sâmbătă, 25 mai 2024

Frumosasa și Bestia: plusuri și minusuri

 

O zi de miercuri din luna mai. O sală plină ochii cu puștime de grădiniță la ultima premieră de la Teatrul de Animație Țăndărică. Frumoasa și Bestia, poartă semnătura regizorului Bobi Pricop și reprezintă “debutul” său pe scena cunoscutului teatru.

Luminile se sting încet-încet, gongul bate de trei ori și vocea învăluitoare a actorului Victor Rebengiuc începe să depene povestea, asemenea unui bunic, înainte de “noapte bună, copii”.

Clasica poveste a Frumoasei și a Bestiei a fost publicată în 1740 de către Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve, rescrisă de  Jeanne-Marie Leprince de Beaumont, fiind un punct de plecare pentru Andrei Dósa, cel care semnează adaptarea. Versiunea de la Țăndărică păstrează esența poveștii și pledează pentru promovarea unor valori general umane: bunătatea, înțelegerea, blândețea, puritatea sufletului curat. Textul are o ușoară undă de duioșie, cu trimiteri ce ne aduc la realitate, ușor sesizabile pentru adulți, deși, mi s-a părut prea static.



“În esență, teatrul spune povești, iar pe mine mă interesează să descopăr relevanța pe care aceste povești o au pentru oamenii de azi – în ce măsură un basm despre un blestem aruncat de o vrăjitoare și o bestie izolată într-un castel magic poate spune ceva despre lumea din jurul nostru”, mărturișește regizorul.

Printre rânduri putem intui că este vorba despre salvarea unor suflete, măcinate de frică, de furie, de anxietate, de răutatea lumii din jur. Bestia trebuie salvatănu numai de vrăjitoria care l-a transformat într-un monstru, dar și de el însuși. Prințul transformat în Bestie trăiește singur, înconjurat de animale (un măgăruș pe post de cățel, maimuțele), într-un castel, în pădure, unde rar pătrunde picior de om. Deci, se vorbește și despre izolare, despre dorința de a iubi sau despre puterea purificatoare, salvatoare a iubirii. E un drum pe care Bestia îl parcurge și, la capătul căruia găsește dragostea adevărată.

Bobi Pricop a conceput un spectacol tradițional, în esență (marionete cu fire lungi, pasarelă), dar a folosit și mijloace ale tehnicii digitale (proiecții cu microplante pe care le vezi cum cresc în fața ta, microorganisme).

Scenografia semnată de Oana Micu are în prim plan o rotativă, care face ca scenele să se succeadă cinematografic și să taie din lentoarea montării. Pădurea fermecată este cadrul de legătură, poarta spre alte lumi.  Casa părintească, castelul, camerele, toate au mici detalii. Marionetele sunt realizate de Oana Micu și Claudiu Ionescu în tehnica 3D. Frumoase, delicate, dar reci, fără multe trăsături faciale distinctive. Bestia nu este atât de înfricoșătoare pe cât ne-am fi așteptat. Poate fi un balaur sau un dinosaur. Muzica originală compusă de Eduard Gabia ajută acțiunea, punctează momentele, însoțește personajele care, de data asta nu au solo-uri (așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în spectacolele pentru copii).



Meritorie este în spectacol mânuirea. Actorii (Mona Toncu, Simina Constantin, Ruxandra Ștefănescu, Gabriel Apostol, Florin Mititelu, George Simian) au fost atenți la fiecare detaliu de mișcare al marionetelor, au funcționat ca un tot unitar. Faptul ca ei apar doar la sfârșit a dat un plus de mister, sporind elementul surpriză al unui spectacol de animație. Spectacolul Frumoasa și Bestia cu părți bune, cu unele mai puțin reușite (lipsa de ritm, unele momente trenante) este o opțiune repertorială interesantă pentru un public mai mare de 4 ani.

Foto credit: Andrei Roșianu

 

Teatrul de Animație Țăndărică- Frumoasa și Bestia. Adaptare: Andrei Dósa. Regia: Bobi Pricop.Scenografia: Oana Micu. Marionete: Oana Micu și Claudiu Ionescu. Muzică originală: Eduard Gabia. Distribuția: Mona Toncu, Simina Constantin, Ruxandra Ștefănescu, Gabriel Apostol, Florin Mititelu, George Simian. Vocea povestitorului: Victor Rebengiuc. Data vizionării: 15 mai 2024.

 

 

 

 

sâmbătă, 30 martie 2024

Prinde-i! Dacă poți…

 

Teatrul “Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, folosind formula magică Hocus, Pocus…”preparatus” un spectacol nou pentru cei mici, nonverbal, o premieră pentru acest teatrru, regizat de Florin Iftode, actor al Teatrului pentru copii și tineret „Vasilache” din Botoșani.

Hocus și Pocus sunt doi deținuți care evadează și sunt urmăriți de un polițist. Joaca de-a v-ați ascunselea, urmărirea ca-n filme continuă și în arena circului, unde cei doi au nimerit. Ei încearcă să-l păcălească pe polițist cum că ei sunt adevărații clovni. Camuflați în costume colorate, puși pe joacă, dar și pe harță, antrenând copiii  spre amuzamentul lor, cei doi folosesc tot felul de numere pentru a-l păcăli pe polițist, cum ar fi ridicatul halterelor, căzutul, rostogolitul sub ”greutatea”lor, jocul cu pliciul de muște, ce devine ciocan, baloane țintite pe cap, etc. Fiind un circ în toată regula, sigur că nu puteau lipsi numerele cu animalele- păpuși: un cățel acrobat, maimuțica cu cercuri, elefănțelul echilibrist sau numerele cu pălăria buclucașă și bagheta magică din care  ies tot felul de lucruri.  Va reuși polițistul să-i prindă pe Hocus și Pocus? Știu, dar nu vă spun.

Arena de circ imaginată de scenograful de Gelu Rîșca este simplă, deloc încărcată. În lateral, două lăzi colorate, iar în centru este o masa pe care vor avea loc numerele cu păpuși. Păpușile sunt funcționale, cu tijă, apare și o siluetă pe roți, menită să “joace” sau doar să treacă prin scenă. Distribuția le are în rolurile principale pe Viorica Stamate și Marina Măgală, descurcărețe într- ale pantomime, dar și în clovnerie. Lor li se adaugă Cristian Bulagea (polițistul) și mânuitorii Mioara Dospina, Felicia Ștefan, Doru Perpelea.



Hocus Pocus este un spectacol pe care Florin Iftode și l-a imaginat pentru cei mici, dar și pentru cei mari, simplu, amuzant, interactiv.

 

 

Teatrul “Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea- Hocus, Pocus. Regia: Florin Iftode. Scenografia; Gelu Rîșca. Construcție păpuși: Viorica Stamate. Distribuție: Viorica Stamate, Marina Măgală, Cristian Bulagea, Mioara Dospina, Felicia Ștefan, Doru Perpelea. Data premierei: 10 iunie 2023.

 

 

 

Minciuni nevinovate

 Când eram mică, mi se spunea de multe ori: “o să-ți crească nasul ca al lui Pinocchio” sau „parcă ai fi Baronul Münchhausen” atunci când încercam să mă salvez de pedepse spunând minciuni nevinovate. Dacă Pinocchio este rodul imaginației scriitorului italian  Carlo Collodi, Hieronymus Karl Friedrich, Baron de Münchhausen a existat aievea, fiind oaia neagră a familiei sale. Obișnuia ca la petreceri sau partide de vânătoare să povestească întâmplări fabuloase.

Deși scriitorul care l-a făcut celebru este Gottfried August Bürger (1747-1794), puțini știu că personajul literar a fost creat de scriitorul german Rudolf Erich Raspe (1736-1794). Personajul relatează la persoana întâi diverse aventuri presărate cu elemente fantasmagorice. Münchhausen este considerat “campionul” minciunilor din literatura universală depășindu-i pe Pyrgopolinices, arhetipul căpitanilor burleşti al comediografului latin Titus Maccius Plautus, pe Lelio, mincinosul lui Carlo Goldoni, pe Magicianul Prospero, exilatul Duce de Milano din Furtuna lui Shakespeare, sau pe marele bogătaş Gatsby, din Marele Gatsby de Scott Fitzgerald.

Teatrul de animație Țăndărică și-a propus să-l readucă pe mincinosul, dar simpaticul  baron pe scenă, (după montarea din 2005, regizată de Ioan Brancu), într-o versiune nouă, foarte muzicală, semnată de Dan Tudor. Münchhausen, baronul poznaș este o adaptare plină de umor, Dan Tudor având grijă să găsească limbajul adecvat celor mici.  Scenariul său  urmărește mai multe planuri. Pe de o parte, aflăm întâmplări amuzante și pline de exagerări (călătoria pe lună pe un vrej de fasole, balonul făcut din pungi reciclabile și transformat în sanie, naufragiul din Oceanul Înghețat de nord, etc), pe de altă parte, descoperim un baron cât se poate de uman, cu slăbiciunile lui, cu vulnerabilitățile lui, cu imaginația lui debordantă, cu îndoielile sale. Este. însă un personaj plin de farmec, volubil. “Eu sunt Baronul Münchhausen/Cel mai mare vânător/Și-am colindat după vânat/Din Nord la Ecuator/Cu pinguinii am înnotat/Un pește m-a-nghițit!/ În Nil am prins un crocodil/ Și l-am domesticit/ Sute de tigri, mii de lei/ De frică s-au ascuns/ Când am strigat doar după ei/ S-au dus urgent la tuns/Și leii toți păreau căței/iar tigrii pisoiași… Nicicând eu n-am mințit.”



Multă muzică, ritmată, ușor de fredonat, șlăgăroasă care creează o atmosferă agreabilă, un text coerent și cu replici pline de umor, dar și de miez. Poate că, uneori, o minciună cât de mică, nevinovată, ne poate scoate din situații neplăcute și (vă asigur!) că nu ne va crește nasul.

Conceptul scenografic și păpușile îi aparțin lui Mihai Pastramagiu, aflat la o nouă colaborare cu Teatrul Țăndărică (după Muzicanții din Bremen). Inspirată “haita” de lupi, nu foarte fioroasă (împreună alcătuiesc un grup musical), fiecare dintre ei având  detalii de fizionomie sau de costum și accesorii elaborate.  O mențiune pentru  Hangiu: de tot hazul, momentele când îi ies ochii din orbite). O secvență plină de umor, pe înțelesul adulților mai degrabă, este parodia cu “cerbul de aur” care îngână celebra melodie Copacul a lui Aurelian Andreescu. În spectacol avem mai multe tipuri de păpuși: de mari dimensiuni (lupii, Cerbul, Iepurele, Balena, Hangiul), mici dimensiuni (Albinuța, Baronul și servitorul său), siluete, toate mânuite cu pricepere, actori îmbrăcați în costume (Ursul și Ursoaica lui, Calul Nărăvaș).

Baronul este interpretat, când plin de vervă, când mucalit, de Ioan Brancu, secondat în minciuni de Josef, servitorul credincios, jucat de Gabriel Apostol. Ceilalți actori  joacă mai multe personaje, mânuiesc, cântă, dansează. De pildă, Mihai Dumitrescu- un hangiu bine conturat, dar și un șef de haită, George Simian, Alina Teianu- Cocioran- un travesti parodiat.



 Dan Tudor, actor, regizor, mai nou, manager al  Teatrului din Pitești, semnează un spectacol alert, vesel, muzical, care, cu siguranță, va fi un succes de casă și care completează repertoriul teatrului cu un titlu nu foarte des montat, dar necesar.

 

Teatrul de animație Țăndărică, București- Münchhausen, baronul poznaș. Regia și adaptarea: Dan Tudor. Scenografia: Mihai Pastramagiu. Muzica originală: Dan Tudor. Orchestrația muzicală: Vlad Crețu. Distribuția: Ioan Brancu, Gabriel Apostol, Mihai Dumitrescu, Alina Teianu-Cocioran, Mona Toncu, Geroge Simian, Ștefan Craiu. Data premierei: 24 noiembrie

Cuvinte meșteșugite în texte potrivite

 

Cristian Pepino este un artist complet și complex. Regizor specializat în teatrul de animație, scenograf, pictor, grafician, scenarist, autor de cărți de proză, memorialistică sau de specialitate, profesor, un spirit enciclopedic, un suflet generos.

În ultimii ani, s-a dedicat mai mult scrisului, ilustrației de carte, expozițiilor. Tumultul prezenței sale pe scenele teatrelor din București sau din țară, al orelor predate la catedră a fost înlocuit de liniștea dată de scris sau de desenat. Cu ceva ani în urmă, cele două volume publicate la Editura Humanitas, Cartea de la Vama Veche și A doua carte de la Vama Veche s-au bucurat de un mare succes de public, fapt care a reclamat și o continuare.

Recent, la Editura Muzicală a apărut un volum intitulat simplu: Teatru și care cuprinde o parte dintre scenariile care au stat la baza unor spectacole de animație, multe dintre ele premiate la diferite festivaluri. Autorul a împărțit volumul în două capitole: Piese pentru cei mai mici spectatori și Piese pentru orice public. În prima categorie, este vorba despre adaptări după povești mai puțin cunoscute de cei mici, ca: Lecție de zbor și cor pentru puiul de cocor, Trei dorințe, Ionică fără frică, Cântecul cel mai minunat, Zulenka, Prințesa Zulufina, dar și  Muck cel mic, Scufița Roșie, Croitorașul cel viteaz,). În cea de a doua categorie, întâlnim texte precum: Dragostea celor trei portocale, Frumoasa din pădurea adormită, Păcală, Sinbad Marinarul, Frumoasa și Bestia, Trei prințese fermecate, Norocosul Arlechino, Aventurile lui Robinson. Nu sunt doar simple adaptări după Frații Grimm, Gozzi, Charles Perrault ș.a., ci Cristian Pepino a îmbogățit, a adăugat un plus schemei clasice a poveștii respective (versuri pentru cântece, situații noi. personaje noi),  astfel scenariul este original, clar, fără excese de limbaj (așa cum se poartă pentru a oferi un “aer” de actualitate), cu un umor de calitate, subtil, pentru ca și părinții sau bunicii să se distreze alături de cei mici.

În altă ordine de idei, Cristian Pepino are o predilecție pentru textele clasice din care scoate esența, situațiile care se pot transpune teatral, chiar și nonverbal (Visul unei nopți de vară, Adunarea păsărilor, Play Faust, Candid, Migraaaanți- Suntem prea mulți pe nenorociata asta de barcă), scenariile sale fiind complexe, metaforice, spectacolele fiind profunde, deschizătoare de drumuri în teatrul de animație pentru adulți, în ultimi ani, premiate.



Revenind al volumul recent publicat aș remarca faptul că la începutul fiecărui text autorul face o serie de precizări despre spectacolul generat (anul și teatrul premierei, precizări de punere în scenă, etc.). Aflăm, de exemplu, că Lecție de zbor și cor pentru puiul de cocor, text original, scris în 1979 pentru două păpușărese de la Teatrul de păpuși din Constanța, Aneta Forna Christu și Gigi Nicolau, a fost înterzis de cenzură și considerat subversiv pentru că vorbea despre păsările care pot zbura libere către alte zări. “Pleacă cocorii în ţările calde/ În razele soarelui ca să se scalde/ Căci vine iarna, si mor cocorii/ Dacă-i atinge răcoarea ninsorii/. Ei vor veni la primăvară/ Când soarele surâde iară/, Ei vor veni când raza dulce/ Pe-obrajii noştri o să se culce…/ Se vor întoarce cu voioşie/ Când floarea surâde, când pomul învie/ De pe tărâmul necunoscut/ Se vor întoarce, c-aici s-au născut”.

Textele sunt însoțite de ilustrații ce se împletesc perfect, executate în culori pastelate de tinerii scenografi Remus Gabor și Raluca Aionițoaie, colaboratorii lui Cristian Pepino din ultimii ani.

Fiecare text poate fi un punct de pornire pentru noi spectacole, o propunere repertorială, un ajutor pentru regizorii tineri în căutare de texte valabile.

Cristian Pepino- Teatru. Ilustrații: Raluca Maria Aionițoaie și Remus Alexandru Gbor Editura Muzicală, 2023, 538 pag.

 

 

 

miercuri, 17 ianuarie 2024

Opera de trei parale

Duminică seara am pornit la plimbare prin Soho. Care Soho? Cartierul londonez, plin de teatre muzicale și am participat la nunta lui Mackie Șiș cu Polly Peachum, am asistat la o lecție deschisă de cum să devii cerșetor, ținută de “regele cerșetorilor”, domnul Peachum, am intrat în fieful lui Mackie Șiș, în lumea interlopă, coruptă. Opera de trei parale, scrisă în 1928 de Bertolt Brecht pe muzica lui Kurt Weill, este o satiră a unei societăți putrede pe interior, plină de vicii (lăcomie, vanitate, prostituție, etc.), unde totul se poate cumpăra. Replici precum: “Cu nicio sumă de bani nu-i poți convinge să facă dreptate” sau „Pentru-această viață, trebuie să fii prudent/ Căci la închisoare-ajungi dacă nu ești atent” sunt la fel de actuale ca acum aproape o sută de ani. Pentru a accentua similitudinea cu societatea în care trăim, Gelu Colceag a adăugat un monolog de final despre politicienii care fură și, pe care Mackie Șiș (Marius Manole) îl rostește impecabil. Poate că e prea mult! La final, Mackie este grațiat de regină, este făcut cavaler, i se dă un castel și primește …o pensie specială.



Spectacolul, în regia lui Gelu Colceag la TNB, este destul de inegal. Este un spectacol de anvergură, cu o scenografie (Liliana Cenean și Ștefan Caragiu) concepută și pe verticală și care folosește dotarea tehnică (rotativa), cu un ansamblu numeros de actori și figuranți, cu instrumentiști, deci, o desfășurare de forțe. Bine coordonat corul, o combinație de cor antic cu cel al cerșetorilor, care mi-a amintit de un alt regizor și un alt spectacol. La fel de bun este grupul curvelor (Oana Laura Gabriela, Cristiana Ioniță, Beatrice Rubică, Andreea Alexandrescu, Irina Noapteș, Roxana Colceag) sau cel al prietenilor lui Mackie Șiș (Ovidiu Cuncea, Alexandru Georgescu, Orodel Olaru, Mihai Verbițchi). Completează ansamblul grupul cerșetorilor și al polițiștilor care și ei cântă și dansează. Ar trebuie menționate costumele pline de culoare, extravagante sau jerpelite, machiajul tuturor celor din scenă.

Gelu Colceag a știut întotdeauna să-și aleagă actorii și să-i       ”stoarcă” la maxim. Fiind un musical a căutat actori care să și cânte.  Weill a scris o muzică cu melodii simple, dar sugestive. O orchestra (vioară, pian, percuție, clarinet, trompetă, trombon, chitară) condusă de Marius Leau și formată din Ligia Dună, Lucian Maxim, Marius Grigorescu, Cristian Nicolae, Ciprian Martenie, Răzvan Mihai Grigorescu funcționează perfect. La capitolul interpretare sunt câteva care se rețin. Marius Manole în Mackie Șiș este la granița dintre râs, zeflemea și plâns. Personajul lui este tipul de fanfaron, de golan dichisit, de fante, căutat de femei, de care își bate joc și pe care le duce cu zăhărelul, evident. Îmi place la Marius Manole că nu se copiază pe el, deși joacă mult și divers. Zică cine ce o zice! Cântă (deși recunoaște că nu are voce), dizează, dansează, face acrobație și este credibil, fără excese. 



Emilia Popescu crează în Jenny Speluncă un personaj ce se reține prin precizia interpretării, dramatism. Mircea Rusu în rolul lui Jonathan Peacham are suișuri și coborâșuri. Înfățișează un “om de afaceri” care îi exploatează pe cerșetori cărora le dă lecții, îi îmbracă adecvat. Este  la limita  vulgarității personajului pe care el sau regizorul l-a înzestrat cu un accent evreiesc și care pe mulți i-ar putea deranja. De cântat, cântă bine. Tania Popa este consoarta dumnealui, cea care orchestrează arestarea lui Mackie Șiș, pe care îl vrea spânzurat. Creionează portretul unei ariviste, bețive pentru care banul este totul. În rolul lui Polly, Teodora Calagiu dovedește calități vocale deosebite, dar, în opinia mea, nu a reușit pe de-a-ntregul la partea dramatică. O mențiune și pentru Medeea Marinescu în rolul lui Lucy, un personaj corect construit.

Sunt câteva gânduri răzlețe de la premiera spectacolului Opera de trei parale 

joi, 21 decembrie 2023

Sonată de toamnă

 

Aseară, pe platfoma piciordeplay, am văzut spectacolul Sonată de toamnă, regizat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Nottara. Nu se poate să nu te poarte gândul la filmul  cu același titlu al lui Ingmar Bergman, realizat în 1979. La Nottara, piesa este tradusă de Monica Andronescu și aduce în discuție conflictul psihologic dintre mamă și fiică, ne vorbește despre traumele din copilărie și impactul lor, despre vinovăție.

O pianistă celebră, după o absență îndelungată, își vizitează fiica, măritată cu un preot de țară și care are în grijă pe sora handicapată. Mama preocupată numai de cariera ei, vrea să se apropie de fiica ei Eva, crezând că dacă îi cumpără un Mercedes, relația se va remedia. O mamă egoistă, aparent binevoitoare, care se laudă cu cariera, cu locurile pe unde a cântat. Fiica este profund religioasă, vrea să facă pe plac tuturor, are viziuni cu copilul ei mort. Din discursul celor două se simte profunditatea rupturii dintre ele, realizezi că iertarea este imposibilă, Alexandru Mâzgăreanu „citește” textul lui Bergman fără a se complica, îl lasă să curgă firesc, nu îl încarcă, nu exagereză, îi lasă pe actori să se exprime. Laura Vasiliu, Eva, reușește să dea personajului, încărcătura necesară. Eva este timidă, frământată, fragilă, speriată de apariția mamei, strivită, călcată în picioare de o mama nepăsătoare, absentă.  Aflăm despre traumele ei, treptat, într-o noapte a dezvăluirilor, când raportul de forțe se schimbă.  Victoria Cociaș este mama, pianista celebră, bogată, curtată, femeia voluntară, stăpână pe ea, egoistă, lipsită de sentimente, care joacă, la început grija și iubirea pentru fiica bolnavă. Victoria Cociaș are forță, dă credibilitate personajului ei, dar în noaptea mărturisirilor, este strivită de furia acumulată în ani, de revolta fiicei. Mama se târăște la picioarele Evei, devenind vulnerabilă, slabă. Victor, soțul Evei, interpretat de Dan Bordeianu, este un om cu traumele lui, aparent amabil, calm, însă este  punctul de echilibru al Evei. Și el, ca și Eva, este un suflet chinuit, caută o iubire imposibilă. O apariție scurtă este sora bolnavă pe care Sorina Ștefănescu o realizează din sunete, mimică atent studiată. Scenografia lui Ștefan Caragiu este austeră: o masă cu scaune, un dulap, un pian, o cruce pe un perete. Pata de culoare, care contrastează cu austerul camerei, cu atmosfera rece, cu hainele Evei și ale soțului ei, este rochia de un roșu aprins, vaporoasă, elegantă a Charlottei. Ca o pată de sânge.

Sonată de toamnă încheie stagiunea platformei de streaming, piciordeplay, care în cadrul competiției Startarium: Românii sunt antreprenori, a primit un premiu de 10.000 de euro.



sâmbătă, 2 decembrie 2023

Vinovat? Nevinovat?

 

Aseară, sala de teatru din… sufragerie a fost sold out. Am văzut spectacolul Vinovat. Nevinovat de la Teatrul Mic, difuzat live pe platforma piciordeplay. Textul scris de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu are la bază scenariul celebrul film, realizat în 1957, 12 oameni furioși, scris de Reginald Rose, dar amintește și de filmul 12 al  lui Nichita Mihalkov. Dar meritul celor doi români este că au adaptat povestea la realitățile, la specificul  României de azi.



Un tânăr de 19 ani este acuzat de uciderea tatălui său adoptiv și 12 jurați trebuie să decidă dacă este vinovat sau nu. Procedura cu jurați nu este permisă de sistemul juridic din țara noastră, dar nu asta e important. Important este că avem de-a face cu 12 tipologii umane, diferite, una mai interesantă ca alta, care interacționează între ele. Dacă la începutul piesei toți au votat vinovat, treptat, pe parcursul “pledoariilor”, după dezbateri, cercetare de probe, supoziții, reconstituiri, ajung la concluzia că tânărul nu era vinovat. Unii dintre jurați sunt siguri pe ei, alții dau impresia că se pricep la toate, că dețin adevărul absolut. Parcă asiști la o operație pe cord deschis, nu numai a băiatului de 19 ani, ci și a juraților. Unele replici sunt stereotipe, recunoști clișee, dar au subînțelesuri, fiecare personaj are povestea lui de viață, există tensiune, dar și umor. Printre rânduri este vorba de responsabilitate, de asumarea ei, despre ce e bine și ce e rău, despre prejudecăți, despre ușurința cu care etichetăm oamenii, despre strâmbătatea  sistemul juridic.

 Cei 12 jurați au meserii diferite, provin din medii diferite (profesor, muncitor, patroană, educatoare, poștaș, inginer, medic, antreprenor, actor, vedetă TV, taximetrist, arhitectă), lor li se adaugă aprodul.

Un depozit, o masă lungă, multe cutii (probabil cu dosare), o masa mică cu cafea și sendvișuri, o ușă spre toaletă, un spațiu închis, parcă fără aer, lumină și unde totul părea rezolvat, dar lucrurile se complică. Jurații intră unul câte unul, ușor plictisiți, grăbiți să termine mai repede. Dar, inginerul (Vlad Logigan), ros de îndoială,  schimbă cursul deja stabilit. Monologul lui este plin de dramatism, de forță, rostit cu emoție și însoțit de o frământare a mâinilor care poate semnifica timiditate, nesiguranță sau reminiscențele unui alcolic. Personajul lui Vitalie Bantaș, poștașul cu accent evreiesc, care intervine cu măsură, temperează spiritele, este bine realizat de actor. Ovidiu Niculescu, taximetristul coleric, nervos, care trăiește drama părintelui respins de propriul copil, are parte de un monolog  pe care îl înterpretează cu multă sensibilitate. Vlad Corbeanu îl interpreteează pe actor, rol pe care l-a scris și care este un fel de profesiune de credință. In alte roluri: Dana Dembinski Medeleanu (patroana intransigentă, plină de ea), Irina Velcescu (arhitecta care ajută la reconstituire), Tudor Aron Istodor (președintele completului), Marin Grigore (muncitorul), Ruxandra Enescu (vedeta TV, plină de ea), Alexandru Voicu, Andrei Seușan, Valentina Popa, Petre Moraru (un aprod, plictisit, plin de năduf).



Când totul părea tranșat în favoarea achitării, vine lovitura de teatru: tânărul s-a spânzurat. Jurații părăsesc în tăcere sala, unul câte unul, așa cum au venit, iar noi, spectatorii plecăm acasă cu o temă la care să ne gândim.