o mărturie despre mari actori, partenerii ideali pentru Constantin Dinulescu, despre regizorii cu care s-a înțeles (Crin Teodorescu, Sorana Coroamă Stanca, Mihai Berechet, Ion Cojar, Sanda Manu) sau cu care nu a prea rezonat (Horea Popescu). Nu vorbește cu ranchiună, dar cum în fiecare meserie există și tristeți, ele fac parte din viață. Confesiunea este asemenea unei  “valize” cu comori “în adâncuri îngropată”, dar pe care le descoperim pas cu pas.

Constantin Dinulescu a trăit frumos, decent, înconjurat de iubire, vorbește cu mâna pe inimă, “Am fost un actor foarte disciplinat și am găsit întotdeauna puterea să depășesc micile sau marile neajunsuri, ca să nu zic conflicte, care, firesc, n-au cum să nu apară în munca noastră.” 

Cartea este împărțită în capitole, așezate aproape cronologic. În afara dialogului, mai putem citi cronici, mărturii ale unor colegi de scenă, o foarte minuțioasă teatrografie, listă cu piese radiofonice, o bogată selecție de fotografii. Într-un scurt cuvânt înainte, actorul spune: “Am scris din dorința de a lupta cu uitarea, de a lupta cu nepăsarea și sunt conștient că e ceva donquijotesc în ce fac, dar oricît de mică, de neînsemnată ar fi părerea mea, sunt convins că nu e totul în zadar.”

A rămas în legendă zicala că “un actor trebuie să aibă statură, gură și figură”, dar cred că trebuie să mai aibă o mare dragoste pentru teatru, pentru oamenii lui, pentru public, o mare capacitate de extrovertire, de generozitate, de respect. Constantin Dinulescu le-a întruchipat pe toate astea. 

Pe actorul Constantin Dinulescu îl știam, citind cartea am descoperit și pe omul Constantin Dinulescu sau, mai simplu, pe Bobsi.


Ion Moldovan- Constantin Dinulescu-Viață și Teatru, Teatru și Viață. Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2022, 493 p.


joi, 16 martie 2023

 


Prima ediție a cărții lui Leny Caler, Artistul și oglinda (editura Universal Dalsi, 2002) am văzut-o în biblioteca Floricăi Ichim. Am vrut s-o împrumut, dar de fiecare dată intervenea ceva și uitam de ea sau nu o mai găseam în “marea” de tomuri din bibliotecă. Cum am aflat că a apărut o nouă ediție, am comandat-o. Eram fascinată de legendele pe care le știam despre ea, auzisem povești, citisem jurnalul lui Mihail Sevastian și, curioasă din fire, am citit cartea cu nesaț.

Leny Caler (1904-1992), actriță și cântăreață celebră, a fost una dintre frumusețile Bucureștiului interbelic. “Are ceea ce se numeşte stil, diversitatea cea mai mare în unitatea de ton cea mai strictă. De aici şi contagiunea irezistibilă a jocului d-sale”, spunea Camil Petrescu.

Absolventă a Conservatorului particular de artă dramatică al lui Alexandru Mihăilescu, încurajată de Maria Ventura să se dedice scenei, remarcată la începuturi de Mihail Sebastian și Mircea Ștefănescu, Leny Caler a jucat pe multe scene având parteneri celebri. A făcut parte din trupa Luciei Sturdza Bulandra la Teatrul Regina Maria, apoi la treatrul lui Sică Alexandrescu, Teatrul Nostru, a jucat la Teatrul Barașeum, a înființat cu George Vraca Teatrul Victoriei, a jucat și la Teatrul Municipal, iar în 1957 a plecat în Israel, pentru ca apoi să se stabilească la  Berlin.

Peste graniță, Leny Caler a scris cartea de memorii, Artistul și oglinda-repertoriu, roluri și parteneri de neuitat, un fel de radiografie a societății interbelice.  La publicare s-a adăugat un interviu luat de Mihail Sebastian, o addendă care cuprinde niște inserturi biografice, file de corespondență, un articol intitulat Treptele afirmării alcătuite de Geo Șerban. Cartea se deschide cu un articol semnat de Tudor Arghezi și un cuvânt înainte al lui B.Elvin, cel care a primit jurnalul de la Leny Caler. Cartea în sine este scrisă simplu, cu limite pentru că actrița nu avea cine știe ce studii, vorbind fără emfază de cariera ei, de colegii ei de scenă, regizorii cu care a lucrat. A realizat târziu că meseria pe care a iubit-o este una efemeră, că “de pe urma unui actor nu rămâne nimic”.

A avut norocul unor roluri care i-au asigurat notorietate, a fost remarcată de critică de la început. “Mi-am văzut, pentru prima oară în viașp, numele tipărit într-o gazetă, unde erau scrise cuvinte de apreciere, neașteptat de măgulitoare la adresa mea. Nebună de fericire, am citit și recitit acele câteva rânduri atât de dulci pentru mine, până le-am învățat pe dinafară”.Cine le scrisese? Camil Petrescu, cel de care a legat-o o mare prietenie, unii spun că și o mare iubire. Că ea ar fi fost prototipul Elei din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau al Emiliei, al Domnei T din Patul lui Procust.

Atunci când scrie despre Camil Petrescu, Leny Caler păstrează un ton liniștit, nu insinuează nimic legat de vreo pasiune mistuitoare. Un tânăr mic de statură, bine legat, păr blond-șaten, ondulat și doi ochi albaștri, vii, inteligenți. Se vedeau zilnic, el îi citea din cărțile sale, încerca să-i umple golurile de cultură, să o ajute să-și perfecționeze maniera de joc, a încurajat-o să scrie micile povești pe care I le spunea.”Prezența lui în viața mea nu era întotdeauna suportabilă. Tiranic, pretențios, extrem de sensibil.”

Despre Mihail Sebastian scrie că înainte de a-l cunoaște a fost atrasă, fascinată de scrisul lui. I-a legat o prietenie tandră, o admirație și respect reciproc. Aveau discuții aprinse despre teatru, despre muzică, mergeau la concerte. Nu reiese din portretul făcut de Leny Caler că ar fi fost vorba de iubire. De iubit, l-a iubit pe soțul ei, jurnalistul Scarlat Froda.

Alte portrete schițate de actriță au fost cele ale Luciei Sturdza Bulandra, Gheorghe Timică, George Vraca, Ion Iancovescu, Victor Ion Popa, Soare Z. Soare, Elvira Popescu, Tudor Mușatescu, etc.

În afară de aspectele artistice, putem citi în carte despre interdicția de a juca pentru că era evreică (1940), bombardamentul din aprilie 1944, despre venirea comuniștilor la putere, despre accidentul vascular care a dus la sfârșitul carierei ei.

Există și un capitol în care povestește despre seri de teatru la Berlin. Nu s-a putut obișnui cu noile forme de teatru, făcea parte dintr-o generație care purta respect tradiției, considerând că “toate aceste manifestări și inovații spectaculoase sunt o răsturnare de valori.”

Interviul luat de Mihail Sebastian în 1935 completează cartea. Printre rânduri se poate descifra iubirea pe care Sebastian i-a purtat-o lui Leny Caler, ideala lui Corina din Jocul de-a vacanța.

Scrisorile adresate lui B.Elvin, din perioada 1982-986, cel care a primit manuscrisul cărții, cele dedicate unei prietene, un portret semnat de Dorel Dorian încheie “romanul”. Așa scrie pe copertă.

Fără mari virtuți literare, cartea este o mărturie a unei epoci demult apuse,

 

 

Leny Caler- Artistul și oglinda. Biblioteca secolului 20. Editura Publisol, București, 2022, 336 pg.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Trăind cu probleme

 


Andreea Roxana Bolovan, actriță la Teatrul de păpuși Puck din Cluj-Napoca, unde a acumulat experiență în exersarea diferitelor tipuri de păpuși și a jucat personaje diverse cu sau fără vorbe, este un spirit mereu în căutare de noi experimente, noi forme de expresie. Astfel, în afara rolurilor de la teatru, Andreea Roxana Bolovan a făcut regie, singură(Spiridușul voinic) sau cu alți colegi (Pădurea fermecată), a colaborat cu Mini Reactor-ul (ZekiRumBa), a ținut ateliere pentru copii.

În urmă cu ceva timp, a avut loc premiera spectacolului Afară, Înăuntru, propus de Asociația Cirkus Fairies din Cluj-Napoca, al cărui concept și scenariu îi aparțin. Este vorba de un basm teatral fără cuvinte, pentru adulți, în care se combină păpuși (bibabo, marionete, mască) cu teatru de umbre și  cu proiecții video.

“Am gândit spectacolul pornind de la povești personale pe care le-am dezvoltat ulterior”. Suntem invitați la o călătorie interioară, asistăm la confesiunea și trăirile unei fete obișnuite, care trăiește alături de noi, singură, sensibilă, căreia stresul cotidian îi dă nesiguranță, crează depresie. Eroina noatră trăiește într-o lume în care valorile nu mai sunt valori, tehnologia de ultimă oră (laptopul) ne agresează mai tot timpul, ajungând, uneori, să ne guverneze viața, să ne facă să devenim dependenți, asemeanea un drog. Ideea este că, dacă nu reușim să fim stăpâni pe situație, totul poarte degenera. Ecranul lui devine deodată supradimensionat și inundat de cifre enorme care vin în valuri peste noi, dominatoare. Asta e ce se vede din afară. Înăuntrul personajului este un mare gol, bântuit de frică și nesiguranță. Puterea virtualului  spune stăpânire pe mentalul eroinei și ia forma unei păpuși oribile, mici, neagră, păroasă, cu ochi bulbucați, care o ia de mână și o duce în călătoria deloc inițiatică. Momentele de umbre sunt bine executate, siluetele se decupează pe ecran, în alb-negru, ca să sublinieze și mai bine starea de alienare. Îți trebuie și ție, spectator, puțină imaginație pentru a descifra simbolurile pe care le propune povestea din ecran. Prin fața ta se perindă dracii din iad într-o sarabandă “drăcească”, vrăjitoarea cu mătură, liliacul și bufnița (apel la magia neagră), Adam și Eva care reprezintă idea salvatoare. Revenind “afară”, în fața laptopului, raportul de forțe este inversat: fata este din ce în ce mai mică, o păpușă și păpușa-monstru gigantică.

Andreea Roxana Bolovan este ajutată de Robert Gutunoiu (mânuire păpuși și umbre).

Concluzia ar fi că oricât de negru este “înăuntru”, ”afară” vom învăța să ne obișnuim și să trăim cu problemele și dependențele noastre.

Afară, Înăuntru este un spectacol ce îți dă de gândit, plin de metafore ce trebuie decantate.

 


Asociația Cirkus Fairies- Afară, Înăuntru. Concept, scenariu: Andreea Roxana Bolovan. Coordonare artistică: Kata Palacsay. Scenografie, pictură, costume: Florin Marin și Elena Ilash. Shadow puppet design și video: Maria Brudașcă. Design costume: Claudia Nemeș și Alexandra Cosnarovici. Compoziție muzicală: Danaga. Data vizionării: 27 noiembrie 2022.

 

 

Primul pas

 


Cine trebuie să facă primul pas? Bărbatul sau femeia? Ce presupune acest gest? Curaj, asumare, toleranță, renunțare, așteptare, iubire, respect, iertare?

Un posibil răspuns îl poate oferi spectacolul Fă tu primul pas jucat la Teatrul de Artă din București, de ani buni, cu succes. Recent, l-am vizionat pe platforma piciordeplay, în streaming. O comedie romantică scrisă de Jean-Claude Carrière (1931-2021). Romancier, scenarist, actor francez, laureat cu două Premii Oscar (unul onorific și altul pentru film de scurt metraj), nominalizat de alte trei ori, câștigător la Cannes, deținător și al unui Premiu César, Jean-Claude Carrière a colaborat cu Luis Buñuel, Pierre Étaix sau Peter Brook.

Fă tu primul pas ne prezintă o situație neprevăzută, un joc în doi, o poveste de iubire. Ce poți face când te trezești cu cineva necunoscut  în apartament? Te superi, te înfurii, îl dai afară pe ușă, intră pe geam, vorba vine. O cameră de burlac, un tânăr care se pregătește să plece la muncă, o tânără care intră cu un geamantan, se uită de jur împrejur, inspectând casa. Și, de aici, începe o sarabandă a erorilor, un joc de ping pong, în care mingea este când la unul când la altul. De la enervare și ură la iubire nu este decât un pas. Situația în sine are umor, relația dintre cei doi evoluează și urmărindu-i, nu poți să nu te întrebi: ce aș face eu dacă mi s-ar întâmpla?

Cei doi actori, Raluca Aprodu și Marius Călugărița, se sincronizează perfect, jocul lor are ritm, te prinde, sunt credibili. Raluca Aprodu creionează portretul unei fete frumoase, ușor enervantă și care știe ce vrea, deși are și momente de ezitare, el, Marius Călugărița, un bărbat singur, arogant, dezordonat, campion la cuceriri, nepregătit pentru o iubire care l-a luat prea repede.

 

 

Teatrul de Artă prin platforma piciordeplay- Fă tu primul pas de Jean-Claude Carrière. Traducere: Edith Negulici. Regia: Andrei Munteanu. Distribuția: Raluca Aprodu, Marius Călugărița. Data vizionării: 12 martie 2023.