duminică, 30 ianuarie 2022

Portret actor: Daniela Anencov

 

 


 

 

Un nou portret sentimental, dacă vreți. Greu mi s-au așternut cuvintele pe hârtie. Așa că m-am lăsat în voia amintirilor, am căutat, am cercetat pentru a trasa ceva din traiectoria profesională a Danielei Anencov.

 Daniela și Așchiuță au fost bucuriile copilăriei mele. Eram fascinată de păpușa fermecată, înzestrată cu darul vorbirii, dar și de „păpușa” vie cu cosițe blonde, ochi mari de un albastru ca de Voroneț, care ne țineau în fața televizoarelor alb-negru. Pe vremea aceea, nu știam că în spatele unei păpuși e un om, nici cine era mânuitorul, dar cuplul om-păpușă devenise “ingredientul” principal al anilor noștri jucăuși. Daniela și Justin Grad, păpușarul care i-a dat viață lui Așchiuță, au colorat cerul destul de întunecat al copilăriei generației mele prin talent, firesc, umor, simplitate, prin magica lor simbioză. După alte decenii, în anii 90, Daniela a creat un alt personaj, Hapciu, cu care s-au indentificat alte generații de copii. Clovnul cu nasul roșu, pus pe șotii, venea din altă lume, dar la fel de vesel, ghiduș. Două repere televizive și un singur chip, un singur nume.

Daniela Anencov, căci ea era cea de care vorbeam, era sora noastră mai mare care ne spunea povești frumoase, cu care râdeam sau plângeam (când pleca și ea la culcare!) și, care peste ani și ani, a devenit una  dintre cele mai bune prietene ale mele. Sigur că e greu să scrii despre un om cu care  vorbești zilnic câte-n lună și în stele, glumești, pe care îl cunoști altfel decât îl știe toată lumea. Nu vreau să par nici prea subiectivă, nici prea sentimentală, dar nici prea rigidă, seacă. Poate și pentru că, e vorba despre un om și o actriță fermecătoare, cu un talent debordant, mereu proaspăt, împrăștiind în jur bucurie, voie bună, un optimism molipsitor, spontană, cheful de viață și pofta de joc nealterându-se cu trecerea anilor, semănând iubire printre mari și mici.



Armeancă după tată, urmașa unei vechi familii din Basarabia, a visat ca orice fetită să devină actriță, păpușile ei erau confecționate din bostani, cu tărtăcuțe pe post de persoanje. “Visul meu de mică a fost să joc.” A început prin a spune poezii la radio. Drumul spre popularitate a fost deschis odată cu nașterea televiziunii naționale, întâi ca prezentatoare, apoi cu emisiunile pentru copii. A intrat la I.A.T.C., l-a avut profesor pe George Carabin, iar printre colegi pe Florian Pittiș, Adriana Marina Popovici, Costache Babii, Ileana Dunăreanu, Jeanine Stavarache, Eugen Apostol, Marina Velcescu, Mihaela Dumbravă, etc. Pe scena de la Casandra a jucat rolul titular din Ondine, din piesa omonimă a lui Jean Giraudoux, în  Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian și Vară și fum de Tennessee Williams. Ondine a rămas una dintre partiturile de suflet ale Danielei Anencov. Spectacolul de la Casandra era o pledoarie clară, fără emfază pentru dragoste, pentru fericire, pentru frumosul, cinstea și puritatea sufletului omenesc. Daniela Anencov a creat o zână a apelor plină de sensibilitate, când fragilă, când suavă, practicând un joc inteligent, alternând latura tragică a personajului cu umor, cu ironie, cu sensibilitate. În presa vremii se sublinia: Daniela Anencov a “izbutit să-și confirme talentul în încercarea dificilă de a se menține pe linia unei ingenuități aparte, diafane.”

A debutat pe o scenă profesionistă în 1966, la Teatrul de Stat din Constanța,  unde a jucat rolul titular  în Prietena mea Pix, în regia lui Călin Florian și  rolul Elena din Nu va fi război în Troia de Jean Giraudoux, în regia lui Ion Maximilian. În acest spectacol, Daniela Anencov, a jucat alături de Ileana Ploscaru, Sandu Simionică, Romeo Stănciugel și mulți alți actori constănțeni. În cronica la spectacol, Mira Iosif remarca: “Daniela Anencov a biruit cu temeritate obstacolele ce-o despărțeau de mitul frumoasei Elena, construind cu impetuozitate și siguranță imaginea creierului celui mai îngust, inima cea mai rigidă, desenând vidul absolut al unei priviri intense, candida inconștiență a unui personaj- catastrofă istorică.”

Fac o paranteză spunând că am apelat la arhivă pentru că nu am fost martor ocular al evenimentelor  și am vrut să pun accentul pe rolurile de început al Danielei Anencov, înainte de a se dedica trup și suflet teatrului pentru copii.



A fost remarcată de Ion Lucian și adusă la Teatrul “Ion Creangă”, căruia i-a rămas fidelă până în 1990, după care l-a urmat la nou înființatul Teatru Excelsior.” De fapt teatrul de copii m-a ales pe mine, nu eu am ales”. Aici, a avut de jucat o mulțime de personaje principale sau de plan secund, cu aceiași conștiinciozitate, devotament, dăruire, profesionalism și cu mare bucurie. De la Adnana din Toate pânzele sus după Radu Tudoran, la Hermiona din Andromaca de Racine, Zâna din Pinocchio, Ilenuța din Snoave cu măști, Falsa broască țestoasă din Alice în țara minunilor, Mary Poppins din piesa omonimă de Silvia Kerim după Pamela Travers, și multe alte zeci de roluri. În Mary Poppins,datorită grației și eleganței, a înțelepciunii, Daniela Anencov a fost axul în jurul căruia se învârtește întregul spectacol. De-a lungul timpului am mai văzut și alte Mary Poppins (e drept, nu multe!), dar cea imaginată de Daniela Anencov mi s-a întipărit în minte și în inimă. Și nu sunt subiectivă! Spectacolul realizat de regizorul Andrei Brădeanu (soțul Danielei) a avut un mare succes, ținând afișul stagiuni întregi, remarcându-se prin “sinceritatea jocului naiv, ironia față de tot ce înseamnă automatism, pedanterie, uscăciune sufletească”.

Despre personajul din Alice în țara minunilor, criticul de teatru Constantin Radu Maria consemna în revista Teatrul din februarie 1978: “Daniela Anencov este o Falsă broască țestoasă, care poate convinge tot atât de bine în ipostaza bătrâneții fragile și încovoiate, ca și în cea a tinereții, când, de sub gluga cu cocoașă, aruncată cât colo, țâșnește într-un dans impetuos”.

Spectacolul Snoave cu măști de Ion Lucian și Virgil Puicea și regizat de Cornel Todea a însemnat un alt mare succes reportorial, național și internațional. A întreprins turnee Italia, Canada, SUA, Japonia (peste 80 de spectacole jucate în limba japoneză în 40 de orașe).

În 1982, Ion Lucian regizează Imaginile sunt imagini după Eugène Ionesco, ca apoi, în 1990, sub titlul Nu treziți un copil care visează să fie gongul inaugural al Teatrului Excelsior.  Poveștile absurde imaginate de Ionesco și-au găsit o interpretare adecvată, plină de imaginație, atât la nivel regizoral cât și actoricesc și s-au jucat cu succes pe diverse meridiane.

Daniela Anencov a fost alături de Ion Lucian, Victor Radovici, Genoveva Preda, Paula Sorescu-Lucian, Vasile Mentzel, unul dintre fondatorii Teatrului Excelsior, dar și Societar de Onoare, titlu pe care doar Teatrul Național din București l-a mai acordat. Până în 2000, la Teatrul Excelsior, Daniela Anencov, a jucat, dar a și regizat spectacole muzicale (Abc... dar cu surprise, Ce ore avem...vesele, Vis de iarnă, vis de omăt), dar și Ninigra și Aligru, un minunat text scris de Nina Cassian. Povestea celor doi pui de tigru, inventivi, sentimentali, jucăuși, care pornesc într-o lume plină de necunoscut, a dat naștere unui spectacol plin de farmec și de umor în versiunea Danielei Anencov.

Așa cum spuneam după 1990, Daniela Anencov s-a reinventat și a revenit în televiziune cu un personaj simbol pentru o altă generație de copii, celebrul Hapciu de la emisiunea Ba nu, ba da. Deși anii trecuseră, actrița a păstrat nealterate sufletul de copil, inima sa mare și generoasă, umorul și glasul cristalin.

“Dacă n-am fi un pic atinși de nebunia asta de teatru, de a vrea să transmiți ceva, de a vrea să dăruiești tot timpul ceva din tine, nu am face meseria aceasta – cea mai frumoasă din lume – actoria”, spunea Daniela Anencov într-un interviu și reprezintă profesiunea de credință pe care de peste 50 de ani o face cu iubire și dăruire.

În 2003, a primit Premiul UNITER pentru teatrul pentru copii și emoționată a primit aplauzele unei săli întregi, a colegilor de breaslă.

A trăit pentru publicul ei, a fost răsplătită de zâmbetele și aplauzele a zeci de generații de prichindei, s-a hrănit din energia lor. „Acest flux de simpatie, de bucurie, de cuvinte frumoase, de amintiri nemaipomenite este căptușeala interioară a sufletului meu”, spunea Daniela într-un interviu pentru TVR.  Dar mai presus de orice, a trăit și trăiește pentru familia ei. Cu România în suflet, Daniela Anencov își împarte viața între Paris și New York ,unde locuiesc cele două fete ale ei, ginerii și cei patru nepoți.

Nu știu dacă am reușit să creionez portretul Danielei Anencov în liniile și tonurile potrivite, dar cu siguranță că admirația mea pentru ea ca om, artist și prieten este nețărmurită.

 

Copacii mor în picioare

 

Zalău este un oraș în care nu există teatru, dar există Asociația Pro Teatru, care încă de la înființare, și-a propus să  promoveze cultura, să îmbunătățească viață culturală a orașului. Iată cum spectacolul Verde tăiat, produs de Asociația Pro Teatru, a fost nominalizat la Premiul UNITER, la categoria “Cel mai bun spectacol” și selecționat pentru Festivalul Național de Teatru.

L-am ratat în Festivalul Bucharest Fringe și m-am bucurat că a fost inclus pe agenda FNT, alături de alte spectacole de teatru document. Verde tăiat are la bază o poveste reală, petrecută în 2019, când un pădurar este omorât pentru că a surprins un transport de lemn, tăiat ilegal.  Un fapt îndelung mediatizat și ale cărui ecouri s-au stins pe parcurs.  Ce mai contau niște copaci tăiați, când au fost păduri întregi devastate. A mai murit un om pentru că și-a făcut datoria  civică, corupția ucide, dar nimeni nu e vinovat. În România, în care odinioară erau “codri verzi”, puterea are dreptate, cei puși în funcții mint, fură, omoară.

Alexandra Felseghi a scris un scenariu extrem de documentat, de elaborat, cu replici vii, cu personaje viabile, puternice. Soția pădurarului, un fel de Vitoria Lipan, știe cine e vinovat de moartea soțului, cum s-a întâmplat, dar nu poate dovedi. Vrea dreptate, dar e prea mică pentru un război așa de mare. Toți știu (primarul, poliția), dar se fac că nu știu. Ei au puterea. Ei dețin adevărul suprem. Ei și numai ei!"Ce credeţi, că aşa se rezolvă la noi problemele? Prin spirit justiţiar?" Pădurarul s-a aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. A murit din cauze naturale, așa spune raportul. Procurorul venit de la București, în satul uitat de lume din Maramureș, nu poate face nimic.

Adina Lazăr, regizoarea spectacolului, a pus accentul pe prezentarea faptelor prin simplitatea, sobrietatea, austeritatea scenografică, ceea ce aduce și mai multă emoție.  O scenă dominată de un trunchi de copac, altădată semeț, de cioturi triste ale altor copaci. Autenticitatea este subliniată de accentul specific zonei, folosit de actori, de muzica tradițională, plină de dor și jale, de imaginile video, simple care susțin povestea.

Cel mai bine închegat personaj este cel al soției pădurarului, interpretat de Irina Sibef. O femeie îndurerată care-și caută dreptatea, deloc fragilă, hotărâtă, dezamăgită."Plecăm să nu mai vedem atâta verde tăiat", spune ea, și  pentru că doare, și pentru că nu se face dreptate. Se rupe de “acasă” al ei, cu sufletul rănit.

Răzvan Bănuț este primarul corupt, capul mafiei lemnului, un fel de lup blând care zgârie rău. Actorul trece de la aparenta blândețe la aroganță, persiflare, cinism. Procurorul venit de la București este interpretat de Florin Suciu, care dă personajului un calm aparent, are adesea tonul ridicat, nu poate face față, însă, primarului versat. Emilian Cifor, joacă dublu rol. Vecinul, aparent bunul prieten și pe Șeful Ocolului Silvic (șovăitor, slab, temător).

Imaginea de final, cu soția care ia cu ea o ramură verde într-o casetă de sticlă, ca simbol al vieții, al tinereții, al speranței pierdute, este emoționantă. Îți dă o stare de tristețe, de inutilitate, de neputință, de neîncredere. Firesc, te întrebi: se vor rupe vreodată lanțurile dreptății?

Asociația Pro Teatru, Zalău- Verde tăiat de Alexandra Felseghi. Regia: Adina Lazăr. Scenografia: Andreea Tecla. Muzica: Adrian Piciorea. Distribuția: Irina Sibef, Răzvan Bănuț, Emanuel  Cifor, Florin Suciu. Data vizionării: 8 noiembrie 2021.

 

Cădere liberă

 


După ce spectacolul Tiadora al Teatrului “Bacovia” din Bacău a fost nominalizat la Gala UNITER 2020, la categoria cea mai bună actriță în rol principal (Eliza Noemi Judeu), a fost inclus și în Festivalul Național de Teatru, ediția online.

Tiadora este o monodramă după Maria Manolescu Borșa, text câștigător al Concursului de Dramaturgie Monodramă, ediția 2019. Sorin Militaru, aflat la a patra colaborare cu teatrul băcăuan, și-a asumat regia spectacolului, despre al cărui text spunea că este: “plin de sensuri și plin de profunzime umană, un text foarte sensibil, care, din punctul meu de vedere, vorbește despre eliberarea sufletului, când omul se salvează practic de la  viață, prin sinucidere. Deci e un spectacol despre suflet, despre eliberare, despre momentul în care corpul devine mult prea dureros și sufletul își găsește drumul său”. Un text intens, plin de înțelesuri, care are o poeziea lui, ușor sarcastic, care te sperie prin povestea lui și îți lasă un gust amar.Este vorba despre violența domestică, despre agresiunea fizică, psihică, morală a femeii, despre “căderea liberă”, atunci când limita suportabilului devine insurmontabilă.

Cine e Tiadora? Un personaj de telenovelă, așa cum ar indica numele? Nu, e femeia obișnuită, a cărei viață a ajuns într-un punct mort. Suntem față-n față cu o femeie care a ajuns la capăt de drum, care alege sinuciderea ca mod de a scăpa. Ultimele clipe din viața unui om, imaginile se succed una după alta, o viață trăită într-o clipă.

“Nu, nu regret nimic”, pare să spună Tiadora. Înțelegem că a avut un destin chinuit, dar nu regretă, ci își asumă faptele, deciziile. Pe bărbatul ei “puternic ca o stâncă” l-a iubit din momentul în care l-a cunoscut. L-a iubit chiar și când o bătea. A rămas lângă el pentru că spera ca iubirea ei să-l schimbe, să-l facă mai bun. Un asemenea bărbat poate deveni mai bun? Merita să îndure?

În drumul ei de la etajul opt până la parter, în cădere, analizează fiecare etaj, sinonim cu o etapă din viața ei, cu vecinii ei. Există undeva o lumină, un “bărbat vegetal”, care era tot ce nu era bărbatul ei: bun, calm, iubitor.  Ar fi putut-o salva și ea îl privește cu simpatie. Dar ea cade cu viteză. De undeva de sus apare chipul copilului ei, speriat de ce vede și o strigă. Ea, însă, ajunge jos, pe caldarâm. Gata! Stop joc! Jocul vieții și al morții a luat sfârșit. Nu poți să nu te întrebi, dacă merită să mori, salvând pe cineva care, evident, că nu te merită. Vorba unui cântec: “să mori din dragoste rănită”.

Sorin Militaru nu a complicat spectacolul cu artificii, l-a lăsat să curgă, l-a lăsat pe umerii actriței Eliza Noemi Judeu. Ea domină scena prin puterea ei, prin forța  de a pătrunde fiecare sens al poveștii ei. Nu e deloc patetică, știe să-și dozeze emoțiile, emoționându-ne și pe noi prin arta rostirii, a mimicii, a gesturilor calculate. Trăirile intense, zbuciumul sunt în contrapunct cu momentele de calm, aparent. Privind-o, ascultând-o pe Eliza Noemi Judeu ai senzația că e povestea ei, că a trăit-o aevea.

Horațiu Mihaiu a conceput un decor minimalist, simplu, iar actorii Vlad Nicolici și Giuseppe Torboli asigură construcțiile sonore live, care punctează, accentueză, completează acțiunea. Proiecția video este semnată de Ovidiu Ungureanu și inserează un set de desene animate, ce par făcute de mâna unui copil, realizat de Bogdan Mihăilescu.

Pe scurt, un spectacol care te urmărește și după ce părăsești sala.

Teatrul Municipal “Bacovia”- Tiadora după Maria Manolescu Borșa. Regia: Sorin Militaru. Scenografia: Horațiu Mihaiu. Film animație: Bogdan Mihăilescu. Video concept: Ovidiu Ungureanu. Distribuție:Eliza Noemi Judeu, Vlad Nicolici, Giuseppe Torboli (construcții sonore). Data vizionării: 8 noiembrie 2021.

sâmbătă, 4 decembrie 2021

O junglă mai puțin fioroasă

 

M-am strecurat tiptil-tiptil printre copiii de grădiniță veniți la Teatrul Țăndărică să vadă spectacolul Cartea Junglei. Este vorba de o nouă versiune, semnată de regizorul Decebal Marin , o altă “citire” a aventurilor lui Mowgli, “puiul de om” crescut printre lupii din jungla indiană. Cartea lui Rudyard Kipling (1865-1936) apărută în 1894, a fost un punct de pornire pentru multe versiuni teatrale, cinematografice, de desene animate peste tot în lume, deci și în România.

Este o poveste cu animale sălbatice (lupi, urși, maimuțe, tigri, șerpi) care trăiesc conform legii junglei, “învinge cel mai puternic”, dar care nu are darul de a speria, ci vorbește  de tandrețe, de curaj, de bunătate  sau despre spiritul de sacrificiu, criticând ura, cruzimea, lașitatea. Adică lumea noastră cu bune și cu rele, văzută prin ochii lumii animale. În junglă există și umanitate, când o lupoaică hrănește un pui de om, îl adoptă, îl crește, îl educă. La prima vedere, Cartea Junglei pare o poveste pentru copiii ceva mai mari, dar se poate citi printre rânduri că e vorba de societatea umană, contemporană, despre maturizare, diversitate, acceptată sau respinsă.

Poate unii dintre noi avem un Mowgli al nostru sau poate o Bagheera, poate că desenele animate ale lui Disney ne-au marcat copilăria, dar așteptăm ca  orice reprezentație teatrală să ne aducă ceva nou, poate un alt Mowgli. Spectacolul de la Țăndărică mi-a lăsat, însă, un gust amar. De ce? Pentru că, știindu-l pe Decebal Marin, cunoscându-i calitățile de mânuitor, de regizor, de profesor, mă așteptam la altceva. Am urmărit un spectacol care nu m-a mișcat sau impresionat.



Primul lucru care ar trebui remarcat este, cred eu, legat de scenografie, realizată de Brândușa Ioan. Marea majoritatea a păpușilor, chiar dacă unele sunt haioase, sunt de mari dimensiuni, mânuite prin diverse tehnici (marionete cu fire scurte și lungi, cu tijă sau pe corpul actorului și combinate sau tip Muppets). Sunt unele momente în spectacol în care ele sunt greu de controlat și, de aceea, dau impresia că se mișcă ușor dezordonat. Excepție fac porcul spinos, liliacul, puii de lup, chiar și Bagheera sau Sherkan. Spectaculoasă este apariția lui Baloo, o păpușă mare, în care actorul este pe jumătate „îmbrăcat” în ea. “Dansând cu lupii” a fost un moment bine articulat și interpretat, sistemul de mânuire a permis o mișcare  coerentă.  

“Suntem copiii Mamei Natură”, cântecul leitmotiv al spectacolului (muzica Traian Păcurar) se reține ușor, e cantabil și dă un anumit ritm. Un moment care putea fi de reținut, dar care a fost ratat este cel al întâlnirii dintre Mowgli și Aisha. Duioșia momentului este anihilată de dansul din buric (e drept, de scurtă durată!), care nu-și avea rostul. Actorii mânuitori (Dora Ortelecan Dumitrescu, Mihai Dumitrescu, Grațiela Ștefan Ene, Ioana Chelaru, Adrian Lefter, Simina Constantin, Alina Petrescu, Roxana Vișan, Eugenia Barbu, Ionuț Păduraru) încearcă să creioneze personaje viabile, să “transfere” din personalitatea lor păpușilor pe care le mânuiesc.

Nu putea lipsi proiecția, care însoțește aproape întreg spectacolul și umple scena cu “vegetație”, “înverzind” cortina, pantalonii, fundalul, stâncile. De aici și ușoara întunecime a unor momente. Mici probleme ar fi și din punct de vedere al sunetului. În prima parte nu se prea aude ce spun personajele, deși actorii au microfoane. Privirea critică asupra spectacolului nu poate întuneca bucuria micuților spectatori pentru care Mowgli, Baloo, Bagheera, Sherkan sau chiar șarpele Kaa sunt prietenii lor, fiind cu toții “fii Mamei Natură”.

 

Teatrul de animație Țăndărică- Cartea junglei de Rudyard Kipling. Scenariul și regia: Decebal Marin. Scenografia: Brândușa Ioan. Caractere: Brândușa Ioan , Decebal Marin. Muzica: Traian Păcurar. Distribuția: Dora Ortelecan Dumitrescu, Mihai Dumitrescu, Grațiela Ștefan Ene, Ioana Chelaru, Adrian Lefter, Simina Constantin, Alina Petrescu, Roxana Vișan, Eugenia Barbu, Ionuț Păduraru. Data vizionării: 15.09.2021

Cronicarul în rol de dramaturg

 

După Alternanță la cer, Măștile reglabile, Joc la vedere, volume de teatru și Umplerea zilei, unul de cronici teatrale, Nicolae Havriliuc „recidivează” cu Punctele de vedere privesc din umbră. Acest nou volum, apărut la Editura Andreas, în 2021, reunește cinci piese de teatru noi, scurte sau în două părți și care nu au văzut lumina scenei încă. Unele au fost citite public, la Cenaclul dramaturgilor de la Institutul Cultural Român.

Nicolae Havriliuc alternează rolul de cronicar cu cel de dramaturg, schimbă des registrul, pixul cu tastatura, sala de teatru cu biroul de acasă.

Teatrul pe care îl practică Nicolae Havriliuc este unul absurd, ancorat în realitatea zilelor noastre, cu personaje care mai de care mai ciudate sau mai normale, care pot semăna cu vecinii noștri, cu prietenii noștri. Ni se spun povești, ni se descriu situații de viață, unele cu umor, altele mai amare, cu substrat, oferindu-ți posibilitatea de a citi printre rânduri.

Îmi place când citesc o piesă, fie ea scurtă sau în patru acte, să imi imaginez cum ar arăta scenic, să citesc cu glas tare rolurile (obicei rămas din copilărie, când mă visam actriță!). De data asta, am preferat să “privesc din umbră” sau din tăcere piesele lui Nicolae Havriliuc. Ce am observat? Predilecția autorului pentru titluri ușor poetice sau ambigue pentru a spori “misterul” farsei (Din bucătăria cu verdețuri la tavă) sau al comediei (Un tren pentru fiecare sau chiar titlul volumului), monoloage lungi la unele persoanje, indicații explicite la începutul scenelor, la sfârșitul pieselor, personaje cu nume (Antuța, Mălurin, Remus Târtița, Maulina) sau doar trecute generic (drumețul, trecătorul, locatarul, chefliul, junele, bucătarul, vocea, pietoni, bicicliști), umorul, comicul care rezidă din absurdul situațiilor prezentate.  Vicii, caractere, vieți trunchiate, imaginea unei societăți strâmbe sunt doar câteva idei care se pot desluși printre rânduri. Părerea mea este că piesele din volumul Punctele de vedere privesc din umbră se pretează, ca un prim exercițiu, teatrului radiofonic și, apoi, în funcție de interesul stârnit, să ajungă spectacol teatral.

Teodor Mazilu spunea că: „Dramaturgul este sfătuit să cunoască lumea teatrului, să cunoască actorii, să scrie un rol pentru X, Y sau Z, să înghită miros de scândură, praf de scenă şi clei”, lucru care cred că i se potrivește lui Nicolae Havriliuc și din perspectiva criticului de teatru. Și, mai cred ceva, că Mazilu i-a fost “profesor”. Regizorii, actorii, cititorii pot hotărî măsura „lecției” însușite.

Nicolae Havriliuc- Punctele de vedere privesc din umbră. Editura Andreas, 2021, 164 pg.

 

 

 

 

Drumul de la raft la scenă

 

 Mirela Niță Lupu, actriță a Teatrului “Regina Maria” din Oradea, s-a gândit cum să-și petreacă timpul liber pe care pandemia i l-a oferit și s-a  apucat să scrie o carte. Nu una oarecare, ci una legată de teatru. Așa s-a născut Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii.

Autoarea ne propune o călătorie prin lumea fascinantă a creării unui spectacol. De obicei, vedem doar fața de cortină, nu și ce este în spatele unei montări, nu știm cum fucționează mașinăria în toată complexitatea ei. Povestea lui Carlo Collodi, Pinocchio, este un pretext, un punct de plecare, un răspuns la multele întrebări venite din partea publicului.

Actriță fiind, Mirela Nițu Lupu și-a propus să joace rolul poveștii care stă în raft și așteaptă să fie citită. Ea “reușește să personalizeze povestea însăși, dându-i o voce cuceritoare și făcând astfel să apară pe lume o poveste nouă, captivantă și educativă deopotrivă”, scrie scriitorul Mircea Pricăjan. Cartea nu este una academică, ci e scrisă simplu, folosind un limbaj pe înțelesul celor mici, are umor, autoarea dovedind talent în a povesti, imaginație și măsură.

Încălecând pe o șa, vă spun povestea așa. Știți ce este un regizor? Un om care îmaginează și creează un spectacol, e “ochiul”din afară care supraveghează. Înainte de regizor este un autor, un dramaturg care își imaginează o canava pe care alți creatori (regizor, scenograf, compozitor, coregraf, sculptor păpuși) țes cu fire nevăzute, „mânuiesc” povestea. Fiecare are rolul său bine definit în economia unui spectacol și, schema fiind stabilită, urmează etapa a doua: alegerea actorilor (casting-ul), stabilirea distribuției, afișarea la avizier. Nu cred că s-a gândit cineva vreodată să explice atât de exact și pe înțelesul celor mici cum arată “ bucătăria” unei povești, lungul drum parcurs de la raft până la aplauze. De la lectura la masă (la teatru sau acasă), vizita în ateliere, unde facem cunoștiință cu merceologul, croitorul, butaforul, sculptorul de păpuși, creatorul de mecanisme. Aici aflăm tot felul de “năzbâtii”care ajung apoi la scenă și încep repetițiile. Cei din spatele scenei (regizor tehnic, mașiniști, recuziteri, sufleori, luminiști, sonorizatori) sunt de multe ori uitați, omiși, trecuți la și alții, dar fără ei miracolul nu ar fi posibil. Sigur că, autoarea se referă și la alte componente care merg mână în mână până la premieră. Nu le voi mai aminti pentru a nu plictisi, dar m-am referit la etapele de mai sus ale creației pentru că mi-aș dori să stârnesc curiozitatea pentru lectură acestei cărți. Nu are nimic pur tehnic, nu folosește termeni sofisticați, ci este o poveste ce poate fi citită seara la culcare, scrisă simplu, cu umor, însoțită de desene în alb negru și color (semnate de Bianca Dacin), iar prefața cărții este scrisă de Elisabeta Pop, fost secretar literar al teatrului din Oradea.

“Veniţi la teatru! Veniţi mereu la teatru, copii, adulţi, oameni în vârstă. Teatrul nu are vârstă! Teatrul este ceva atât de frumos! Învăţăm râzând, învăţăm distrându-ne! Teatrul a fost şi rămâne o mare BUCURIE” este cuvântul autoarei pe coperta volumului”.

Cade cortina și peste această recenzie, așa cum se întâmplă la sfârșitul unui spectacol, numai că acolo se aud și aplauze, aici, e doar tăcere.

Mirela Niță Lupu- Jurnalul unei povești sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuși pentru copii. Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2021, 88pg.

 

 

 


 

 

Din frumos în frumos

 

Întâmplarea, destinul sau o simplă coincidență a făcut să termin cartea Rodicăi Mandache, O carte frumoasă pentru un om frumos-Ovidiu Iuliu Moldovan, în perioada în care lumea teatrală era zguduită de dispariția lui Ion Caramitru. Cei doi, Pino și Ovidiu, au fost colegi de generație, parteneri pe marele și micul ecran, dar și foarte buni prieteni.

Cartea-album a fost editată în condiții grafice de excepție de Editura Oscar Print și a fost gândită ca un omagiu adus nu numai lui Ovidiu Iuliu Moldovan, ci întregii generații care în 1964 a terminat U.N.A.T.C.-ul. O generație  din care au făcut parte pe lângă cei doi menționați mai sus și Rodica Mandache, Virgil Ogășanu, Mariana Mihuț, Valeria Seciu, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Violeta Popescu, Monica Ghiuță, Ștefan Radof, Costel Constantin, Lucian Iancu, Irene Flaman, Lucia Cozmeanu, Mircea Andriescu, Ștefan Sas, Cornel Vendel, Boris Petroff. “A fost o serie în care toți am fost atât de buni încât șansa noastră a fost talentul. Un talent atât de mare care ne-a format și ne-a făcut să fim foarte generoși”, scrie autoarea. Unii mai sunt, alții au plecat grăbiți.

O carte scrisă de o actriță despre colegii ei actori. Lucru rar în lumea teatrului. “Eu sunt o actriță.(...) . Actorii sunt cei care vor să dăruiască – buni, răi, talentați, ei au ceva patetic și extraordinar: să dăruiască ceva.” Cartea nu are o cronologie, o teatrografie sau filmologie cum sunt cărțile obișnuite pentru că e scrisă cu inima. Și se simte! Transmite emoția Rodicăi Mandache, furtuna pe care i-au strârnit-o amintirile tinereții, convorbirile cu colegii, teama de a nu da greș.



Rodica Mandache a adunat mărturii despre actorul, omul, colegul, prietenul Ovidiu Iuliu Moldovan de la George Banu, Petre Țuțea, Radu Stanca, Andrei Șerban, Dan Pița, Liviu Ciulei și mulți alții, dar și fragmente din ziare cu recenzii și fotografii din colecții private sau publice. A încercat să creioneze traiectoria profesională a celui care a fost Caligula, Despot Vodă, Gelu Ruscanu, Bălcescu, Cioran, Iason, Tamerlan, Robespierre, Pantelimon, Horea și mulți alții prin prisma oamenilor care i-au marcat cariera: A.Pop Marțian (profesorul de la clasă), Aureliu Manea, Radu Penciulescu, Horea Popescu, Andrei Șerban, Dan Pița, Mircea Veroiu.

Despre pasiunea lui Ovidiu pentru poezie, pe care o considera salvarea lui, în care credea și prin care respira, despre prietenia cu Nichita, despre discuțiile pe care Rodica Mandache le-a avut cu Ovidiu, ”vorbeam la telefon, nu ne certam niciodată, discutam foarte grav, foarte profund, lucruri care nu le discutam cu altcineva”, citate din presă, cronici, dar și gânduri ale unor scriitori sau filozofi, versuri legate prin fire nevăzute de actor, toate astea se regăsesc în cartea album.

Cum era Ovidiu? Mândru că era ardelean, fiu al unui martir, al unui român împușcat de hortiști în 1944, aruncat într-o groapă comună (poate de aici și figura lui, parcă dăltuită în piatră), cald, avea vocația prieteniei, firesc, știa să “treacă de la liniște la furie, din serenitate în tulburare și uimire, din șoaptă în urlet tragic, forțând mereu porțile înalte ale altarului artei dramatice” (Carmen Firan), orgolios, sensibil la critici, atent la laude, avea o “zonă tenebroasă pe care și-o cultiva”, un glas greu de uitat. “Avea o stare ludică permanentă (...), în viață era timid, dar pe scenă...curajul era de nedescris. Avea o naivitate dulce și violentă și niște ochi metalici și pătrunzători și mersul lui luneca”, îl descrie Rodica Mandache în carte.

Boris Petroff spune: “tânăr, frumos, falnic, dar timid. Era un romantic, un singuratic, un retras”. Un om care nu a făcut compromisuri, care a trăit frumos și demn, vertical. ”Sunt bine intenționat, chinuit, modest dar am nevoie de comunicare, de dialog. Singurătatea la care mă obligă alegerea unui drum- cel pe care l-am ales de fapt, o solitudine asumată, ține de structura mea. Se pierde mult, se câștigă mult.”

Ion Caramitru scria în carte: “Ovidiu a suferit mult, a suferit mereu. A fost un Hamlet, un perdant. Era un om valoros! Valoros actor. Pentru mine, Ovidiu este de neînlocuit. A fost prietenul meu. Mi-e dor de el.”

Rodica Mandache a adunat multe alte mărturii, fotografii care completează portretul unui actor singular într-o carte pe care Ovidiu Iuliu Moldovan cu siguranță că o merita pentru aducere aminte și, de ce nu, pentru nemurire.

Rodica Mandache- O carte frumoasă pentru un om frumos-Ovidiu Iuliu Moldovan.Editura Oscar Print, 192 pg, 2021.